Curs PDF; Istoricul Seminarului; Viața Sf. Ioan Iacob
LISTA UNITĂȚILOR DE CONȚINUT
SEMESTRUL I
S 1-2 Istoricul Mănăstirii Neamț; Doxologia; Istoricul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț; Doxologia
Tânărul și exigentele (dezvoltării) vieții spirituale
Puterile psihofizice necesare angajării într-o viață de rugăciune S3 TEST
Neputința fizică și sufletească S4
Carențele interioare și calitățile tinerilor de astăzi S5-6
Tânărul și duhovnicul
Criteriile de selectare a duhovnicului; Calitățile părintelui duhovnicesc S7
Rugăciunea fiilor pentru părintele duhovnicesc, rugăciunea părintelui pentru fii S8
Tânărul și ascultarea necondiționată în interiorul dragostei S9
Ascultare și libertate S10
Părintele duhovnicesc și maestrul spiritual (studiu comparativ) S11
Tânărul în relația cu lumea
Lumea sub cele două aspecte: Creație a lui Dumnezeu sau spațiu al păcatului S12
Desprinderea de lume S13
Tânărul – între imaginea de sine şi condiția păcatului S14
Patologii spirituale; imaginația S15
Taina fratelui
Întâlnirea cu aproapele S16
Darurile prieteniei S17
Viziunea creștină asupra relației bărbat –femeie ( a cunoaște pentru a iubi) S18
Mediul, educaţia şi legătura lor cu viaţa spirituală S19
Munca fizică, formă de dăruire
Nevoia de efort fizic S20
Munca fizică și echilibrul psiho-fizic S21
Purificarea prin muncă și pregătirea pentru o rugăciune neîmprăștiată S22
Mintea: un pericol în rugăciune? S23
Discernământul
Echilibrul între minte, inimă și suflet, condiție a dobândirii discernământului S24
Relația între puritatea inimii și discernământ S25
Cum afectează desfrâul mintea şi discernământul S26
Virtutea deosebirii duhurilor (virtutea discernământului) în experiența sfinților S27
Recapitulare semestrială S28-29
Test sumativ S30-31
Întâlnirea cu aproapele S1-2
Cine este aproapele nostru?
Nu trebuie sa vedem in aproapele nostru numai pe cel care este de aceeasi credinta, de aceeasi mentalitate, de aceeasi traire duhovniceasca. Noi trebuie sa ne raportam din punct de vedere social la iubirea umana. Asta este in primul rand iubirea despre care vom vorbi. Iubirea umana este respectarea semenului. Deci noi trebuie sa iubim orice faptura de sub soare, indiferent de religie, de parere si de opinie. Si intalnim acest lucru in societatea in care traim. Relatiile intre statele lumii sunt bazate pe legaturi diplomatice, economice, financiare, de intrajutorare reciproca, mass-media, crucea rosie si asa mai departe.
Oricata rugaciune si nevointa am face, nu ne putem mantui daca nu ne iubim
Să nu uite ucenicii mei că oricâtă ştiinţă, avere şi cinste am avea, oricâtă rugăciune şi nevoinţă am face, nu ne putem mântui dacă nu ne iubim, dacă nu ne iertăm şi dacă nu ne ajutăm unii pe alţii, că „Dumnezeu este dragoste”. Altfel, este în zadar toată osteneala şi nădejdea noastră. Cât am putut, m-am silit după a mea slabă putere, cu darul lui Dumnezeu, să folosesc şi să învăţ pe fiecare, călugăr şi credincios, calea mântuirii. Pe nimeni n-am întors deşert de la uşa chiliei mele. Ci am deschis uşa chiliei şi a cuvântului tuturor care au venit la mine, ştiind că odată cu fiecare om, intră şi Hristos în chilia mea. Nu pot spune că am făcut tot ce aş fi putut face, nici n-am împlinit cu fapta ce-am învăţat pe alţii. Însă am cugetul împăcat că aceea ce mi-a dat Dumnezeu în dar am împărţit şi eu altora în dar şi nădăjduiesc că mă voi mântui, prin mila lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Bisericii şi ale fiilor mei duhovniceşti.
Pr. Cleopa
Inainte de a invata sa iubim, vom invata sa suportam neputintele aproapelui
Dragostea se manifestă tocmai prin aceea că văzând şi ştiind neputinţele şi defectele omului drag, să le rabzi cu nădejdea de a le îndrepta prin propria ta sensibilitate şi înţelegere. Este important să învăţăm să păstrăm familia, pentru că cel rău atacă cel mai mult familiile care au ca temelie harul dumnezeiesc şi iubirea. Mai întâi de toate, el încearcă să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-l facă să încalce porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, iar odată cu ea şi pe cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău”. Una dintre nevoinţele cele mai mari într-o căsnicie este aceea de a păstra familia în pofida tuturor relelor. Chiar şi înţelepciunea populară spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Se are în vedere următorul lucru: înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui şi prin aceasta să împlinim legea lui Hristos.Trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, smerenia, cum să păstrăm pacea. Acestea formează temelia unei familii. Pentru aceasta e nevoie de multă smerenie, răbdare şi iertare. Familia trebuie acceptată ca un mare dar, pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Îndoielile să fie excluse, pentru că Sfânta Scriptură spune: „Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
Pr. Evgheni Şestun
Care este atitudinea pe care ar trebui sa o aibă creștinii fata de cerșetori?
Miluirea cersetorilor este o alta forma de ajutorare sociala. Stim prea bine din viata Sfantului Patriarh Ioan al Alexandriei ca la el a venit un cersetor de mai multe ori intr-o zi. Sluga l-a intrebat pe patriarh: „Da’ de cate ori o sa-i dam astuia, c-a fost de sase sau sapte ori?” Patriarhul i-a raspuns: „Da-i, ca e mai bine asa…” A saptea oara cand a venit cersetorul i-a spus patriarhului: „Lui Hristos I-ai dat”. Si in clipa aceea a zburat in chip luminos la cer. Patriarhului i s-a dat numele de „cel milostiv”, fiind cel mai milostiv patriarh cunoscut in istoria bisericeasca.
Dar sa ne fie iertata indrazneala, consider un act total necaritabil miluirea fumatorilor, miluirea betivanilor, miluirea desfranatilor si a cersetorilor prefacuti. Eu, personal, ca preot, nu obisnuiesc sa resping cersetorii sau sa-i las cu mana intinsa; dar le dau in raport de cateheza pe care o cunosc. Daca vine un cersetor la o manastire, o femeie, de exemplu, cu trei copii, o intreb: „Stii Tatal nostru?” „Da.” „Stii Crezul?” „Da.” „Stii Psalmul 50?” „Da.” „Stii rugaciunile de dimineata?” „Da.” „Postesti miercurea si vinerea?” „Da.” Atunci ii dau de pomana o suta de mii. Daca stie numai „Tatal Nostru”, „Crezul” si „Ingerasul”, ii dau numai 50.000. Daca stie numai „Ingerasul”, ii dau 10.000. Pentru ca ea trebuie sa-si faca obligatoriu cateheza crestina, ca sa inteleaga in numele carui Dumnezeu cerseste, ca sa inteleaga in numele carui Dumnezeu i se face milostenia, pentru ca nu exista un dumnezeu al crestinilor evlaviosi, care sunt luati drept monstri de naivitate, sau sunt luati drept naivii care pot fi scotociti in buzunare prin metode si tertipuri inventate pe principiul simfoniei la crimilor, al parodiei vorbelor frumoase si pompoase sau al sentimentalismelor pioase.
Spune Sfantul Tihon de Zadonsk: „Adevaratul miluitor este cel care si zideste cand miluieste”. Scriptura spune: „Sa asude milostenia in mana ta”, ca nu cumva, facand milostenie, sa starnesti viciile si patimile, lenea, trandavia, nepasarea, amanarea, dezinteresul, lancezeala. Cel ce a cersit nu trebuie sa-si faca din cersetorie completarea lucrurilor proprii din familie. Cersetoria nu face altceva decat sa amelioreze o stare de moment.
Daca un om flamand cerseste o paine, merita sa i-o dai, fiindca s-a saturat, a baut apa si, in numele lui Hristos, l-ai hranit. Dar nu esti obligat sa-i cumperi paine pentru inca o luna sau pentru o saptamana. Dupa un principiu al Scripturii, „cine se multumeste cu putin are parte de mult”. Iata un proverb frumos, romanesc, potrivit tuturor cersetorilor: „Furnica nu face musuroi cu lopata, ci cu gura”. Daca are rabdare sa astepte picatura cu picatura, si aceea este o osteneala, atunci merita sa ia banut cu banut si sa faca ce crede cu ei.
Iubirea noastra este egoista
Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz, nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni. În general, oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: „cum le ţâpă dinlăuntru“ – aşa cum îi vine, aşa se manifestă. Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine. Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general, părinţii sunt iubitori faţă de copii, aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii. A iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui; să fie odihnit prin existenţa ta. În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi. Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti. Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi, câtă vreme îl marginalizezi, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti. (Părintele Teofil Pârâian)
Puterile psihofizice necesare angajării într-o viaţă de rugăciune
Teologia Ortodoxă, ca funcţie a Bisericii, este fundamental o teologie a experienţei; ea se înrădăcinează şi se inspiră constant din viaţa liturgică a Bisericii. Dintru început s-a impus în Biserică principiul „Lex orandi, lex credendi” – Regula rugăciunii este regula credinţei. Deja în sec. II, Sf. Irineu al Lyonului spunea: „Credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă credinţa” (Adv. Haer. IV, 18).
Evagrie Ponticul (sec. IV) identifică pe teolog cu cel ce se roagă. „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog” (Despre rugăciune, 61). A te ruga cu adevărat înseamnă a angaja în rugăciune întreaga fiinţă: trupul, sufletul şi duhul. Rugăciunea adevărată sau curată de care vorbesc toţi Părinţii ascetici este o rugăciune a minţii unită cu inima. Ea este ferită de ispita de a se reduce la intelect (minte), cât şi de ispita sentimentalismului, pentru că, după aceiaşi Părinţi, intelectul (mintea) nu este decât o energie a inimii, iar sentimentalismul dispare acolo unde rugăciunea are un conţinut profund teologic. Să amintim aici că Biserica a preluat în cultul ei toate dogmele proclamate de Sinoadele ecumenice.
Rugăciunea se adresează inimii ca centru al tuturor puterilor psiho-fizice ale persoanei pe care le restaurează în unitatea lor ontologică cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie. Pentru credinciosul rugător cu adevărat, semenii săi în umanitate nu mai sunt doar indivizi separaţi, ci persoane în comuniune pe care el le resimte ca pe propriile mădulare. „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”, zice Sf. Ap. Pavel (I Cor. 12, 27). Creaţia însăşi se recapitulează în inima omului, care este, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii un microcosmos. Desigur că marea rugăciune a Bisericii, rugăciunea care constituie Biserica este Euharistia săvârşită în cadrul Dumnezeieştii Liturghii. Liturghia este trăită de credincioşii ortodocşi ca „cerul pe pământ”, Dumnezeu care coboară, simbolizat de Iisus Hristos Pantocratorul şi de Liturghia cerească de pe cupola bisericii şi prezent real în darurile euharistice care sunt Trupul şi Sângele Domnului. Teologul şi filozoful grec Christos Yannaras spune despre Liturghia şi cultul Bisericii că sunt expresia cea mai înaltă a creaţiei umane, a tot ceea ce omul a putut crea mai frumos pentru cultivarea sa. Într-adevăr, nimic nu cultivă mai mult pe om ca rugăciunea şi cultul Bisericii. Fiind mistică, Ortodoxia are un mare respect faţă de mister (taină) pe care nu încearcă să-l explice raţional, căci l-ar deforma sau chiar desfiinţa, ci lasă misterul să se reveleze el însuşi în actul adorării, al contemplaţiei. Misterul este deci obiect de credinţă şi de adoraţie, nu de speculaţie intelectuală. Credinţa însăşi înseamnă „crucificarea raţiunii” şi acceptarea smerită a Tainei. Într-o lume super intelectuală, ca lumea noastră care a desfiinţat misterul şi nu mai crede în nimic pentru că nu poate să-şi „crucifice raţiunea”, spiritualitatea ortodoxă, mistică prin excelenţă, mi se pare extrem de importantă, chiar salvatoare. Pentru că omul nu poate trăi fără credinţă, fără mister.
Dovadă este căutarea misterului în religiile extrem-orientale de către mulţi creştini astăzi. Tocmai din respect faţă de mister, Părinţii Bisericii s-au ferit de a cădea în ispita conceptualizării credinţei. Pe de o parte, pentru că orice expresie raţională despre Dumnezeu este prin ea însăşi o limitare, ca tot ceea ce este omenesc, pe de alta, pentru că dogmele pot fi interpretate diferit în contexte culturale diferite. Istoria ne stă mărturie cum unele hotărâri dogmatice ale celor şapte Sinoade ecumenice, formulate pentru combaterea diferitelor erezii, au dat naştere la schisme şi interpretări greşite de care Biserica suferă până astăzi.
Neputinţa fizică şi sufletească (I)
Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, frumos şi nemuritor. Dumnezeu privind întreaga creaţie, a cărei încununare era omul, a văzut că toate “erau bune foarte” (Facere 1, 31). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dacă vreţi să ştiţi cum era trupul nostru, atunci când a ieşit din mâna lui Dumnezeu, să mergem în rai, şi să-l vedem pe omul aşezat de Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus stricăciunii; asemănător unei statui scoase din cuptor şi strălucind de lumină, el nu era încercat de nici una din neputinţele pe care le vedem astăzi”.
În pericopa evanghelică cu învierea lui Lazăr este un amănunt, peste care trecem uşor. Se spune acolo că Mântuitorul văzându-l pe Lazăr în mormânt de patru zile, mirosind urât, “a lăcrimat” (Ioan 11, 35). De ce? Superficial analizând situaţia putem răspunde aşa: pentru că-l iubea pe Lazăr. Când moare un om drag plângi. Aşa că nu-i lipsită de temei această afirmaţie. Dar motivul mult mai profund pentru care a plâns Domnul Hristos este altul. El ştia că l-a creat pe om tânăr, frumos, sănătos şi nemuritor. Şi iată-l pe omul frumos, sănătos şi nemuritor, mort de patru zile, intrat în descompunere şi mirosind greu. Văzând în ce hal a ajuns coroana creaturii Sale, Mântuitorul a plâns.Cine făcuse lucrul acesta? În orice caz nu Dumnezeu, pentru că aflăm din Sfânta Scriptură că “Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). Şi atunci, totuşi, cine a făcut moartea, pentru că ea este o realitate peste care nimeni nu poate trece?Ne spune Sfântul Apostol Pavel: “printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Aşadar păcatul este izvorul suferinţei, neputinţei, bolii şi, în sfârşit, al morţii. Iar păcatul i-a fost sugerat omului de diavolul. Moartea este urmarea păcatului, iar mergând pe firul lucrurilor ajungem la diavolul – vrăjmaşul lui Dumnezeu. “Opera” lui o avea în faţă Domnul Hristos la mormântul lui Lazăr.
Multe răni pricinuieşte păcatul firii omeneşti. Omul care la început era curat, gingaş şi sfânt, devine pângărit, bădăran şi păcătos. Iar un păcat repetat ajunge patimă. Omul împătimit de un viciu nu mai este liber, este un om dependent.Este adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om cu libertate. Dacă n-ar avea libertatea alegerii între bine şi rău n-ar mai fi o fiinţă morală, ci un robot. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem, zice Dumnezeu. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deutenorom 30, 19).Ontologic însă omul este aşa structurat ca, libertate deplină, să aibă numai atunci când ascultă de Dumnezeu. Când nu ascultă libertatea lui devine libertinaj, iar libertinajul îl face dependent şi rob. “Trăiţi ca oameni liberi, zice Sfântul Petru, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).
Într¬o dispută cu iudeii Mântuitorul îi îndemna să asculte de cuvântul Său pentru a fi oameni liberi. Ei au rămas contrariaţi pentru că, din punct de vedere social, erau oameni liberi. “Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).
Toate păcatele creează dependenţă. Dăm doar un exemplu de la Avva Dorotei: “Vreţi să vă povestesc istoria unuia care avea o patimă devenită obişnuinţă? Multe dependenţe şi răni pricinuieşte astăzi păcatul. Sfântul Ioan Casian le numea “gânduri ale răutăţii”. S-a oprit la opt dintre ele. Noi ne vom opri la cele mai evidente: toxicomania, homosexualitatea, desfrâul, alcoolismul, tabagismul etc. Mai sunt, ele multe alte patimi.Toxicomania este dependenţa de un produs de care nu te mai poţi lăsa: este cazul drogurilor, dar şi al alcoolului, al medicamentelor sau al tutunului.Ceea ce-i diferenţiază pe oameni este modul în care reacţionează la droguri: să le ia, sau să nu le ia. Şi, apoi, oamenii nu sunt toţi la fel: unul “va încerca” şi atât; altul “va încerca” şi el, dar va fi subjugat de efectele drogurilor şi va repeta experienţa până la prăbuşire. Toxicomanul crede şi el la început că, atunci când va voi, se va opri. Însă nu-i deloc aşa. Dependenţa se instalează în aşa măsură încât nu-i mai poate rezista. De aceea este mult mai bine şi mai uşor să nu începi.Cei mai vulnerabili dependenţei de droguri sunt tinerii. Drogurile “de stimulare” (cannabis, cocaină) le accelerează funcţionarea sistemului nervos central, producând alertă şi excitabilitate. Tinerii consumă aceste droguri din dorinţa de senzaţii tari, iar ca efect principal este deformarea imaginii realităţii şi scăderea percepţiei riscului.
Drogurile “de relaxare” (tranchilizante, sedative), încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare de relaxare şi induc somnul. Tinerii care consumă aceste droguri se protejează de solicitările din mediu, evită confruntarea cu problemele, din cauza unui sentiment de neputinţă.Drogurile halucinogene (L.S.D., marijuana, ecstasy) produc tulburări ale funcţionării intelectuale, inducând o stare pseudopsihologică, cu iluzii şi halucinaţii. Efectele posibile sunt percepţia eronată a timpului şi distanţelor, euforia şi un comportament dezorientat.
Dinamica instalării dependenţei este următoarea: – consumul experimental, din curiozitate;
-consumul regulat, în diverse întâlniri cu prietenii;
-consumul devenit preocupare, în diverse situaţii, a căror căutare devine un scop în sine;
-dependenţa, întreg comportamentul fiind controlat de nevoia organismului de a consuma droguri. Persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţele halucinogene.
În ce priveşte dependenţa, se vorbeşte tot mai mult de o dublă dependenţă: trupească şi sufletească. Orice substanţă care modifică starea fizică, sau pe cea sufletească, e considerată psiho-activă. Folosind asemenea substanţe se poate ajunge la dependenţă fizică sau sufletească. În cazul unei dependenţe sufleteşti, persoana simte nevoia să consume drogul pentru a obţine anumite stări sufleteşti. Dependenţa trupească duce la apariţia unor simptome (dureri de cap, de stomac, epuizare, depresive, etc.), atunci când nu foloseşte substanţe toxice. Unele persoane sunt cuprinse de ambele tipuri de dependenţă, atât fizică cât şi sufletească.
Omul poate deveni dependent după câteva săptămâni de consumare a drogurilor, după luni sau chiar după ani. Se afirmă că heroina şi cocaina de calitate superioară duc în mod sigur şi rapid la dependenţă. Cei ce le consumă devin robi ai lor.
Neputinţa fizică şi sufletească (II)
Desfrâul este o mare patimă a vremurilor noastre. Banul şi sexul îi robeşte pe tineri şi pe bătrâni: “A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii”.
Cele două funcţiuni vitale aşezate de Dumnezeu în om la creaţie, funcţiunea nutritivă şi procreativă, s-au pervertit după cădere. Omul nu mai mănâncă pentru a trăi, ci trăieşte pentru a mânca. Funcţiunea nutritivă, normală, a devenit îmbuibare a pântecului. Iar binecuvântata comuniune trupească, care are ca şi scop înmulţirea neamului omenesc, s-a pervertit în desfrânare. Scopul ei, mai ales în cazul legăturilor extraconjugale, este exclusiv plăcerea.
Din nefericire, în societatea postmodernă nici nu se pune problema păcatului. Se dezbate problema momentului în care tinerii trebuie să-şi înceapă viaţa sexuală fără a se ţine seama de porunca lui Dumnezeu: “Să nu fii desfrânat!” (Ieşire 20, 14). Odinioară era clar: viaţa sexuală începea după căsătorie. Orice relaţie extraconjugală este păcat. Sfântul Apostol Pavel militează cu putere pentru o viaţă trupească corectă: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”(1 Corinteni 6, 18-19).
Înţeleptul Solomon, în mod artistic, descrie modul în care tânărul se prăbuşeşte în braţele unei desfrânate: “Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe… El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană…” (Proverbe 7, 18-22). Astăzi ispita trupului pentru tineri este mult mai puternică. Înspre desfrâu sunt chemaţi prin literatura scrisă, prin atmosfera păcătoasă din discoteci şi localuri de petrecere, dar mai ales prin imaginile ce le transmite televizorul şi internetul.Nici instituţiile care ar trebui să-i facă atenţi şi să-i cheme la o viaţă curată – respectiv familia, Biserica şi şcoala – nu-şi îndeplinesc bine misiunea. Ba, paradoxal, reprezentanţii unor instituţii importante, dezbătând la televizor sau la simpozioane subiecte legate de sănătatea tinerilor, îi îndeamnă să desfrâneze protejat şi nicidecum să fie cuminţi.
Sfântul Apostol Pavel ni se adresează tuturor şi, în special, tinerilor, spunând: “Să umblăm frumos, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13, 13).
Un venerabil profesor şi duhovnic adresându-se tineretului scrie: “desfrâul, tinere, după cum spun mereu, este un mare păcat. Mai mult decât o greşeală, lipsă de voinţă în stăpânirea propriilor porniri, este şi o lipsă a simţământului de demnitate omenească”.
Alcoolismul este o altă mare patimă care-i face pe mulţi oameni dependenţi. Băutura este ispititoare, dar dacă devine obişnuinţă, te robeşte şi te dărâmă sufleteşte şi trupeşte. “Nu te uita la vin cum este el de roşu, spune Solomon, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă cu venin” (Pilde 23, 31-32). Omul băut nu se mai poate controla: “ochii tăi vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite” (Pilde 23, 33).
Un alcoolic este vrednic de plâns: “Vai de cei ce dis-de-dimineaţă, spune Isaia, aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin! Cei care doresc, la ospeţele lor chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale” (Isaia 5, 11-12). Vinul este “bucuria inimii şi veselia sufletului”, pentru omul cumpătat, însă totuşi “la vin nu te face viteaz, că pe mulţi i-a pierdut” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah, 31; 33, 29). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: “Nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18).Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte aspru cu patima beţiei: “Beţivul este mai nenorocit decât morţii; acela zace nesimţitor şi nu poate să facă nici bine, nici rău; acesta este gata să săvârşească răul, şi, îngropându-şi sufletul în corp ca într-un mormânt, îşi poartă mort de ici colo trupul. Vezi că beţivul este mai nenorocit decât un îndrăcit, că este mai nesimţitor decât morţii? Vrei să-ţi spun ceea ce este mai mare şi mai grozav decât toate acestea? Beţivul nu poate să intre în împărăţia cerurilor”. De fapt acest lucru îl spunea, inspirat de sus, Sfântul Apostol Pavel: “Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10).Un beţiv împătimit creează dificultăţi pentru cei apropiaţi. Reabilitarea lui depinde şi de modul în care este ajutat de către aceştia. Se cere multă răbdare şi tact. Reproşurile, cearta şi admonestările nu rezolvă situaţia. Hans Klein dă următorul sfat soţiei sau soţului celui pătimaş: “Începeţi prin a vă schimba dumneavoastră. Schimbaţi-vă în aşa fel, încât partenerul dumneavoastră dependent de alcool să poată pricepe – şi trebuie să priceapă – că el trebuie să facă ceva dacă vrea să scape de tentaţia alcoolului şi cât de important este pentru dumneavoastră ca să vrea”.Beţivul însă, pe lângă faptul că-i necăjeşte pe ceilalţi, îşi dărâmă propria sa sănătate. “Organul care este întotdeauna afectat de abuzul de alcool este ficatul… Celălalt organ afectat la fiecare abuz de alcool este creierul. Celulele nervoase nu se regenerează. La fiecare consum puternic de alcool sunt distruse câteva mii”.
Pe lângă doctorul trupesc, şi poate mai mult decât acesta, doctorul duhovnicesc are un mare rol în a-l ajuta pe beţiv să renunţe la patima sa. Pe lângă sfaturi, dacă acesta apelează la ajutorul lui Dumnezeu, îl va ajuta harul primit în taina spovedaniei şi a celorlalte taine tămăduitoare.
e). Tabagismul este o altă patimă care-i robeşte pe foarte mulţi oameni. Sfântul Pavel ne întreabă: “Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6, 19). Or, acest templu al Duhului Sfânt noi ne îngăduim să-l “tămâiem” cu “tămâia dracului”. Fumatul reduce speranţa de viaţă. Fumătorii sunt predispuşi la o seamă de boli, cum ar fi: cancerul, astmul bronşic, infarctul, bronşita, impotenţa, infertilitatea, emfizemul pulmonar, arteroscleroza, fragilitatea imunitară şi altele.
Tabagismul face victime în întreaga lume. Anual mor în jur de 4,9 milioane de oameni din cauza acestui viciu. Panourile publicitare ale diverselor companii de ţigări iau cu asalt oraşele din întreaga lume. Personajele reclamelor sunt întotdeauna şarmante, pentru a reuşi să-i corupă pe privitori. Pentru a se renunţa la această patimă este nevoie de multă voinţă. Ai nevoie, spunem noi, şi de un bun duhovnic. Trebuie, apoi, să conştientizezi faptul că fumatul dăunează sănătăţii tale. E nevoie să fii hotărât pentru a spune: nu! Primele luni de abstinenţă sunt dificile pentru orice fumător. Tentaţia apare zilnic şi e nevoie de o voinţă de fier ca să reuşeşti cu adevărat. După ce ai renunţat la fumat nu-i bine să te amăgeşti cu o ţigară. S-ar putea ca întreg efortul să fi fost în zadar.Pe lângă aceste răni provocate de păcat fiinţei omeneşti am mai putea aminti şi altele, precum onanismul, pornofilia şi dependenţa de internet. Le-am subliniat, după părerea noastră, pe cele mai importante. Oricum, păcatul nu-i o simplă încălcare formală a poruncilor lui Dumnezeu, ci-i mult mai mult decât atât. El este o realitate spirituală care afectează profund omul lăuntric şi se răsfrânge apoi asupra omului trupesc. Şi nu numai atât: păcatul individului se răsfrânge asupra familiei, asupra colectivităţii şi asupra cosmosului întreg.
Carenţele interioare şi calităţile tinerilor de astăzi
Adolescenţa este încadrată, în general, între 14 şi 18/20 ani, fiind un proces de dobândire accentuată a identităţii, în care intelectualizarea conduitei devine pregnantă . Se vorbeşte, de asemenea, de o adolescenţă prelungită (de la 18/20 la 24/25 ani), marcată de orientarea profesională, de integrarea primară la cerinţele unei profesii, de nevoia de autonomie şi de opţiunea maritală . Adolescenţa este vârsta în care îşi fac apariţia marile întrebări existenţiale. Tânărul începe să se întrebe cine este, în ce crede, unde trebuie să ajungă, ce fel de ocupaţie trebuie să urmeze, ce fel de viaţă trebuie să ducă, să aleagă etc. . În această perioadă au loc schimbări dramatice, atât fizice cât şi cognitive, arătând o creştere a conştiinţei de sine şi a independenţei elevilor, atingându-se aşa numita „criză de identitate” . Profesorii şi părinţii au un rol extrem de important şi în această perioadă, având a orienta desfăşurarea acestor procese şi ajutându-i pe elevi să înţeleagă schimbările pe care aceştia le experimentează. Cea mai importantă schimbare ce are loc în gândirea adolescentului este „pregătirea pentru tranziţia de la operaţiile concrete la cele formale” , această schimbare marcând o perioadă de tranziţie în abilităţile inteligenţei adolescenţilor. Modul lor de gândire fiind în schimbare, nu mai sunt necesare referinţele concrete care fac posibilă rezolvarea unor probleme, ci ideile abstracte devin cele utilizate. Totodată, are loc procesul formării unei identităţi care nu decurge uniform şi care poate îmbrăca diverse căi paralele. La această vârstă adolescenţii adoptă temporar fie punctul de vedere al părinţilor, fie sunt doritori de a rezolva problema la timpul cuvenit. Aportul profesorilor şi a altor adulţi ajută la înţelegerea conflictelor şi a deciziilor cu care se confruntă tinerii, arătându-le faptul că toate acestea sunt necesare, fiind o parte firească a creşterii . Pentru descoperirea vocaţiei religioase şi a unei structuri a unei identităţi duhovniceşti a adolescentului, un rol esenţial şi de seamă revine atât părinţilor şi profesorilor (după cum am observat mai sus), dar mai ales legăturii sacramentale cu Biserica, îndeosebi în Taina Spovedaniei cu preotul duhovnic. Adolescentul are nevoie de un confident căruia să-i împărtăşească nevoile, necazurile şi bucuriile sufleteşti pe care acesta le întâmpină. În mulţimea ce îl înconjoară el caută pe cineva căruia să-i descopere sufletul său şi de la care aşteaptă un cuvânt de întărire şi de mângâiere. Alegerea unui duhovnic este foarte importantă. Tânărul trebuie să caute persoana cea mai potrivită, în faţa căreia se va destăinui şi de la care va primi cele mai potrivite sfaturi şi îndemnuri. Tânărul are nevoie de un „om al lui Dumnezeu” , care să-l călăuzească şi să-l conducă pe plan duhovnicesc. Menirea unui duhovnic este de a-i deveni adolescentului nu doar un îndrumător sufletesc şi călăuză pe cărările vieţii, ci şi un prieten, un bun frate, rămânând în acelaşi timp un ales al Domnului, care va împlini rolul unui adevărat înger păzitor . Apropierea trebuie să se realizeze cu inima deschisă, duhovnicul adresându-i-se cu deplină sinceritate, seninătate şi încredere, arătându-i binele şi răul din lăuntrul său. Se recomandă ca duhovnicul adolescentului să fie chiar acel preot care l-a botezat, deşi dreptul de a alege în persoana altui părinte rămâne la aprecierea tânărului, cu motivaţii precise. Cum va descoperi însă adolescentul duhovnicul potrivit? În acest scop se cer a fi observate câteva calităţi sine qua non: blândeţea, iubirea, ştiinţa; toate, laolaltă, fac un tot unitar . Nu trebuie uitat însă cel mai important mijloc de căutare a duhovnicului: rugăciunea. Duhovnicul adolescenţei (ca şi cel al copilăriei n.n.) are un rol fundamental în seriozitatea angajării adolescentului în viaţa duhovnicească , de aceea administrarea în cadrul spovedaniei a unui tratament expeditiv şi inadecvat, aplicat adolescentului, fie din ignoranţă, fie din ignorarea problemelor specifice vârstei, riscă să compromită definitiv legătura sa cu cele sfinte, cu Biserica. Acest fapt ar putea provoca posibile consecinţe dezastroase pentru toată viaţa, de aceea duhovnicul va trata cu toată seriozitatea şi competenţa fiecare caz în parte şi problemele ce i se aduc înainte, oferind fiecăruia sfaturile şi îndemnurile adecvate. Totodată, va discerne dacă tânărul care vine la spovedanie este imatur, tulburat, neliniştit sau suferind de lipsa afecţiunii, dacă are unele dorinţe neîmplinite, dacă a cunoscut dragostea lui Dumnezeu, pericolele păcatului, sau dacă există o mică sau mare problemă de sănătate psihică, ereditară sau alte lucruri de acest fel . În toate aceste cazuri, preotul duhovnic va administra tratamentul potrivit fiecăruia, ţinând seama de multitudinea de caractere existente:
bunul caracter, răul caracter, caracterul susceptibil, gelos, inegal, egoist, distrat, superficial, scrupulos, melancolic etc. .
Bunul caracter: amabil şi prevenitor, îşi impune legea de a nu jigni cu voinţă pe nimeni, ştiind să tacă în împrejurări defavorabile;
Răul caracter: are sursa în orgoliu şi senzualitate;
Caracterul orgolios: se crede superior tuturor şi îşi atribuie totul lui şi nimic aproapelui şi lui
Dumnezeu. E mândru, dispreţuitor, violent, casant, voieşte ca toţi să se plece înaintea lui şi el întotdeauna să aibă dreptate;
Caracterul susceptibil: rănit totdeauna de procedeele altora, nu suportă să fie contrazis, iar observaţiile le crede întotdeauna nemeritate;
Caracterul gelos: supărat din cauza vederii avantajelor aproapelui, considerându-se defavorizat;
Caracterul egoist: adună totul pentru el, este pretenţios, are oroare de ocupaţii grele, îşi atribuie toate lui, totul i se cuvine…
Caracterul distrat: nu este niciodată desăvârşit în îndatoririle sale, ci se lasă în totul antrenat de reveriile imaginaţiei lui şi este cu totul superficial în exerciţiile de pietate;
Caracterul superficial: nu are fond serios de pietate, ci se mulţumeşte cu practicile exterioare şi se lasă ispitit de cea mai mică tentaţie;
Caracterul scrupulos: are un fel fals şi îngust de a aprecia lucrurile; se încăpăţânează a reveni mereu asupra spuselor sale chiar dacă nu are dreptate; neliniştea îi paralizează viaţa spirituală;
Caracterul melancolic: se descurajează de la cea mai mică dificultate, cu timpul devenind o povară pentru el însuşi;
În caracter coexistă două părţi: cea care revine naturii şi cea care revine persoanei morale. Asupra fondului natural nu putem interveni în vederea schimbării acestuia. Pentru partea ce revine persoanei morale, voinţa are deplină putere asupra ei prin chemarea ajutorului lui Dumnezeu, deci asupra acestei părţi se pot opera schimbări. Cu această parte duhovnicul va trebui să opereze în cadrul spovedaniei pentru a forma caracterul moral-creştin.
Criteriile de selectare a duhovnicului
Ideal ar fi ca pentru credinciosii de rand duhovnic sa fie parohul. Dar daca starea sufletului e foarte complicata si-l depaseste pe preotul paroh? Sau cum isi aleg duhovnicul preotii? Nu-i simplu, dar trebuie sa staruim si-l vom gasi pe duhovnicul ce ni se potriveste.
Duhovnicii cu viata sfanta au fost rari intotdeauna. E drept ca suntem inclinati ca prezentul sa-l privim ca deficitar din punct de vedere duhovnicesc. Sfantul, Varsanufie, in veacul al Vl-lea, spunea ca pe vremea lui erau doar trei oameni desavarsiti in fata lui Dumnezeu: Ioan de la Roma,
Ilie in Corint si al treilea pe langa Ierusalim, unde locuia de fapt si Sfantul Varsanufie. Cuviosul Isihie, posterior Sfantului Ioan Scararul, afirma ca „astazi” curatia inimii este foarte rara din pricina maretiei si frumusetii ei, sau mai ales din pricina neatentiei si neglijentei crestinilor. Acest „astazi” ramane mereu valabil si de aceea este foarte greu pentru un incepator sa-si aleaga duhovnicul.
Alegerea este grea si pentru faptul ca in numeroase cazuri unii pretinsi duhovnici, cu aspect exterior promitator, i-au inselat pe cei ce si-au pus increderea in ei. De pilda aveau fata supta si pamantie ca marii postitori. Ori se stie ca acesta era chipul Sfintilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Nil Ascetul sau Evagrie Ponticul. Asa ca este tentant ca un asemenea preot sa-l alegi de duhovnic. Mai ales ca si Sfantul Teodor Studitul, predicand in postul mare zice ca „dupa o saptamana de post noi ne vedem unii pe altii mai uscativi si mai nevoitori decat inainte””. Acest aspect exterior e placut, din punct de vedere duhovnicesc, dar nu-i suficient. Mantuitorul ne pune in garda fata de o astfel de sfintenie aparenta: „Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6, 16-l8). Asadar chipul de mare ascet nu-i suficient. Sunt necesare si alte probe de sfintenie.
Parintele spiritual trebuie sa fie un om duhovnicesc si cu dreapta judecata. Sfintenia vietii si credinta ortodoxa, asa cum am vazut atunci cand ne-am ocupat de duhovnic, trebuie sa fie insotite si de dreapta judecata sau de simt diacritic. Duhovnicul trebuie sa fie un „harismatic”, organ prin care lucreaza Duhul Sfant. In Biserica nu exista o separatie intre harismatic si institutional. Adica misiunea de parinte spiritual este legata de cea de preot. Este drept insa ca au existat si mari parinti spirituali, ca Sfantul Antonie cel Mare, care n-au fost preoti. Ei si-au exercitat, plini fiind de harul Duhului Sfant, influenta binefacatoare asupra ucenicilor. I-au povatuit si i-au format pe acestia, apropiindu-i de Dumnezeii, dar Sfintele Taine le-au primit, atat ei cat si ucenicii, din mana preotilorhirotoniti. in mod exceptional si credinciosii laici cu viata imbunatatita, s-au calugarite induhovnicite, au putut fi alesi de povatuitori si indrumatori. Dar in mod normal misiunea harismatica a duhovnicului este legata de cea de preot spoveditor. Ba mai mult, in Biserica Ortodoxa, dreptul de a spovedi nu se ofera automat la hirotonie. inainte de a putea face acest lucru, preotul este hirotesit de episcopul sau. Daca in general toti preotii din Biserica romana primesc sarcina de duhovnici, in Biserica greaca doar o minoritate au dreptul de a spovedi. Aceasta minoritate se considera ca este deja pregatita si are suficienta experienta pentru a-i indruma pe altii.
Calităţile părintelui duhovnicesc
- Generalitati
Preotul trebuie sa fie constient dintru inceput ca cea mai temeinica invatatura ce o poate da credinciosilor sai este insasi pilda vietii sale. In calea misiunii preotesti vom intalni la tot pasul suferinte sufletesti si trupesti, lipsuri, chinuri, boli, pacate, oameni credinciosi si necredinciosi, rataciti, patimasi, ingânfați, indiferenti etc. toti acestia au nevoie de adevar, de dreptate, de dragoste, de trezire prin lumina lui Hristos ; ca știu, ca nu știu, ca doresc sau nu, mai devreme sau mai tarziu au nevoie de preot. Acesti oameni trebuie câștigați pentru Hristos. De aceea, restaurarea omului, izbavirea, mantuirea lui sunt definite ca acte ale dragostei lui Dumnezeu, venite prin lucrarea harica a preotului.
Asa cum mantuirea adusa de Domnul nostru Iisus Hristos este un act al dragostei lui Dumnezeu fata de oameni, tot asa lucrul central al misiunii preotului, actul de frunte al ostenelilor sale este dragostea. Sf. Ioan Gura de Aur zice ca daca preotii suporta atat de mult nepriceperea oamenilor in toate, este pentru ca ei ii iubesc pe acestia nemasurat de mult.
Sa ascultam cu atentie cat de frumos comenteaza Sfantul Ioan Gura de Aur convorbirea dintre Domnul nostru Iisus Hristos si Petru : „ Hristos, vorbind cu Petru, verhovnicul apostolilor, l-a intrebat : „ Petre, Ma iubesti ?”.Petru i-a marturisit ca da. Hristos atunci a adaugat : „Daca Ma iubesti, pasoreste oile Mele !”(In.21.15-17). Invatatorul il intreaba pe ucenic daca il iubeste. Nu-l intreaba ca sa afle de este iubit de Petru – cum putea face asta Hristos, Care cunoaste gandurile tuturora ? -, ci ca sa ne arate cat de mult Ii este la inima purtarea de grija de oile Sale cele cuvantatoare. Odata ce lucru este vadit, atunci va fi vadit si celalalt, anume ca Hristos da mare si nespusa plata celui care se osteneste cu pazirea oilor Sale cuvantatoare, pretuite atat de mult de El.”
In tratatele de specialitate cat si in scrierile sfintilor Parinti sunt enumerate sistematic calitatile duhovnicului. Aceleasi calitati pe care le-au avut sfintii Apostoli, dar mai presus de toate modelul cel mai fidel de urmat este Domnul nostru Iisus Hristos, apoi aceleasi calitati ale sfintior parinti sunt necesare si in ziua de astazi.
Sfantul Grigorie cel Mare ( Dialogul ) scrie in cartea sa „Calea regulei pastorale”: „preotul trebuie sa fie: curat in ganduri, pilduitor in purtare, prudent in tacere, folositor la vorba, cel mai apropiat de fiecare, prin iubirea si compatimirea lui, mai presus de cat altii in rugaciune, prieten smerit cu facatorii de bine, gata oricand sa stea tare prin virtutea dreptatii impotriva viciilor celor vinovati, fara sa-i scada grija vietii interioare, din cauza nenumratelor ocupatii de dinafara, fara sa se lase a se ingriji de nevoile zilnice cu scuza ca se ocupa cu cele launtrice.
Dar preotii patristici s-au aplecat cu grija pioasa chiar asupra vietii preotesti si i-au consacrat tratate de o importanta deosebita pe care istoria preotiei le cunoaste bine. Ierodiaconul Efrem Sirul, episcopul Grigorie de Nazianz, ierodiaconul Ioan Gura de Aur, episcopul Ambrozie si episcopul Grigorie cel Mare, au scris tratate despre preotie in care au turnat tot entuziasmul dar si toata framantarea si constiinta covarsitoarei greutati a misiunii preotesti. Principiile acestor tratate sunt faurite in focul experientei preotesti si luminate de soarele Sfintei Scripturi.
Apoi in lucrarea Inaltreasfintitului Andrei numita « spovedanie si comuniune » calitatile duhovnicului sunt împărțite in calități sacerdotale, calități morale si calități intelectuale. Calitatile morale cele mai importante pe care lenumera sunt: curatia vietii, credinta nestramutata, dragostea care naste rabdare, blandete si severitate binefacatoare, smerenia.
Dragostea dezinteresata in cazul duhovnicului, din care izvorasc bunatatea, rabdarea, intelegerea si smerenia, este cea mai importanta virtute.
Apoi referindu-se la calitățile intelectuale scrie: „in ce privește instrucția preotului duhovnic, mai intai de toate el trebuie sa fie un bun teolog, cunoscător al Sfintelor Scripturi si al învățăturii de credinta…„ apoi „ trebuie sa fie cunoscător al normelor canonice privitoare la viata creștină.”
Insa cele mai importante pentru un duhovnic raman dupa prea sfintitul Andrei : viata curata, pregatirea intelectuala si experienta[8] vietii duhovnicesti.
2.Calitatile morale ale duhovnicului si efectele lor asupra fiilor duhovnicesti.
Preotul care este solicitat de catre un credincios sa-l accepte ca fiu duhovnicesc se gaseste in mare dilema. Pe de o parte isi da seama ca nu are calitatile necesare, iar pe de alta parte dragostea ii cere sa nu refuze aceasta solicitare. Isi da seama ca duhovnicia este o datorie a celui cunoscator, parintele sufletesc avand datoria nu numai de a dezlega ci si de a invata. Parintii din vechime nu se grabeau sa dea sfaturi nici atunci cand cunosteau multe lucruri, ci asteptau sa li puna intrebari la care raspundeau sau nu, dupa cum le spunea constiinta.
Acum lucrurile s-au schimbat foarte mult, de cele mai multe ori se asteapta doar de la preot schimbari si sacrificii .S-a uitata din partea credinciosului, ca intre preot si enoriasi sau fii duhovnicesti trebuie sa fie o stransa legatura. Duhovnicul are datoria de a invata, de a se ruga pentru pentru comunitatea in care traieste,de a tamadui sufletul bolnav ce vine la el, dar la randul lor fii duhovnicesti au datoria de al asculta pe preot si de a se ruga pentru el. Rugaciunile facute de altii sunt necesare si sunt eficiente atunci cand te rogi si tu insuti. Bineinteles ca parintele duhovnicesc mai mult ca oricine, il cunoaste pe ucenic si e dator sa sufere impreuna cu el si sa se roage pentru el. Foarte frumos subliniaza Sf.Antonie cel Mare, impreuna conlucrare in rugaciune spunand : „Nici eu, nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei silisi, nu te vei ruga lui Dumnezeu.[9] Insa atunci cand exista aceasta conlucrare in rugaciune foarte mult ajuta rugaciunea pe ucenic si invers. Rugaciunea parintelui duhovnicesc il intareste pe ucenic in lucrarea faptelor bune, ii da nadejde ca nu este singur. Isasi rugaciunea in sine ne arta ca Dumnezeu este cu noi, iar sprijinul dat de parintele duhovnic creste mult mai mult certitudinea ca Dumnezeu ne asculta. Plecand de la afirmatia Sfantului Apostol Iacov „ ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului” (Iac.5.16), vom putea spune ca mult poate rugaciunea osarduitoare pe care parintele o face pentru ucenic, in rugaciunile particulare dar mai ales atunci cand il pomeneste la proscomidie si Sfanta Liturghie.
Preotul prin toate calitatile sale trebuie sa convinga pe fii duhovnicesti ca sa imbratiseze calea care duce spre Hristos. Sfantul Ioan Gura de Aur scrie : „ Noi, insa, nu trebuie sa-l facem pe pacatos mai bun cu sila, ci prin convingere.(…) De aceea este nevoie de multa dibacie ca bolnavii, de buna voie, sa fie convinsi sa se supuna ingrijirilor preotilor ; si nu numai atat, ci chiar sa le multumeasca pentru ingrijire.”[10]
Preotul trebuie sa fie el model pentru fii duhovnicesti. El trebuie sa se roage mai mult ca fii sa-i urmeze,el trebuie sa fie bland,cucernic.El trebuie sa fie cu frica de Dumnezeu, iubind Biserica si astfel enoriasii la randul lor urmeaza sfaturile, invataturile si exemplu pastorului lor.
3. Calitatea de medic curant al sufletului
Pacatul este o boala sufleteasca grea si complicata. De aceea, in calitatea sa de medic curant al sufletului, duhovnicul trebuie sa aiba si pricepere, dar si dragoste si rabdare. Chiar daca contextul istoric si social in care traim este mult diferit de cel in care traiau marii duhovnici de odinioara, experienta si modelul lor de a gandi sunt actuale.
In aparenta spovedania este simpla de fapt, insa este lucru cel mai delicat si, prin urmare cel mai anevoios. In dreptul lui se cere intreaga iscusinta a preotului asa cum pentru un medic trupesc, cel mai greu lucru este aflarea diagnosticului, tratamentul urmand a se aplica in raport cu descoperirea naturii suferinței. Ca este foarte greu sa te spovedești se vede ușor din faptul ca din mulțimea creștinilor abia un minim procent fac acest lucru în mod constant chiar dacă numărul celor care păstrează cât de cât legătura cu Biserica este mare. Iar dintre ce i ce se spovedesc, doar unul dintr-o mie stie sa faca aceasta în adevăratul și deplinul sens al cuvântului.[11]
Si chiar daca astazi toti preotii sunt duhovnici de drept, pe adevaratii duhovnici, cei de fapt ii descoperim atat de rar si atat de greu, ca drumul spre un asemenea punct de intalnire capata cu adevarat caracterul unui pelerinaj.
Petru a fi cu adevarat calauza si tamaduitor duhovnicesc, trebuie ca duhovnicul sa tina „invataturile cele sanatoase” , altfel spus sa fie desavarsit ortodox, iar in lucrarea sa de vindecare a sufletului sa urmeze cu credinciosie invatatura parintilor din vechime.[12] De aceea trebuie mare atentie in acest rol de preot duhovnic pentru ca avem sansa sa-l castigam pe fiul duhovnicesc pentru viata cea vesnica dar putem sa si-l pierdem din cauza neiscusintei duhovnicesti. Putem sa-l vindecam sau putem sa-i facem o rana mai mare. De aici necesitatea ca preotul sa fie cu adevarat marele prieten, omul de toata nadejdea si increderea pentru oricare din enoriasii sai. Prietenia adevarata premerge oricarei destainuiri, fiindca nimeni nu va incredinta taina sufletul unui preot pe care nu-l simte ca pe un prieten.
Preotul duhovnic nu divulga niciodata, orice ar fi, pacatele marturisite.[13] Fii duhovnicesti capata mare incredere in prietenul lor sufletesc cand exista deplina incredere si sinceritate. Dar vai de preotii care divulga secretul marturisirii caci si el se pagubeste dar si pe fii duhovnicesti ii pierde.
Dar mai inainte de toate, cea dintai conditie a exercitarii paternitatii duhovnicesti este deplina sanatate sufleteasca. Nepatimirea il face pe duhovnic vrednic de luminare de la Dumnezeu in lucrarea sa, el primind lumina Duhului, apoi pe aceasta cale primeste de la Dumnezeu un dar deosebit de folositor in lucrarea sa : puterea de a cunoaste inimile (cardiognosia). Parintele duhovnicesc, dupa cum spune Sfantul Irineu, „scoate la iveală cele ascunse ale oamenilor” numai si numai „spre folosul lor”.[14] Iar Sfantul Grigorie de Nazianz scrie: „Trebuie sa fiu eu mai intai curat si apoi sa curet pe altii. Sa fiu eu intelept, ca sa inteleptesc pe altii. Sa fiu eu lumina ca sa luminez pe altii. Sa fiu eu aproape de Dumnezeu ca sa apropii pe altii. Sa fiu eu sfant ca sa sfintesc pe altii. Ca sa conduc cu mana ca sa sfatuiesc cu pricepere.”[15]
O alta calitate a duhovnicului care il ajuta pe fiul duhovnicesc este smerenia. Ea se manifesta mai ales prin sentimentul duhovnicului ca este el insusi pacatos, si inca unul mai mare decat cel aflat in grija sa.Aceasta calitate incearaca sa destepte in suflet dorinta si hotararea de inoire, de desavrsire, pe cat este omeneste posibil, dupa Hristos.
In aceata calitate de „medic sufletesc” duhovnicul trebuie sa aiba un suflet mare si tare in credinta si rugaciune si rugaciune, ca sa-i fie principiu calauzitor al vietii religioase, si sa creeza dispozitia launtrica de a cunoaste si pazi poruncile dumnezeiesti, si de a deschide drumul spre adevarata viata crestina ; sa aiba o minte linistita si cu ganduri curate, plina de speranta si bucurii sufletesti, sa fie stapanit de bunatate, stiind ca este daruit de Dumnezeu cu darul vindecarii si impacarii sufletelor ranite de pacate ; duhovnicul sufera cu cel ce sufera, fata de orice pacat si pacatos, nu-l acuza pe om ci doar pacatul, nu-l nelinisteste mai tare pe fiu, ci spune ca Dumnezeu vede si stie toate, El le judeca si le iarta, caci este milostiv si cere ca noi sa ne indreptam viata, sa nu ramanem in pacat. Duhovnicul trebuie sa urmareasca pe cat posibil cresterea duhovniceasca a fiilor duhovnicesti. Sa le dea tratamentul necesar pentru vindecarea ranilor sufletesti . Sa-i faca sa constientizeze gravitatea pacatului dar nu numai atat ci sa-I convinga sa se lepede de pacat. In zadar pedepseste, in zadar da canoane mari daca fii nu se indreapta si nu devin mai buni. Canonul nu este pedeapsa ci este un indreptar pe care il urmeaza un om deja convins ca vrea sa se lepede de pacat. Prin canon se urmareste indreptarea fiilor duhovnicesti, preocuparea zilinica care ii fereste sa pacatuiasca si nu pedepsirea lor. Omul modern intelege prin canon o pedeapsa si nu un indreptar duhovnicesc. Nu cunosc de cele mai multe ori sensul rugaciunii, a metaniilor dar chiar sensul si rolul marturisirii. Este nevoie de multa sarguinta din partea preotului, este nevoie sa lucreze cu timp si fara timp, prin toate metodele posibile pentru intoarcerea, trezirea si indreptarea fiilor duhovnicesti.
4. Pregătirea intelectuală
De aceea am considerat ca pe langa calitatea de medic curant sufletesc, preotul trebuie sa fie si un bun predicator atat prin fapte cat si prin cuvinte.
Mantuitorul Iisus Hristos, in tot timpul vietii Sale pamantesti, a predicat neîncetat si pretutindeni. Apostolii au făcut deasemenea, au predicat cu timp și fără de timp, in vremuri foarte grele si de prigoana, și în orice situație.[16] Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit zicand : „Drept aceea, mergand, invatati toate neamulrile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si a sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua.Si iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.Amin.” (Mt.28.19-29) Iar Sfantul apostol Pavel scrie corintenilor : „ Caci daca vestesc Evangheila, nu-mi este lauda, pentru ca sta deasupra mea datoria. Caci, vai mie daca nu voi binevesti !” ( I Cor.9.16). Si apostolii, la randul lor, lasandu-si urmasi prin orase si cetati, le dau, ca prima obligatie, aceeasi indatorire, de a predica.Sfantul Apostos Pavel scrie lui Timotei „ Propovaduieste cuvantul, staruieste cu timp si fara de timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga rabdare si invatatura”.(II Tim.4.2).
Prin predica, apostolii au luminat lumea, au transformat-o, au adus-o la Hristos, de aceea si preotul, facandu-se partas darului apostolicesc de a propovadui Evanghelia, are obligatia de a predica. Adevarat cunostinta se obtine prin curatia sufletului si a mintii. De aceea preotul trebuie sa se pregateasca mereu pentru predica prin citirea Sfintelor Scripturi, prin rugaciune si aprofundare scrierilor Sfintilor Parinti. Intelepciunea preotului are mare influienta asupra fiilor duhovnicesti. O predica buna este aceea care raspunde la trebuintele, intrebarile si durerile sufletesti ale tuturor credinciosilor, care face cunoscute invataturile crestine pentru intarirea credinciosilor.
Iata ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur cu referire la predica si predicator : „ Preotul nu-i scutit de munca sarguincioasa si continua sa munciasca si atunci cand are un deosebit talent oratoric – si sunt putini de acestia ! – pentru ca nu te nasti cu talent oratoric, ci il dobandesti prin studiu. De-ai ajunge in varful lui, chiar atunci te paraseste, dac nu-ti cultivi talentul oratoric prin necontenit studiu si prin neintrerupt exercitiu.”[17]
Preotul trebuie sa aibă un larg orizont si o înțelegere adâncă asupra problemelor vremii, asupra omului, sa stimuleze educația morală creștină, omenia, buna înțelegere, dreptatea si progresul duhovnicesc.[18]
Concluzie. In incheierea acestei teme as spune ca iubirea ne invata cum sa ne purtam cu fiecare om, cum sa-i vorbim si cum sa-i raspundem tuturor framantarilor si indoielilor lui. Iubirea ne invata sa plangem cu cei ce plang si sa ne bucuram cu cei ce se bucura. Preocuparea sincera si continua pentru mantuirea fiilor duhovnicesti ne va da pentru fiecare inima cheia cu care sa deschidem usa de intrare si de intelegere cu tot omul care doreste adevarul.
Rugăciunea fiilor pentru părintele duhovnicesc, rugăciunea părintelui pentru fii
De obicei ucenicii le solicita duhovnicilor sa se roage pentru ei. Si e firesc sa facă asa. Mai rar însă găsim fii sufletești care se roagă pentru preotul lor. Primul impuls al crestinilor, nematurizati duhovniceste, este nu acela de a se ruga pentru preotul lor ci de a-l barfi si a-l reclama.
Într-o viață duhovnicească normala și fiul are datoria de a se ruga pentru părintele sau sufletesc.
„Vă indemn, fraților, spune Sfântul Pavel, pentru Domnul nostru Iisus Hristos și pentru iubirea Duhului Sfânt, ca împreuna cu mine să luptați în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine” (Romani 5. 30). Sau în alt loc: „Rugați- vă pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efeseni 6, 19). Iar Colosenilor dandu- le povata sa se roage staruitor, le solicita si rugaciuni pentru sine: „Staruiti in rugaciune, priveghind in ea cu multumire, rugandu-va totdata si pentru noi, ca Dumnezeu sa ne deschida usa cuvantului; spre a vesti taina lui Hristos, pentru care ma si gasesc in lanturi” (Coloseni 4,2-3). Cunoaștem parohii cu buni credincioși în care atunci când au rămas vacante s-au făcut rugăciuni insistente ca Dumnezeu să le trimită un preot bun.
De fapt, însuși Mântuitorul la un moment dat ne da următoarea povață: „Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt putini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului, ca sa scoată lucrători la secerișul Sau (Matei 9. 37). S-ar parea ca la noi n-ar ii actual acest indemn pentru ca sunt foarte multi candidati la preotie. Din nefericire insa numerosi dintre acestia doresc sa se capatuiasca. sau sa devina niste functionari bisericesti mai mult sau mai putin corecti, dar putini sunt cei „”nebuni pentru Hristos” si dornici de a face o misiune vrednica si jeratfelnica. In acest sens cunoscutul profesor Teodor Popescu spunea prin anul 1957:
„Nevrednic si osandit este preotul, care se multumeste cu putin si nu face tot ce poate. Cel care se teme de osteneala si de neplacere, cel care nu are grija si timp pentru mantuirea credinciosilor lui, cel care iubeste odihna, confortul, linistea si indestularea pantecelui. Nevrednic si osandit este, mai mult insa, cel care sminteste si indeparteaza de Biserica si de Dumnezeu pe cei care i-a chemat si-i dator sa-i cheme si sa-i castige Bisericii si lui Dumnezeu”. Si Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata totusi sa-i cinstim pe preoti: „ca se cade, iubitilor, a cinsti pe preoti, ca pe niste prieteni ai lui Dumnezeu, pe care i-a ales Domnul si i-a proslavit”. Ba ne spune si mai mult: sa nu-i nici judecam. Un preot pacatos ajuns sa dea socoteala pentru faptul ca a slujit cu nevrednicie a facut urmatoarea marturisire: „nu purtam eu Sfanta Jertfa, nici nu impartasam eu poporul, de cand m-am departat de Dumnezeu. Ci ingerul lui Dumnezeu venind, purta si impartea la popor Sfanta Jertfa. Iar eu, in acea vreme, zaceam legat dupa Sfantul Prestol”. Exista insa canoane care cer sa nu te impartasesti la un cleric vicios. Si atunci este de trebuinta ca ucenicii sa se roage pentru duhovnicii lor ca Dumnezeu sa-i tina in stare de curatie.
Ucenicii trebuie sa se roage lui Dumnezeu si pentru ca atunci când merg la duhovnic, cu o problema dificilă. Dumnezeu sa-i pună acestuia pe limba sfatul cel mai potrivit. Ba, mai mult, ucenicul trebuie sa se roage Iui Dumnezeu si pentru ca rugăciunile ce le face duhovnicul pentru el sa fie ascultate. „Când cineva trimite un avocat sa-l apere in fata împăratului, se roagă mereu pentru el sa fie ascultat. Caci nu e ascultat avocatul, ci cererea ce a trimis-o el la împărat. Tot asa rugați-va și voi ca sa fiu ascultat. Caci arătându-va ascultare, ma rog împreună cu voi pentru sănătatea trupului si sufletului vostru. Iar de voi fi ascultat aceasta voi pun e-o pe seama rugăciunilor voastre. Caci eu nu sunt nici măcar un avocat vrednic de a va apară, ci ma socotesc o sluga trimisa. Deci Domnul sa asculte rugăciunile voastre. Rugați-va pentru ticăloșia mea”.
Tânărul şi ascultarea necondiţionată în interiorul dragostei
Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie. Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. » Dar ce inseamna sa fii ucenic ? In acest sens se exprima pr Galeriu : « – Să fii ucenic înseamnă să te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: să te pleci cu mintea, să nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumează. Să faci ceea ce a zis Domnul Hristos: să mergi pe urmele Lui, să-l urmezi pe cel care te îndrumează. Sfântul Apostol Petru, de pildă, la Pescuirea Minunată, a zis către Domnul Hristos: „Toată noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare si pentru că zici Tu” (Lc. 5, 5). Asta înseamnă să fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru că s-a plecat cu mintea.
Părintele Arsenie Boca zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Taină, când a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Si a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege” (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (In. 13, 8). De unde întelegem că ucenicia este plecare de minte. Dacă nu te pleci cu mintea, dacă stii tu mai bine, dacă ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fată de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouă. »
Asadar, relatia duhovnicului cu ucenicul sau se bazeaza pe o relatie de dragoste si de ascultare, ascultare care daruieste lipsa de griji si care se raporteaza la Hristos si nu la omul de care asculta cineva. Si cand ucenicul asculta fara ganduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasa inaintea Domnului. Sa ascultam doar din iubire pentru Hristos, si astfel drumul nostru catre El va deveni statornic si fara povarnisuri.
Ascultarea, dupa Sfintii Parinti, e mai importanta decât orice virtute deoarece “ascultarea e cea care aduce smerenie” sau “dupa cum Adam a cazut din Rai prin neascultare noi vom ajunge înapoi în Rai prin ascultare”.
Multi oameni considera ca ascultarea e specifica doar calugarilor dar acestia nu îsi dau seama ca Hristos nu a facut doua Evanghelii ( una pentru calugari si una pentru mireni ). Calugaria si casatoria sunt ca doua surori si se aseamana foarte mult una cu alta. De aceea voturile monahale se pot aplica atât în casatorie cât si în calugarie. Saracia în calugarie se poate aplica la fel de bine în casatorie astfel: în loc sa strângem bani pentru vremuri negre am putea sa facem milostenii cu acei bani, putem renunta la comoditatile de azi traind putin mai saracacios pentru a face mai multe milostenii si pentru a ne mentine treji în viata ( din pacate nu ne dam seama ca aceasta comoditate este un blestem venit de la vrajmas deoarece ne face sa uitam ca suntem calatori pe acest pamânt pe de o parte si faptul ca altii traiesc mult mai greu pe de alta parte ), etc. Fecioria în calugarie se poate aplica si în casatorie astfel: sa avem relatii trupesti doar cu sotia si doar în rastimpurile permise de Biserica, sa tinem fecioaria mintii, a privirii etc. Vreau sa fac aici o paranteza despre aceste voturi: daca comparam viata noastra cu ceea ce ne cere Evanghelia chiar si fata de aceste voturi probabil vom fi foarte multi repetenti. Asta ne arata masura noastra duhovniceasca si boala de care suntem stapâniti.
Dar revenind, ascultarea trebuie sa apara atât la calugari cât si la mireni. În lume precum si în manastire, din pacate, unii ar crede ca ascultarea i se datoreaza doar staretului si/sau
duhovnicului. Totusi, Hristos cere în primul rând o ascultare fata de toti. Par. Ioan Cojan de la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Alba Iulia spunea: “Foarte multe femei cauta secretul tineretii. Uitati-va la mine ce tânar arat. Stiti de ce arat atât de bine? Pentru ca tot timpul încerc sa îi multumesc pe ceilalti. Asa ca si daca nu reusesc la sfârsitul zilei sa îi multumesc pe toti am constiinta împacata ca am facut tot ce am putut si de aceea nici efectele îmbatrânirii nu se vad atât de tare”. Hristos ne cere ca sa ne iubim aproapele ca pe noi însine asa ca dupa cum am vrea ca altii sa faca anumite lucruri pentru noi asa ar trebui sa facem si noi pentru altii.
O alta ascultare pe care o datoreaza calugarii e cea fata de staret. Care ar fi echivalentul în casatorie? Pentru copii echivalentul ar fi ascultarea de parinti iar pentru cei casatoriti e nevoie de ascultarea partenerului de viata. De când a venit Hristos nu mai exista ideea: “barbatul ordona, femeia executa” sau invers. Hristos a schimbat sensul capului într-o familie sau o societate: “Cine vrea sa fie mai mare ca toti sa fie slujitorul tuturor”. Asa ca nu e cel mai mare cel care ordona, sau cel care îsi impune punctele de vedere ci cel care slujeste cel mai mult.
Dumnezeu i-a facut pe sot si pe sotie egali si totusi diferiti. Barbatul si femeia îsi are fiecare rolul lor bine determinat în casatorie dar în nici un caz asta nu implica ca unul e superior iar celalalt inferior. Amândoi sunt la fel de superiori ( stiu ca e un pleonasm aici dar am vrut sa subliniez ceva ) în sensul ca barbatul are atribute ce îi lipsesc femeii iar femeia are atribute ce îi lipsesc barbatului. În orice decizie ar trebui o sfatuire, o ascultare a unuia fata de celalalt. Si sunt momente când stii ca cel iubit face o greseala foarte mare ( si ma refer la greseli serioase care ar putea sa îi afecteze sansa mântuirii sau sa afecteze familia într-un mod distrugator ) iar atunci într-o familie care are la baza dragostea lui Hristos, cel iubit care greseste va face ascultare de partener în baza încrederii pe care i-o acorda ( mai ales când cel care greseste nu vede sa faca ceva rau ). Dar o astfel de ascultare oarba n-ar trebui sa o cerem de la celalalt pentru lucruri minore de genul: unde pun farfuriile, cine schimba pe copil sau alte nimicuri de genul acesta pe care unii le hiperbolizeaza. Pâna la urma daca cei doi se iubesc nu apare problema neascultarii si nici certurile ( pe care de multe ori le-am auzit ) despre cine e seful. Seful e cel care slujeste cel mai mult. Sa se întreaca cei doi în slujire si atunci se vede cine e mai mare.
Închizând o a doua paranteza ce am facut-o în legatura cu anumite neîntelegeri între soti vreau sa ma refer la a treia ascultare si anume ascultarea de duhovnic. Sfintii Parinti spun ca trebuie sa facem o ascultare oarba, ca si daca duhovnicul greseste ca un om Dumnezeu va îndrepta pe cel ascultator pentru ca asculta. Marii parinti contemporani: par Porfirie Kavsokalivitul sau par. Efrem Katunakiotul subliniaza foarte tare ca harul primit a fost datorat unei ascultari oarbe. Indiferent de ceea ce spune duhovnicul noi trebuie sa ascultam de el ca de Hristos deoarece duhovnicul e glasul lui Hristos.
Acum trecând de partea de teorie si care se potriveste unei lumi ideale as vrea sa ma refer la criticile actuale ce i se dau ascultarii. Sa enumeram niste cazuri:
-spun Sfintii Parinti sa faci ascultare orbeste de duhovnic atât timp cât nu e eretic;
-spun parintii mai necredinciosi catre copii: “mai bine asculti de un necunoscut decât de propriul tau parinte?”;
-spun unii mai necredinciosi, cei neortodocsi precum si unii ortodocsi bine intentionati: “daca duhovnicul îti cere sa te arunci în fântâna te arunci? Daca da, atunci înseamna ca si cei care faceau parte din diferite secte si li se cereau sa se omoare sau sa faca cine stie ce e normal”.
Deci problema principala s-ar pune în felul urmator: pâna unde merge ascultarea? Sa luam cazul cu ce au spus Sfintii Parinti. Par. Efrem Katunakiotul când a fost problema cu schimbarea calendarului dupa ce s-a rugat a primit semn de la Dumnezeu ca Biserica lui Hristos e la Constantinopol. Dar avea o problema: duhovnicul sau Nichifor nicicum nu dorea sa faca ascultare de Constantinopol: “„Am sa va fac cunoscut un amanunt din viata mea. Eu si batrânul Iosif am primit cei dintâi descoperire despre sminteala cu calendarul. Ni s-a aratat ca Biserica cea vie este la Constantinopol, si nu în tabara celor numiti zeloti. Ne-am întors atunci cu Biserica, întru care este si întreg Sfântul Munte. Staretul meu voia sa ramâna cu zelotii, iar eu i-am stat împotriva cu silnicie în privinta aceasta. Batrânul Nichifor a fost nevoit sa dea înapoi. Urmarea a fost ca harul a plecat de la mine si am ramas uscat, lipsit de simtirea lui si de mângâiere.‟ S-a gândit atunci ca trebuie sa faca ascultare pâna la moartea asprului sau Staret, iar apoi sa se reaseze întru rânduiala Bisericii. Asemenea îi spunea si batrânul Nichifor: „De ce-mi aduci strâmtorare, fiul meu, în lucrul acesta pe care nu pot sa-l fac? Ai putina rabdare, si dupa moartea mea fa orice voiesti‟. Aceasta avea sa se întâmple dupa 23 de ani, când par. Efrem si-a întemeiat obste”. La fel e si cu cazul al treilea si anume când mai marele sectei îti cere sa te sinucizi sau sa faci cine stie ce alte nebunii. Deci unde e solutia?
În primul rând ascultarea e libertate, adica se face de bunavoie pe de o parte si pe de alta parte îti asumi consecintele la ascultarea facuta. O ascultare pe care o facem pentru a fugi de responsabilitati nu e o ascultare ortodoxa si în Duhul lui Hristos care în primul rând ne-a facut liberi. Cei din secte de obicei când fac ascultare ei renunta la libertatea lor, la tot ce tin de ei si prefera o ascultare oarba în schimbul de a scapa de responsabilitati. Si când faci asa ceva deja e bagat un demon în acea ascultare si poti sa ajungi la mari probleme ( de asta si Sfintii Parinti sfatuiau sa nu faci ascultare de un eretic si anume deoarece nu multi fac o ascultare curata de un duhovnic ci mai degraba o astfel de ascultare se câstiga cu timpul ).
Cei care se sinucid se asteapta de obicei ca prin gestul acesta sa ajunga într-o nirvana. Ei resping Crucea si tot ce fac e cu scopul de a ajunge la o fericire fara Cruce. Si din pacate acest gen de ascultare apare si în Ortodoxia noastra. Sa dau un exemplu: Par. Porfirie îi spune unui calugar sa ia paharul cu apa de pe masa si apoi sa-l verse pe jos. Calugarul face ascultare. Apoi par. Porfirie îi da o palma si îi striga: “Prostule, de ce ai varsat apa?!” iar calugarul îi spune: “Iertati-ma parinte”. Atunci par. Porfirie îi spune: “Daca ai fi spus ca ai varsat-o din cauza ca ti-am spus eu ai fi pierdut cununa”. Oare câti din noi nu ar fi ispititi sa spuna ca am varsat apa din cauza ca a spus duhovnicul? În acelasi timp mai spune par. Porfirie despre adevarata ascultare: “Nu e ascultare atunci când tu te astepti ca staretul sa te ispiteasca ci atunci când esti luat pe nepregatitea. Atunci poate sa vada staretul felul tau de a fi si daca stii sa te smeresti”.
Ca si o concluzie as vrea sa spun faptul ca ascultarea e buna, e dumnezeiasca dar aceasta e doar când traim în Duhul lui Hristos, când patrundem în Duhul Evangheliei si nu în Litera ei. La început fiecare tinde sa faca o împlinire a Evangheliei dupa Litera si deseori acesti oameni se smintesc despre cei ce Îl traiesc pe Hristos în viata lor. Dar daca suntem sinceri în ascultarea noastra si nu ne fatarnicim ( iar deseori ne fatarnicim fara sa fim constienti de asta iar aici e drama si mai mare deoarece riscam sa ne pierdem crezând ca suntem pe drumul cel bun ) Dumnezeu ne va duce la o ascultare în Duh si în Adevar. Pâna atunci e de preferat sa ascultam sfaturile Sfintilor Parinti si anume de a nu face ascultare fata de eretici sau fata de cei ce ne cer sa facem pacate precum si sfatul par. Rafail Noica care ne spune ca înainte sa facem o ascultare oarba de un duhovnic sa îl certam foarte atent si daca simtim ca Hristos e în el atunci ne putem preda cu totul în mâinile acestui duhovnic.
Părintele duhovnicesc şi maestrul spiritual (studiu comparativ)
În Taina Spovedaniei, cel ce se pocaieste vine sa ceara îndrumare de la parintele sau cu gândul ca Dumnezeu Însusi este Cel ce îl lumineaza si îl povatuieste prin acesta. Atunci când povatuitorul duhovnicesc este un om care a reusit sa devina transparent Duhului Sfânt, acest lucru este cu atât mai usor tocmai pentru ca fiul duhovnicesc simte prezenta si lucrarea lui Dumnezeu în parintele sau. Iata cum vorbeste cuviosul arhimandrit Sofronie Saharov despre Sfântul Siluan Athonitul, care i-a fost parinte duhovnicesc: „Contactul prelungit cu fericitul staret mi-a îngaduit sa ma conving ca îi erau cunoscute tainele Duhului si, prin urmare, era un povatuitor duhovnicesc sigur. Dupa vizite exceptionale ale harului, putin frecvente în istoria Bisericii, dupa un efort ascetic necontenit timp de aproape jumatate de secol, dupa câteva greseli de pe urma carora a avut de suferit în cursul primei jumatati a îndelungatei sale vieti ascetice, staretul a ajuns la o treapta a cunoasterii si desavârsirii care facea din el un sprijin încercat pentru ceilalti. s…t Staretul care, în Duhul Sfânt, se învrednicise sa vada pe Hristos, care fusese înaltat de Duhul Sfânt la contemplarea luminii necreate, purta în el aceasta lumina. De aceea el putea distinge cu uimitoare perspicacitate adevarul autentic de mastile si fantomele adevarului pe care omul le întâlneste în chip inevitabil pe calea sa duhovniceasca”.
Teologia ascetica afirma ca a asculta de duhovnic este echivalent cu a asculta de Dumnezeu, pentru ca acesta din urma nu face altceva decât sa le transmita fiilor si fiicelor sale sufletesti cuvântul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere trebuie precizat ca duhovnicul nu e un maestru spiritual, un guru, ci, dupa cum si lumea i se adreseaza, el este un parinte sufletesc chemat sa renasca duhovniceste pe ucenicii sai, dar nu prin propria întelepciune, ci prin puterea lui Dumnezeu.
Întrebat cum cunoaste asa de limpede sufletul omului, Sfântul Serafim de Sarov a raspuns: „Eu nu vad nimica; eu nu stiu nimica; eu ma rog, si primul gând care vine în inima mea îl stiu ca cuvânt de la Dumnezeu si pe acela îl dau. E Dumnezeu Care stie taina vietii tale si taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. Prin urmare, rugaciunea e atmosfera în care trebuie sa se desfasoare Taina Spovedaniei: rugaciune a ucenicului si rugaciune a duhovnicului, ca Domnul sa lucreze, prin cel de-al doilea, mântuirea primului. De aceea, spovedania trebuie adresata lui Dumnezeu, prin parintele duhovnicesc.
Chiar si când duhovnicul e unul mai putin încercat în trairea mistica, Dumnezeu va rasplati ascultarea si supunerea noastra fata de parinte, iar acesta, prin harul primit de la Mântuitorul, va face descoperita voia lui Dumnezeu pentru fiul sau duhovnicesc. Sfântul Ioan Scararul subliniaza ca „toti cei ce voiesc sa cunoasca voia lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi sa si-o ucida pe-a lor proprie”, îndemnându-ne sa punem în aplicare povetele ocârmuitorilor nostri spirituali, chiar daca se întâmpla ca ei sa nu fie cu adevarat oameni duhovnicesti. „Dumnezeu nu este atât de nedrept încât sa îngaduie a fi înselate sufletele care s-au smerit cu credinta si nevinovatie înaintea sfatului si judecatii aproapelui, caci, chiar daca cei întrebati sunt fara de minte, prin ei va grai Cel nematerial si nevazut”. În acest sens este pilduitoare marturisirea Avvei Dorothei. Acesta mergea la duhovnicul sau, Avva Ioan, pentru orice framântare sufleteasca, însa de multe ori era ispitit sa nu mai ceara sfat, deoarece oricum intuia ceea ce avea sa-i zica, dar mergea totusi, chiar daca parintele îi spunea chiar lucrurile pe care le intuise. Facea acest lucru pentru a nu se încrede prea mult în voia sa si pentru a primi confirmare de la parinte, pe care o lua ca din gura lui Dumnezeu, fiindca stia ca orice gest individualist se afla sub înrâurirea diavolului. Se poate observa, astfel, ca si ucenicul are o mare responsabilitate pentru calitatea spovedaniei sale, caci, pentru cel care cu adevarat se pocaieste, Mântuitorul Hristos lucreaza în chip minunat spre însanatosirea sa sufleteasca, fiintiala.
Lumea sub cele două aspecte: Creaţie a lui Dumnezeu sau spaţiu al păcatului
În perspectivă ortodoxă, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acest scop dă sens şi valoare lumii.
Motivul creaţiei, după Sfinţii Părinţi este bunătatea lui Dumnezeu, şi nu o necesitate internă sau externă a Acestuia. Iar scopul creaţiei este părtăşia şi a altor fiinţe de iubirea Lui intratrinitară [2] , preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea acestor creaturi. În spiritualitatea ortodoxă această realitate a creaţiei a primit numele de îndumnezeire. Aşadar creaţia a fost menită la îndumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la existenţă a lumii şi omului este îndumnezeirea.
Caracteristici ale creaţiei
a)Finitudinea lumii este în legătură cu infinitatea lui Dumnezeu; lumea fiind creată, e condiţionată de infinitatea lui Dumnezeu. [3] Dumnezeu se mişcă spre creaţie, dar în acelaşi timp există o năzuinţă, o convergenţă nostalgică a creaţiei către infinitul Creatorului. Însă această convergenţă poate să aibă finalitate, lumea finită având posibilitatea de a participa la infinitatea dumnezeiască în Hristos.
b)Armonia, frumuseţea şi ordinea existente în lume, vin să confirme adevărul creaţiei. Asupra frumuseţii lumii ca armonie, bună întocmire şi ordine stăruie atât Sfânta Scriptură cât şi întreaga tradiţie patristică, de la Isaia, Psalmist şi până la Părinţii şi scriitorii Bisericeşti din toate perioadele patristice şi postpatristice. Această gândire e în opoziţie cu concepţia gnostică a imperfecţiunii lumii văzute, cu sistemele filosofice şi religiile vechi orientale şi de misterii, sau cu diferitele hermetisme, care propovăduiau necesitatea părăsirii cât mai repede a lumii datorită faptului că lumea în sine e un rău. Armonia cosmică pune în evidenţă faptul că există o ordine a creaţiei, o ordine divină a lumii care implică alte două caracteristici ale acesteia, şi anume:
c)consistenţa – Creaţia nu este o simplă aparenţă ci are consistenţă, care implică şi este implicată la rândul ei de existenţa ordinii.
d)transparenţa – În acelaşi timp, lumea e străbătută necontenit de energiile divine, care sunt constitutive creaţiei, fiind deci transparentă pentru acestea. Această ordine armonioasă în care creaţia consistentă este în acelaşi timp transparentă energiilor divine este numită de părintele Stăniloae ordine divină a cosmosului care săvârşeşte neîncetat liturghia cosmică. Ordinea presupune o prezenţă care să o realizeze. În acest sens creaţia este un semn al prezenţei şi înţelepciunii lui Dumnezeu şi apare ca o reţea infinită a raţiunilor divine, în care fiecare punct implică prezenţa divină prin energiile necreate.
e)raţionalitatea lumii create, care susţine şi dă sens armoniei cosmice. Raţionalitatea lumii create este înrădăcinată în Dumnezeu, şi în acelaşi timp este pentru om şi culminează în om. Cunoaşterea lumii seamană cu o scară pe care omul urcă spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Raţiunea supremă a Logosului divin atrage la sine şi urcă mintea umană pe treptele contemplaţiei naturale a raţiunilor din lucruri. Paradigmele(modelele) sau raţiunile divine ca intenţii divine rămân în planul transcendent, ideal, atemporal în Dumnezeu, pe când „logoii”(raţiunile lucrurilor) sunt raţiunile divine coborâte în planul imanent, temporal al existenţei constituind noumenus-ul fenomenelor. Deci Logosul divin dă sens vieţii omeneşti şi umple de raţiuni, de sensuri, întreaga creaţie. Omul, prin logosul din sine, e împletit cu Logosul divin şi cu logoii creaţiei. Pentru ortodoxie nu există îndoială asupra veridicităţii acestei viziuni propuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar omul modern şi mai ales postmodern are nevoie de argumentări şi demonstraţii strict ştiinţifice pentru a declara o teorie ca fiind adevărată. Iată însă că epistemologia ştiinţifică, blocată o mare perioadă de timp în prejudecăţile reducţioniste pare acum a se apropia intuitiv de perspecti-vele unei cunoaşteri mai profunde, de spiritul explorării teologice. Chiar dacă va mai trece un timp până la schimbarea paradigmei (care e o necesitate) punţi întinse între ştiinţă şi teologie oferă, în particular, principiul antropic care afirmă că nu viaţa s-a dezvoltat într-un sens subordonat universului, ci dimpotrivă, universul s-a dezvoltat în direcţia în care ne-a permis viaţa, şi adaptarea între om şi univers este reciprocă. Mai mult, teoria cuantică permite evidenţierea faptului că omul, prin conştiinţă, modifică universul, că persoana, conştiinţa personală este o forţă modelatoare în univers. În acest sens cuantica furnizează inclusiv premisele demonstrării ştiinţifice a eshatologiei creştine, acceptarea la nivel ştiinţific a posibilităţii învierii trupurilor la Parusie, finalitate de care totuşi ştiinţa, în ansamblul ei se apropie destul de timid, ceea ce denotă în ultimă instanţă limitările cunoaşterii orizontale, pur ştiinţifice.
f)unitatea – Intenţionat am lăsat la final această caracteristică a creaţiei, fiind în legătură nemijlocită cu tema acestei lucrări. Lumea este una şi unită fiindcă există un Dumnezeu Creator al ei, care este Unul şi transcendent. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă unitatea lumii prin faptul că „toate unităţile în cadrul ei sunt în relaţia şi cu Creatorul şi Atotţiitorul, care, pe de altă parte e mai presus de orice relaţie care L-ar determina şi diferenţia pe El Chiar dacă unitatea lumii este fărâmiţată, a existat întotdeauna o tendinţă, o mişcare spre unitate. Această mişcare a fost deturnată la nivel uman în toate timpurile, consecinţe ale acestui fapt fiind tocmai aceste fenomene mondialiste ale veacului, la care luăm parte cu toţii. Din „inel de legătură” între toate lucrurile şi din „centrul dat al lumii care o conduce pe aceasta spre o tot mai mare unitate”, omul devine factor al destrămării unităţii şi realizării unei false unităţi a lumii, o unitate în afara lui Dumnezeu.
g)mişcarea în timp. Adusă la existenţă, lumea e în mişcare de la originea ei.Mişcarea lumii e înscrisă în creaturile sale ca singura modalitate de existenţă a acestora. În mod cert, creaţia are un început dar va avea şi un sfârşit în unirea deplină cu Dumnezeu.Timpul a fost perceput diferit în istoria umanităţii, ca şi înţelegerea folosirii acestuia. Sintetizând concepţia ortodoxă despre timp, vom spune că importantă e legătura sa indisolubilă cu veşnicia. Timpul ne-a fost dat pentru a ne pregăti veşnicia. Raţiunile timpului sunt în Dumnezeu, afirmă Sf.Maxim Mărturisitorul, ceea ce înseamnă că timpul se raportează la eternitate. ”Pe toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea lui Dumnezeu, de la început până la sfârşit”(Eclesiast 3,11). Veşnicia este starea potenţială pusă de Dumnezeu în firea lucrurilor, şi ea urmează a fi actualizată în timp. Aceasta reprezintă mişcarea în timp a creaţiei, şi înţelegerea ca atare a timpului, şi anume ca dar al lui Dumnezeu, înseamnă a trăi timpul pentru a-l depăşi, pentru a-l transfigura.Tocmai pentru că lumea are o perspectivă finală eshatologică, mişcarea în timp trebuie să fie depăşirea acestuia. Această depăşire, însă, este posibilă numai în Biserică. Timpul liturgic (timp propriu spaţiului eclesial) este timpul oportun de a fi cu Dumnezeu, nu doar Sfânta Liturghie ci întreaga ciclicitate a zilei liturgice, a anului liturgic. Spre exemplu, Postul Mare este perioada unui timp privilegiat, calificat şi care îl orientează pe om prin pocăinţă spre veşnicia mântuirii. Postul Mare este timpul oportun pocăinţei, ca modalitate de actualizare a veşniciei.
Desprinderea de lume – lectură
Sfântul Vasile cel Mare , EPISTOLA 2 – Către prietenul Grigorie
Trebuie să ne străduim să păstrăm mintea în stare de linişte. Pentru că aceasta este ca ochiul care prin neîncetata lui mişcare, când întorcându-se spre cele din dreapta şi din stânga, când întorcându-se, cu regularitate, în sus şi în jos, nu poate să vadă clar ceea ce se află înaintea lui, ci privirea lui trebuie să se fixeze ferm către obiectul privit, dacă e cazul să stabilească un aspect clar al lui; astfel şi mintea omului, când este purtată de nenumărate griji lumeşti nu este în stare să fixeze adevărul. Pe acela, spre exemplu, care nu s-a înfăşurat cu legăturile căsătoriei, îl tulbură dorinţele furioase şi pasiunile greu de stăpânit şi iubirile dezesperante; dar pe acela care este deja legat cu soţie îl stăpâneşte altfel de nelinişte, cum este, în cazul celui fără copii, dorinţa copiilor, în cazul celui care are copii, protejarea soţiei, grija de casă, supravegherea slugilor, paguba din convenţii, certurile cu vecinii, procesele la tribunale, riscurile din negoţ, oboselile bunei lucrări a ogoarelor. Fiecare zi care vine aduce cu ea o examinare deosebită a sufletului. şi nopţile, care liberează de grijile zilei, vrăjesc mintea cu visările (imaginaţiile) lor. Iar de acestea există o singură scăpare, separarea de toată lumea. Dar separarea de lume nu înseamnă simplu îndepărtarea trupească de ea, ci desprinderea sufletului de simpatia faţă de trup, în aşa măsură încât cineva să devină fără ţară, fără casă, fără prieten, sărac, fără avere personală, fără mijloace de întreţinere, fără întreprinderi, fără relaţii sociale, necunoscător al învăţămintelor omeneşti, gata să primească în inimă impresii care iau naştere din învăţătura dumnezeiască. Dar pregătirea inimii pentru aceasta este dezvăţarea celor învăţate din obiceiul rău, care o stăpâneau deja. Căci nici pe tăbliţa de ceară nu este posibil să scrie cineva, dacă n-a înlăturat mai întâi literele care erau scrise pe ea mai înainte; nici sufletul nu este cu putinţă să fie aprovizionat cu dogmele dumnezeieşti, dacă n-au fost scoase (mai întâi) preocupările lui din obicei. Spre acest scop, aşadar, pustia ne procură cel mai mare folos, îmblânzind patimile noastre şi dând gândului odihna ca să le dezrădăcineze desăvârşit din suflet. Căci, aşa cum animalele sălbatice sînt uşor de condus când sînt îmblânzite, la fel şi plăcerile, mâniile şi supărările rele, veninoase împotriva sufletului, când sînt îmblânzite prin linişte şi încetează să mai irite prin continuă excitare, devin uşor de învins prin puterea raţiunii. Prin urmare, locul trebuie să fie exact cu specificul nostru, îndepărtat de relaţia cu oamenii, aşa încât legătura exercitării (ascezei) să nu depindă de nici una din grijile (nevoile) externe. Iar exercitarea pietăţii hrăneşte sufletul cu gândiri dumnezeieşti. Aşadar ce este mai fericit decât să imite cineva pe pământ tovărăşia (corul) îngerilor? O dată cu zorii zilei să se grăbească la rugăciune, ca să laude pe Ziditorul cu imne şi cântări! Apoi, după ce soarele va lumina clar, să se întoarcă la lucrări, în timp ce rugăciunea să-l însoţească toată vremea! Aşa încât să facă plăcute lucrările lui cu imne ca şi cu sarea! Pentru că îndulcirile imnelor avantajează starea sufletească în care predomină bucuria, şi nu supărarea. Aşadar, începutul purificării sufletului este liniştea, potrivit căreia nici limba nu discută chestiuni (fapte) omeneşti, nici ochii nu privesc trupurile parfumate şi armonioase, nici urechea nu atrage atenţia sufletului spre ascultarea melodiilor care sînt compuse pentru a produce plăcere (voluptate), sau spre cuvintele oamenilor glumeţi şi hazlii, ceva care are, prin excelenţă, puterea să dezorganizeze marea atenţiune a sufletului, pentru că mintea, când nu este împrăştiată către cele din afară şi nu se răspândeşte prin simţuri către lume, se întoarce la sine şi de la sine se înalţă către înţelegerea lui Dumnezeu. Dar îndată ce frumuseţea este înconjurată de splendoare şi este luminată de Acela, uită chiar şi propria ei natură; nu antrenează sufletul spre grija pentru hrană, nici spre îngrijirea pentru îmbrăcăminte, ci, eliberată de grijile pământeşti, toată atenţia ei trece la dobândirea bunurilor veşnice, adică la: cum să dobândească înţelepciunea şi curajul, dreptatea şi prudenţa, precum şi atâtea alte virtuţi, care se clasează în cele generale de mai sus, care fac în stare bărbatul bun să îndeplinească toate îndatoririle vieţii.
Dar cale foarte importantă pentru aflarea îndatoririlor este şi studierea Scripturilor inspirate de Dumnezeu, căci în acestea se cuprind şi (sfaturile) poruncile referitoare la faptele şi vieţile fericiţilor bărbaţi, transmise în scris ca chipuri vii ale conduitei bineplăcute lui Dumnezeu, puse înaintea oamenilor pentru imitarea faptelor bune ale lor. Astfel, deci, fiecare om pentru ceea ce simte că-i lipseşte, găseşte pâinea binecuvântată spre remediul bolii ca şi de la o oarecare clinică obştească, dacă s-a consacrat imitării corespunzătoare.
şi într-adevăr prietenul înţelepciunii deschide fără întrerupere istoria lui Iosif şi învaţă de la acesta faptele înţelepte, aflând la el nu numai simplă înfrânare în faţa plăcerilor, dar şi înclinare în mod statornic spre virtute. Iar curaj (bărbăţie) învaţă de la Iov, care nu numai când viaţa lui s-a schimbat într-o situaţie cu totul opusă, când a ajuns dintr-odată din bogat sărac şi din cu copii buni fără copii, a rămas neclintit, păstrând totdeauna neumilit cugetul sufletului, şi n-a fost cuprins de mânie nici când prietenii care au venit să-l consoleze aprobau şi măreau nenorocirile lui. Iarăşi, dacă reflectează cineva cum s-ar putea să devină in acelaşi timp blând şi mărinimos, aşa încât mânia s-o folosească împotriva păcatului, iar bunătatea faţă de oameni, va găsi pe David într-adevăr viteaz în acte de bravură războinică, dar blând şi neclintit în răzbunarea împotriva vrăjmaşilor. Un asemenea a fost şi Moise, care înălţa cu mânie statura lui faţă de cei care păcătuiau împotriva lui Dumnezeu, dar calomniile împotriva lui însuşi le suporta cu bunătate de suflet. şi în general, aşa cum pictorii, când pictează chipuri după modele, se străduiesc să transmită caracterul modelului tehnicii lor (pentru a realiza un tablou frumos), la fel şi cel care se străduieşte să se realizeze pe sine desăvârşit în fiecare fel de virtute, trebuie să privească la vieţile sfinţilor, ca şi cel care lucrează şi finisează statui, şi să-şi însuşească bunătatea acelora prin imitare.
La rândul lor, rugăciunile, urmând lecturile, află sufletul mai întinerit şi mai viguros, aşa încât (acesta) se pune în mişcare către Dumnezeu din plăcere. Dar rugăciunea bună este aceea care inspiră în suflet adevărata noţiune (cunoaştere) a lui Dumnezeu. Iar lăcaşul lui Dumnezeu este acesta, să nu aibă nimeni pe Dumnezeu stabilit înlăuntrul lui din amintire. şi devenim biserici ale lui Dumnezeu atunci când înlănţuirea amintirii nu se desprinde de grijile lumeşti şi mintea nu se tulbură de patimile neaşteptate. Iubitorul de Dumnezeu se retrage la Dumnezeu – evitând toate cele de mai sus şi alungând patimile care îl provoacă la necumpătare şi stăruie în îndeletnicirile care conduc la virtute.
Iar înainte de toate trebuie să se îngrijească să nu se amestece in discuţii, când nu cunoaşte, ci, să întrebe fără ceartă, să răspundă fără dispreţ, să nu întrerupă convorbirea când ar spune ceva folositor, nici să nu dorească să intercaleze ostentativ cuvântul lui, observând echilibrul cuvântului şi al ascultării; să înveţe (de la altu1) fără ruşine şi să înveţe (pe altul) fără invidie; şi, dacă ar fi învăţat de altul, să nu ascundă (aceasta), ca femeile uşuratice, care prezintă pe copiii născuţi din flori ca ai lor, ci să arate cu recunoştinţă pe tatăl cuvântului. Iar tonul vocii să-l potrivească aşa încât nici urechea să nu-l scape din cauza slabei lui intensităţi şi nici supărător să nu fie din cauza marii lui intensităţi. Să exteriorizeze cuvântul după ce mai întâi a examinat în sine ce anume e cazul să spună. Să fie binevoitor în discuţii şi plăcut în vorbiri, să nu urmărească să se facă agreabil prin glumă, ci să-şi păstreze farmecul prin sfătuire binevoitoare (generoasă). Să înlăture asprimea totdeauna, chiar şi atunci când este absolut necesar să mustri. Căci, dacă vei arăta de la început modestie şi smerenie, te vei face agreabil celui care are nevoie de vindecare. Dar, de multe ori, ne este folositor şi modul mustrării profetului care, lui David, când păcătuise, nu i-a pronunţat hotărârea de condamnare, ci folosind o persoană imaginară, s-a instituit judecătorul propriului lui păcat; aşa încât după ce el însuşi a pronunţat dinainte judecata împotriva sa, să nu mai poată să acuze pe cel care a blamat.
Gândirii umilite şi împovărate îi urmează privirea întristată şi înjosită, înfăţişarea neîngrijită, păr neîngrijit, îmbrăcăminte murdară, aşa încât cele pe care le fac cei care poartă doliu cu prefăcătorie, acestea ni se înfăţişează în mod automat. Tunica (să fie) strânsă cu curea pe corp; iar încingerea să nu fie deasupra stomacului, lucru care este femeiesc, şi nici lăbărţată, aşa încât tunica să fâlfâie, ceea ce este lucru prostesc. La fel, mersul să nu fie nici încet, ca să arate lenevirea sufletului, nici vioi şi de paradă, ca să exprime pasiunile lui puternice. Destinaţia îmbrăcămintei este una, aceea ca să îndeplinească acoperirea trupului în mod satisfăcător, pe timp de iarnă şi de vară, şi să nu urmărească nici strălucirea în privinţa culorii, nici fineţea şi supleţea în privinţa confecţionării; căci aceasta să n-o urmărească nimeni, adică culori deschise la îmbrăcăminte, spre a egala în îmbrăcăminte împodobirea femeiască, pe care acelea o adaptau, vopsindu-şi obrajii şi părul cu culori tehnice. Dar şi în grosime tunica să fie în aşa fel încât să nu fie nevoie de îmbrăcăminte ajutătoare, ca să încălzească pe cel ce o poartă. Iar încălţămintea să fie ieftină după valoare, dar să acopere îndeajuns nevoia. Dar, ca să scurtăm, aşa cum în îmbrăcăminte se cuvine ca oricine să urmărească necesarul, la fel şi în hrană pâinea să satisfacă nevoia pentru sănătate şi apa să vindece setea, precum, de asemenea, şi produsele naturale care ajută să se păstreze tăria corpului pentru nevoile indispensabile. Să mănânce, dar fără să arate lăcomie sălbatică, ci păstrând pretutindeni statornicia şi bunăvoinţa şi cumpătarea în faţa plăcerilor. Nici atunci (când mănâncă) să nu aibă mintea oprită de la gândirea despre Dumnezeu, ci să ia motiv pentru preamărirea Lui de la natura alimentelor şi de la structura corpului ce le primeşte, cum au fost concepute de Cel care a rânduit toate felurile diferite de alimente corespunzătoare particularităţilor corpurilor. Inainte de masă să se facă rugăciuni adaptate dărniciilor lui Dumnezeu, şi acelea pe care le dă acum şi acelea pe care le va strânge pentru viitor. La fel şi rugăciunile de după masă, care cuprind mulţumirea pentru cele date şi cererea pentru cele făgăduite. Să fie stabilită o oră precisă pentru masă, aceeaşi în fiecare zi, aşa încât din cele douăzeci şi patru de ore ale zilei şi nopţii, numai aceasta să fie destinată corpului, iar timpul celorlalte ascetul să-l folosească în lucrări ale minţii (gândirii). Iar somnul să fie uşor şi acomodat, urmând în mod natural măsura hranei, dar să fie întrerupt în mod deliberat pentru studierea problemelor importante. Pentru că încredinţarea somnului greu, care, prin relaxarea membrelor, procură prilej pentru închipuiri neraţionale, poartă pe cei care dorm în acest mod la moarte zilnică. Dar ceea ce este pentru alţii zorii zilei, aceasta este pentru asceţii pietăţii miezul nopţii, când liniştea nopţii procură recreere în suflet; pentru că atunci nici ochii, nici urechile nu comunică inimii audiţii şi spectacole păgubitoare, ci singură mintea comunică de la sine cu Dumnezeu şi se îndreaptă pe sine prin amintirea păcatelor, dar îşi pune sieşi hotărâri pentru îndepărtarea răului şi cere de la Dumnezeu colaborarea (ajutorul) pentru terminarea celor cercetate.
Tânărul – între imaginea de sine şi condiţia păcatului
Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția noastră la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal și eul viitor.
Imaginea de sine ne influențează comportamentele, de aceea este important sa ne percem cat mai corect, sa dezvoltam convingeri realiste despre noi insine.
Exista persoane care, desi au o infatisare fizica placuta, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea inalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc. Perceptia de sine nu reprezinta adevarul despre noi, ci este doar o “harta” pentru propriul “teritoriu” (“Harta nu este teritoriul” – PNL), un barometru al stării noastre de bine. Relațiile armonioase cu membrii familiei si cei din jur, performantele profesionale, asumarea unor responsabilitati in acord cu resursele proprii indica o imagine de sine pozitiva, in timp ce absenta motivatiei sau o motivatie scazuta, agresivitatea defensiva, comportamentele de evitare, rezistentele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativa.
Increderea in sine depinde mai mult de capacitatea noastra de a face anumite lucruri, in timp ce stima de sine reprezinta rezultatul unei autoevaluari si are un rol foarte important in stabilirea identitatii noastre. O stima de sine pozitiva se bazeaza pe perceptia pozitiva despre propriile noastre comportamente. De aceea este important sa ne respectam nevoile si limitele pentru ca actiunile noastre sa ne puna in valoare, sa fie viabile in ochii nostri.
Increderea in sine nu este innascuta si nu depinde doar de educatia pe care am primit-o in copilarie cand parintii nostri ne-au invatat sa facem impreuna cu ei si ne-au stimulat sa ne asumam responsabilitati pentru a deveni autonomi in viata. increderea in sine este realista si predictibila, deoarece se sprijina pe rezultate concrete obtinute in trecut, pe experientele reale pe care o persoana le-a trait si care-i permit sa prezica rezultatele la care se asteapta in viitor. Deci incredera in sine nu este oarba si prezinta o anumita doza de incertitudine. Ea se bazeaza pe constientizarea propriilor cunostinte si competente intr-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obtinute anterior si este intretinuta prin abordarea treptata a altor experiente in scopul de a fixa si transfera competentele, precum si pentru a descoperi alte competente de care nu eram constienti.
Este important ca experientele noi sa fie abordate treptat, deoarece esecurile repetate la experiente noi pentru care nu reusim sa gasim o explicatie pot avea efecte negative asupra increderii in sine si a stimei de sine. Daca suntem flexibili si putem recadra actiunile si experientele noastre astfel incat sa vedem partea buna, pozitiva a lucrurilor si sa invatam ceva din ceea ce ni se intampla, reusim sa ne construim increderea in sine si sa ne intarim stima de sine. Convingerile noastre ne dirijeaza comportamentele, de aceea este important sa pastram acele convingeri care sunt bune pentru noi si ne ajuta sa ne schimbam cadrele de referinta. Abordarea unei situatii dintr-o alta perspectiva ne permite sa ne schimbam reactiile, sa dezvoltam comportamente noi, mai adecvate situatiei prezente si sa obtinem astfel rezultate mai bune in viata. Pentru test.
Patologii spirituale; imaginaţia
Imaginatia este una dintre facultatile de cunoastere ale omului, una dintre cele mai elementare.
Functia ei fireasca este de a-i permite omului reprezentarea lucrurilor sensibile asa cum sunt ele. Ea este deci direct legata de simtire si de cele care cad sub simturi. Ea transforma senzatiile in imagini si ii permite omului sa aiba, sub forma unei imagini, o reprezentare a ceea ce percepe. Ii permite, de asemenea, in legatura cu memoria, sa-si reprezinte amintirile ramase in urma celor percepute.
Imaginatia este, pe de o parte, aceasta facultate a omului de a transforma perceptiile in imagini corespunzatoare si de a le reproduce, atunci cand memoria le-a pastrat si, pe de alta parte, ea este si capacitatea de a produce, prin combinarea mai multor imagini astfel obtinute, luate in intregime sau numai in parte, imagini cu totul noi.
Imaginatia este astfel capabila sa capete trei forme: cea a unei imaginatii producatoare de imagini, a unei imaginatii reproductive si a unei imaginatii creatoare, fiecare dintre ele bazanduse pe cea precedenta. Sub cele doua ultime forme, in conditiile particulare ale somnului, ea produce visele. In starea primordiala a omului, imaginatia sa era exclusiv legata de reprezentarea creaturilor existente. Facultate indispensabila in cadrul relatiilor sale necesare cu acestea, ea nu constituia la inceput un obstacol in relatia omului cu Dumnezeu si nu-l indeparta in nici un chip de El Caci omul fiind pe atunci nepatimitor, in starea in care fusese creat, el nu cunostea „inchipuirea necuviincioasa”, care „se opune… lucrarii unitare si neinselatoare a mintii”; imaginile produse de el ramaneau „simple”, adica nu erau legate de nici o patima, asa incat nu trezeau nici o patima si nici nu erau starnite de ele. Astfel, imaginile isi aveau rostul lor in cadrul contemplarii naturale, transparente la logoi (sau ratiunile duhovnicesti) fapturilor si la energiile dumnezeiesti, percepute in chip nemijlocit si contemplate de mintea lui Adam in reprezentarea creaturilor, si care ii slujeau pentru a-L slavi pe Dumnezeu in creatia Sa si pentru ca s-o uneasca pe aceasta cu El, potrivit proniei Sale. in starea sa originara, omul dispunea de o „inchipuire cuviincioasa”, intorcand spre bine miscarile acesteia, atunci cand folosea imaginile nascute din vederea fapturilor pentru a se inalta pe sine si a le inalta si pe ele la Creatorul lor.
Din aceasta „inchipuire cuviincioasa” izvorau, in somnul sau, „visurile curate”. Omul fiind nepatimitor, aceste vise se caracterizau prin curatia lor, fiind constituite din imagini sau din combinatii de imagini „simple”, care-i vadeau sanatatea sufletului, cum spune Sfantul Maxim: „Cand sufletul incepe sa-si simta sanatatea proprie, incepe sa vada si nalucirile din visuri ca pe niste lucruri simple, care nu-l mai tulbura”. In cadrul contemplarii naturale, aceste vise primeau si forma vederilor, ansambluri de imagini stabile, net structurate si ordonate, insuflate de Dumnezeu, cu un inteles duhovnicesc limpede si care, prin caracterul lor simbolic, il inaltau pe om, chiar in somn, la Dumnezeu. Ceea ce spune Sfantul Maxim despre vise, Sfantul Diadoh al Foticeei spune despre asemenea vederi, anume ca sunt dovezi de sanatate a sufletului: „Vederile din vis care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos”.
Daca imaginatia isi afla locul in cadrul contemplarii naturale, cand este vorba despre cunoasterea directa a lui Dumnezeu, ea trebuie inlaturata cu totul, caci Dumnezeu este transcendent oricarei fapturi, deci oricarei intelegeri, oricarei gandiri si a fortiori oricarei reprezentari sub forma de imagine sau chip. „S-a spus ca nu poate exista nici o inchipuire despre Dumnezeu. Caci Dumnezeu este pururea mai inalt decat toate si dincolo de orice cugetare”, spune scoliastul Sfantului Dionisie Areopagitul.
Cresterea duhovniceasca a omului implica deci depasirea chiar a acestei imaginatii bune, o data cu depasirea lumii sensibile. Atitudinea primului om fata de imaginatie era cea descrisa de Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol, atunci cand vorbesc despre cei care, reinnoiti in Hristos, au redobandit starea initiala a umanitatii si inainteaza pe aceeasi cale pe care trebuia sa mearga Adam spre desavarsirea care i-a fost menita omului de Dumnezeu, la creatie: „Cei care au inaintat cu timpul, resping si alunga in intregime inchipuirea necuviincioasa, impreuna cu cea cuviincioasa, prefacand-o si topind-o in cenusa, ca ceara ce se topeste de fata focului (Ps. 67, 2), prin rugaciunea curata si prin golirea si dezbracarea mintii de toate ‘chipurile, datorita predarii ei in stare simpla lui Dumnezeu sau, daca voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si fara chip cu El”. Unirea cu Dumnezeu in contemplare nu este posibila, dupa cum vom vedea ulterior, decat in rugaciunea curata, acea rugaciune care implica, pe de o parte, nepatimirea, iar pe de alta, absenta oricarei reprezentari, de orice natura, a oricarui gand si, in primul rand, a imaginatiei, legate nu numai de lucrurile sensibile si/sau lumesti, ci chiar de Dumnezeu insusi. La acest nivel al contemplarii, imaginatia inceteaza si in timpul somnului. Omul se afla in permanenta strans unit cu Dumnezeu si chiar in somn sufletul lui vegheaza. Vederile sunt inlocuite cu descoperiri dumnezeiesti. „Cel ce e luminat de Duhul Sfant fie ca privegheaza, fie ca doarme, priveste cu trezvie si cu intelegere, bunatatile acelea „pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (l Cor. 2, 9), la care doresc si ingerii sa priveasca (l Pt. l, 12)”, scrie Sfantul Simeon Noul Teolog Dar aceste descoperiri dumnezeiesti nu mai sunt constituite din imagini si nu mai pun in lucrare imaginatia, ci sunt produse in mintea omului deplin induhovnicit de Duhul insusi, si de aceea „ele nici n-ar trebui sa se mai numeasca vise, ci cu adevarat vederi si descoperiri”.
Întrebarea i-a fost adresata lui Hristos: „Cine este aproapele meu?”(Luca, 10:29) Observa?i ca aceasta nu este o întrebare abstracta, ci una concreta, care ne prive?te pe fiecare dintre noi în mod personal – nu este vorba despre cine este aproapele nostru. Domnul raspunde la aceasta întrebare prin parabola bunului Samaritean, la sfâr?itul careia, Hristos întoarce întrebarea într-o forma aparent ilogica: El arata tânarului care a adresat întrebarea cum poate el însu?i sa fie un aproape bun. („Care din acesti trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut între tâlhari?” n.tr.) Aproapele este cel care arata mila. Apoi Hristos a spus: „Mergi ?i fa ?i tu asemenea.” Daca eu devin un aproape bun pentru ceilal?i, toata lumea devine un bun aproape pentru mine. Ni se cere nu sa gasim pe aproapele nostru, ci sa devenim noi un aproape.
În cuvântul din care am luat fragmentul de mai sus, Monahia Magdalena surprinde modul delicat în care Mântuitorul lucreaza cu cei care-i adreseaza un anume fel de întrebari, anume acelea care tocmai prin modul cum sunt formulate vadesc cumva ratarea ?intei, arata neîn?elegerea celui care întreaba, buna inten?ie îndreptata spre o fundatura, ?.a.m.d. Într-un fel, daca ar fi sa-I adresam Domnului orice întrebare, oricât de aparent întemeiata, oricât de subtila, de inteligenta, de rafinata, tocmai în acea întrebare s-ar vadi ne?tiin?a, nepriceperea, ignoran?a, neîn?elegerea noastra. Însa în cazul tânarului care vroia sa se îndrepteze pe sine, ?i care sim?ea ca este departe de respectarea poruncii iubirii, Domnul îi raspunde minunat, printr-o pilda frumoasa, care numai prin curgerea ei ar fi putut sa-i raspunda tânarului la întrebarea lui. Dar, adresând El Însu?i o întrebare la finalul pildei, Domnul arata ca nu a dorit prin pilda Sa sa raspunda la întrebarea pe care o pusese tânarul, ci mai degraba la întrebarea pe care s-ar fi cuvenit sa o puna.
Când tânarul a auzit ca un om a cazut între tâlhari, s-a gândit probabil ca acel nefericit este aproapele lui, ca acela ar avea nevoie sa fie iubit ?i ajutat, fiind în nenorocire ?i nu s-a gândit rau. Pilda se desfa?oara dupa cum bine o cunoa?tem: trece preotul, trece levitul, ?i finalmente vine samarineanul, care-?i face mila cu cel ranit.
Se vade?te dumnezeirea Celui care a rostit aceasta pilda tocmai prin faptul ca minunatele cuvinte par a arata ca omul cazut între tâlhari este aproapele nostru. Dar oare nu este acela aproapele nostru? La final, Hristos, nu intreaba „cine a fost aproapele preotului, levitului sau samarineanului” – cum ne-am fi a?teptat, ci întreaba „cine a fost aproapele celui cazut între tâlhari.” Surprinzator, pilda love?te dublu – se vede mare?ia extraordinara a Celui care o roste?te, atinge doua planuri: planul moral, etic (cum sa ne comportam cu cei în nevoie?) ?i un plan mai adânc, duhovnicesc în care se atinge însa?i esen?a Legii Iubirii: „sa iube?ti pe aproapele tau ca pe tine însu?i”. Uitam câta nevoie avem noi în?ine de Samarineanul Cel Milostiv. Nu acceptam ca suntem rani?i, ca suntem lovi?i, ca suntem arunca?i pe marginea drumului de catre tâlharii diavoli ?i de catre patimile noastre. Ne identificam cu samarineanul milostiv din pilda, dar, daca am fi mai one?ti, ne-am identifica mai mult cu cel cazut între tâlhari. Întrebând „cine este aproapele celui cazut între tâlhari” Mântuitorul opre?te avântul tânarului îndreptat catre cautarea obsesiva a aproapelui aflat în nevoie pe care sa-l iubeasca, ?i-i arata atât de blând ?i de surprinzator, ca aproapele este însu?i Hristos, iar chemarea noastra este nu aceea de a cauta aproapele, ci de a deveni aproapele, de a deveni ca Acela ce s-a facut pe Sine Aproapele nostru, pentru a ne lega, unge ?i vindeca ranile. Aceasta pilda ne schimba perspectiva, dar nu întru totul. De buna seama ca putem fi aproapele aproapelui nostru cautându-l, mergând la el, provocându-l cu dragoste sa iasa din încapa?ânarea, din ascunderea, din cerbicia, din negarea, din învârto?area lui. Domnul nu interzice misiunea, ba dimpotriva, ne trimite, ne porunce?te sa facem misiune ?i propovaduire în numele Lui. Însa ceea ce ne surprinde cu adevarat este tocmai faptul ca fiecare din cele patru personaje mergea pe calea lui. Fiecare avea drumul sau, rostul sau în via?a. S-au întâlnit „din întâmplare.”
Cine este aproapele nostru? iata întrebarea. Pentru a o desfa?ura în întregime: „Cine este aproapele nostru, al celor cazu?i între tâlhari?”, ca doar despre noi este vorba. Cum îl vom putea iubi ?i ajuta pe aproapele nostru daca noi în?ine refuzam ajutorul, mila, harul lui Hristos, socotindu-ne sanato?i ?i drep?i? Aici e de cautat nerodirea noastra duhovniceasca, în neacceptarea, în nevederea, neasumarea ranilor sufletului nostru.
Prietenia este una dintre formele iubirii. Spre deosebire de dragostea pasională (eros, în limba greacă), prietenia (philia) este o iubire calmă, neposesivă, liniștită și realistă: într‑o relație de prietenie îl iubești pe celălalt, îți iubești prietenul pentru ceea ce este el. Prietenia, cu alte cuvinte, este lipsită de reziduurile iubirii erotice: suferință, angoasă, gelozie.
O viață firească, petrecută în interiorul ordinii create de Dumnezeu, presupune să întreținem legături firești cu semenii noștri.
Una dintre aceste forme firești de interacțiune cu oamenii este prietenia. Dar ce mai înseamnă prietenia, atât ca sentiment, cât și ca relație umană, în ziua de astăzi? Într‑o eră a comunicării, nota sociologul francez Jean Baudrillard, a dispărut comuniunea dintre oameni. Dacă privim atent în jurul nostru, nu avem cum să nu îi dăm dreptate. „Comunicăm”, dar de regulă prin intermediul internetului. Tinerii din ziua de azi preferă să „comunice” prin mess sau pe facebook, să își dea like‑uri unii altora pe pagina de FB. Nu mai au deprinderea de a ieși din casă și de a întreprinde, în mediul real, ceva concret: un joc, o expediție. Atunci când, în sfârșit, se întâlnesc față către față, își scot din buzunar telefonul mobil și… reintră, fiecare în parte, pe rețelele de socializare.
În cenușia noastră viață urbană mai întâlnim, adesea, o situație. Ți‑ai dat întâlnire cu un vechi prieten pe care nu l‑ai mai văzut de multă vreme. V‑ați așezat undeva și ați început să depănați amintiri comune sau ați început să vă povestiți, unul altuia, ce s‑a mai întâmplat inedit și semnificativ de la ultima întâlnire până în prezent. La un moment dat, unuia îi sună telefonul. Telefonul reprezintă o urgență. Răspunde el sau răspunzi tu și din acel moment acea întâlnire prietenească și‑a pierdut rostul: fie convorbirea telefonică nu se mai sfârșește, fie încep noi apeluri telefonice, care necesită, toate, un răspuns urgent.
Tirania mediului virtual și tehnologizarea excesivă a vieții au produs mutații semnificative în relațiile interumane, afectând, printre alte sentimente firești, și prietenia.
De aceea, consider că o rememorare a înțelesurilor ei străvechi ne‑ar putea ajuta să reînvățăm să o prețuim la adevărata ei valoare și, mai ales, să o cultivăm.
Înțelepciunea antică despre prietenie
În dialogul Lysis, Platon – prin intermediul personajului Socrate – demonstrează că prietenia este o relație de reciprocitate între doi oameni egali și care se percep unul pe celălalt ca egali. Prietenia necesită egalitate, presupune să îl vezi pe celălalt ca situându‑se la același nivel cu tine. Acest raport de egalitate a fost surprins, înaintea lui Socrate, de Pitagora: „Prietenia este o egalitate făcută din armonie”.
Ucenicul lui Platon, Aristotel, a consacrat, la rândul său, pagini memorabile prieteniei. În tratatul său de etică – Etica nicomahică -, el scrie că prietenia este nici mai mult, nici mai puțin decât condiția fericirii și un refugiu împotriva nefericirii. În opinia sa, prietenia este „de dorit prin ea însăși” și constă mai degrabă în a iubi decât în a fi iubit. Prin urmare, prietenia este un impuls altruist al inimii, lipsit de orice urmă de egoism sau interes. Prietenia, scrie Stagiritul, este mai bună chiar decât dreptatea, incluzând‑o în sine, prietenia fiind o culme a ei. Prietenia se află la mijloc între absența aproapelui și contopirea cu el, putând fi definită ca fidelitate față de celălalt, comuniune cu el.
În perfect acord cu opinia despre prietenie, pe care Platon o formulează în dialogul Lysis, Aristotel consideră că prietenia nu poate exista în absența unei relații de egalitate între doi oameni, egalitate care fie precede prietenia, fie este instaurată de ea. O relație de subordonare sau de supraordonare, de superioritate față de celălalt este contrară prieteniei.
„Iubirea este virtutea prietenilor”
Ar fi un truism să spunem că prietenia are ca fundament sinceritatea, dar o prietenie cu ascunzișuri, cu lumini și umbre încetează a mai fi o prietenie adevărată. Sinceritatea presupune, la rândul ei, încrederea în celălalt. Cum să nu fie desconsiderată prietenia într‑o eră a suspiciunii, ca aceasta pe care o trăim noi?
Dacă vom lua în mână o istorie a filosofiei antice, vom descoperi acolo că discipolii lui Epicur cultivau între ei prietenia, mărturisindu‑și greșelile săvârșite unii față de alții, dojenindu‑se, dar și bucurându‑se de sentimentul încrederii reciproce.
Aristotel demonstrează că nu putem fi prietenii tuturor și că nu putem avea un număr foarte mare de prieteni. Prietenia este selectivă și are o arie restrânsă. Nu te poți împrieteni cu cineva care are o altă viziune despre lume, alte valori care îi coordonează acțiunile, alte scopuri de atins. Iar cei care satisfac aceste condiții indispensabile pentru o prietenie reală sunt puțini.
Deși prietenia are ca resort intim dorința afectivă, pasiunea, în forma ei cea mai înaltă, ea este o virtute, în toată puterea cuvântului: „Iubirea este virtutea prietenilor”, scrie Aristotel. El ne oferă mai multe exemple de iubire care presupune prietenia: „Bucuria pe care mamele o resimt pentru că își iubesc copiii”; iubirea dintre soț și soție, o relație în care „amândoi își pun bucuria în beneficiul celuilalt”; iubirea părintelui pentru copil; iubirea fraților, unul pentru celălalt; iubirea filială.
Prietenul, podoabă de mare preț
Unul dintre cele mai frumoase elogii aduse prieteniei îl întâlnim în „Epopeea lui Ghilgameș”. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l‑a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi‑mă, oamenilor (şi plecaţi‑vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/ – Un (demon) rău s‑a sculat şi mi l‑a răpit!”
Prietenia este o treaptă în devenirea noastră interioară. O treaptă care precede forma supremă de dragoste: dragostea universală și dezinteresată pentru toți oamenii – pentru prieteni, dar și pentru dușmani, pentru cei de aproape, dar și pentru cei de departe. O dragoste universală, dar manifestată întotdeauna față de omul concret, în carne și oase, care ne stă în față. Starețul Zosima – alter‑ego literar al starețului Ambrozie de la Optina – o îndemna pe moșiereasa Hohlakova, care îi mărturisise că îi este atât de dragă umanitatea, să iubească oamenii concreți din proximitatea ei: „Străduiți‑vă să iubiți pe cei din preajma dumneavoastră, să‑i iubiți din toată inima și neprecupețit”.
Iubirea agapică (agapè, în limba greacă, cuvânt provenit de la verbul agapan – a iubi, a primi cu bucurie, a îndrăgi) este o dragoste activă, cu un profund conținut etic.
Este dragostea jertfelnică, trăită la cele mai înalte cote ale ființei, dragostea sfinților; aceea care îl îndemna pe Sfântul Siluan Athonitul să se roage pentru lumea întreagă și pentru întregul Adam.
Este acea dragoste la care ne cheamă Mântuitorul: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți‑le și voi asemenea” (Luca 6, 31).
Viziunea creştină asupra relaţiei bărbat –femeie
“Întemeiaţi pe referatul biblic despre crearea omului ca „bărbat şi femeie”, precum şi pe învăţătura apostolică după care în Hristos „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal 3, 28), Sfinţii Părinţi susţin în termeni clari ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie.
Şi unul şi celălalt sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleaşi daruri creaturale şi cu aceeaşi responsabilitate.
Această atitudine statornică a Părinţilor apare rezumată, de pildă, în cele două omilii Despre crearea omului ale Sfântului Vasile cel Mare. Menţionăm că autenticitatea vasiliană a acestor două Omilii a fost contestată, ele fiind atribuite Sfântului Grigorie de Nyssa, fratele său. Cercetarea recentă pare însă a oferi destule argumente pentru susţinerea autenticităţii vasiliene a celor două Omilii. În aceste Omilii, egalitatea dintre bărbat şi femeie este susţinută pe baza relatării biblice despre crearea omului. Vorbind despre „om” ca fiinţă după chipul lui Dumnezeu, Scriptura înţelege nu numai pe bărbat, ci şi pe femeie. Tocmai pentru evitarea oricărei confuzii, textul biblic, după ce afirmă crearea omului după chipul lui Dumnezeu, adaugă: „a făcut (Dumnezeu) bărbat şi femeie” (Fac 1, 27).
„Şi femeia – zice Sfântul Vasile – are privilegiul de a fi fost făcută după chipul lui Dumnezeu, ca şi bărbatul. La fel de cinstite sunt cele două naturi, egale virtuţile lor, egală răsplata şi aceeaşi pedeapsă. Să nu zică (femeia): sunt slabă. Slăbiciunea este a trupului, în suflet însă este puterea. Deoarece e sigur că e la fel de cinstit ceea ce este după chipul lui Dumnezeu, la fel de cinstită să fie (la amândoi) virtutea, manifestarea faptelor bune“.
Deşi e mai slabă trupeşte, femeia se dovedeşte în multe privinţe mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privaţiunile, de a posti, mai zeloasă la rugăciune şi la fapte bune.
„Femeia bună (virtuoasă) are ceea ce este după chip. Nu privi la omul din afară, căci acesta este exteriorul a ceea ce a fost zidit. Sufletul se află înlăuntru, sub voalul delicat al trupului. Suflet, într-adevăr, şi sufletul este la fel de cinstit; în învelişuri (numai) se află deosebirea”.Multi dintre noi, fiind prezenti la Taina Nuntii, ramanem mirati sa auzim ca Biserica vesteste ca barbatul este cap femeii. Mai mult, ni se atrage atentia ca “femeile trebuie sa se supuna barbatilor” (Efeseni 5, 22). Si asa se face ca plecam de la aceasta Taina, cu gandul ca barbatul este superior femeii.Nu mai suntem atenti la continuarea acelei marturisiri: “barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau”. Aceasta continuare ne descopera ca barbatul devine si el un fel de mantuitor al trupului femeii. Si in acest sens se cere ca femeia sa se supuna capului sau, pentru ca acesta ii poarta de grija.Dar in afara casatoriei barbatul nu poate fi cap al femeii, dupa cum nici Hristos nu este capul oricarei persoane. Caci El nu poate fi cap celor care nu apartin trupului Bisericii si nu sunt madulare ale ei.Barbatul este cu adevarat cap, numai in momentul in care se indreapta spre femeie cu iubirea care „nu cauta ale sale” (1 Cor. 13, 4-5). Iar aceasta iubire izvoraste din Hristos, nu in afara Sa. Cu alte cuvinte femeia trebuie sa se supuna barbatului, numai in masura in care barbatul este unit cu Hristos. Ea nu trebuie sa se supuna in orice imprejurare, de exemplu atunci cand acesta savarseste adulter.Daca barbatul se supune total vointei dumnezeiesti, si femeia se poate supune barbatului ei fara retineri, de vreme ce barbatul nu mai face voia sa, ci voia lui Dumnezeu. Barbatul care nu se impartaseste de iubirea
Mantuitorului, nu poate oferi sotiei sale iubirea pe care este dator sa o daruiasca. Iar sotia care nu cunoaste ascultarea Bisericii fata de Hristos, este lipsita de puterea de a se supune sotului ei.Barbatul fiind cap femeii, precum Hristos Bisericii, este dator sa se jertfeasca pentru aceasta, asa cum a facut-o Hristos pentru Biserica. Faptul ca barbatul este numit cap al femeii, nu inseamna ca i se acorda privilegii. Dimpotriva, acest atribut nu implica o pozitie avantajoasa, caci datoria de a iubi este mai mare decat datoria de a te supune.In cadrul Tainei Casatoriei se citeste pericopa evanghelica in care este prezentata minunea de la Nunta din Cana Galileii, unde apa a fost prefacuta in vin (Ioan 2, 6). Este de retinut ca vinul nu a aparut din nimic, ci prin preschimbarea apei. Acest lucru ne descopera ca si mirii sunt pusi intr-o relatie noua, de jertfire a unuia fata de altul si nu de subordonare a unuia fata de celalalt.Lumea aceasta intinata de pacat, nu se va schimba decat dupa ce se va transforma, precum a fost transformata apa in vin la Nunta din Cana Galileii. Iar aceasta prefacere nu se poate face in afara casatoriei, ci in cadrul ei.
Mediul, educaţia şi legătura lor cu viaţa spirituală
Prin educatia crestina a tanarului se urmareste formarea si perfectarea a doua componente de baza: sufletul si trupul.
Formarea caracterului si a personalitaii desavarsite, reprezinta idealul prioritar al ed ucatiei religioase. Spre acest ideal ser ajunge prin scopuri care urmaresc cunoasterea si interiorizarea unor valori morale, estetice, intelectuale, care, stranse laolalta pot garanta atingerea finalitatii propuse.
Biserica este o comunitate a oamenilor reunita in jurul unor valori commune pentru a le celebra, intari si transmite mai departe.
In traditia crestina, Biserica este trupul lui Iisus present in lume.
Ideea de Dumnezeu unifica si formeaza, pregateste si transfigureaza sufletele tinerilor in perspectiva receptarii valorilor de credinta, a adevarurilor teologice respective, dar si a unor valori profane.
Nu exista mantuire in afara Bisericii, asa cum nu exista o educatie desavarsita in afara Bisericii.
Influenta pedagogica a Bisericii poate fi deosebit de importanta. In primul rand ea ne face partasi la tainele vietii supranaturale, la misterele participarii la manifestarea in lume a divinitatii.Biserica ofera tineretului un model de conduita in persoana si actele instantei transcendente cu un puternic impact asupra tineretului.
Biserica este o comunitate care promite mantuirea si iertarea. In Biserica ne reglam constiintele si conduitele fata de divinitate si fata de semeni. Devenim mai buni in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu.
Biserica completeaza opera educativa inceputa de parinti si se dovedeste a fi o modalitate complementara alaturi de scoala in materie de formare spirituala , de educatie morala , de activism cetatenesc.
Formarea este presupusa si de valoarea pedagogica a dogmelor promulgate, a cultului sfintilor si a icoanelor , a Sfintei Liturghii, a sfintei traditii, etc. , prin nuantarile si distribuirea diferentiata a ponderii fiecarui element in functie de orientari confesionale diferite.
Biserica urmareste sa dezvolte la tineri virtutea iubirii, iubire care nu este indreptata numaispre prieten ci si spre dusman.
Iubirea aproapelui nu inseamna pasivitate, acceptare a orice ci presupune o relatie de bunavoie, fraternitate si iertare a celor care, din anumite ratiuni se afla in eroare sau gresesc fata de noi.
Dragostea crestina trebuie sa fie naturala, fireasca, sa fie deplina, sa fie puternica , lucratoare , sa n u fie abstracta ci convertita in fapte de milostenie.
Dragostea autentica nu este inchisa, ci iradiaza spre ceilalti.
Acest lucru este pe deplin perceput de tineri , care participa activ la proiectele Bisericii pentru ajutorarea celor nevoiasi.
Dezvoltarea la maximum a fiecarui individ , conturarea si fortificarea spiritului critic , inocularea vointei de autodepasire, acestea sunt scopuri le educatiei, in general.
Dezvoltarea personalitatii sub toate aspectele sale , sau mai mult a virtualitatilor sale , apare in aceeasi masura ca o miza centrala, pe deplin valorizata de catre pedagogii crestini.
Valorile religioase il ridica pe tanar, il mentin intr-o permanenta moralitate si exemplaritate comportamentala.
In conceptia tomista, toate scopurile educatie(transmiterea mostenirii culturale, pregatirea pentru viata si insertia sociala, formarea cetateanului)sunt subordinate dobandirii gratiei divine.
“ Omul –scrie Jaques Maritain-nu exista pur si simplu ca o fiinta a naturii. In el este o existenta mai bogata si mai nobila:supraexistenta spirituala de cunoastere si de dragoste. El este astfel, dintr-un anumit punct de vedere, un tot si nu pur si simplu o parte;este un univers in el insusi, un microcosmos in care marele univers poate fi adus prin cunoastere. Dar aceasta cunoastere se refera la cunoasterea superioara a lui Dumnezeu, prin meditatie, prin contemplare. De aceea educatia , ca scop final si cel mai elevat , tinde sa dezvolte capacitatea contemplativa a spiritului uman.
Scopul educativ consta intr-o integrare optimala a tinarului in ordinea existenta , in societate. Educatia pare a fi cea mai dificila arta , care se realizeaza in numele moralizarii si perfectionarii personalitatii umane.
Nu realizezi educatie religioasa prin mijloace de mana forte , prin obligare, prin supunere .
Drumul tanarului spre libertate este calea prin care ii este posibil sa-l intalneasca pe Dumnezeu . Fara Dumnezeu tanarul nu va ajunge la desavarsirea sa. Ceremoniile religioase aduna tinerii la un loc, le creaza sentimentul unei apartenente, ii solidarizeaza si ii intareste intr-un mod specific. Toti devin egali si se simpt solidari. Sentimentul religios nu mai este o traire personala , singulara, ci se difuzeaza inspre ceilalti. El se raspandeste, trece de la un individ la altu, sprijinindu-se pe confidenta, dar cautand si martori.
Sarbatoare religioasa este o modalitate de rememorare spirituala care conduce efectiv la un surplus de duhovnicire, de purificare a spiritului. Cinstim sarbatorile Domnesti raportandu-ne la faptele Mantuitorului, pentru a fi mai atenti la faptele noastre.
Ii serbam pe marii sfinti pentru a ne regasi in ei sau pentru a face la fel ca ei. Orice traire intru ceva sau pentru cineva, ii conduce pe tineri sau ii predispune catre o recladire a lor in consens cu zarile unei idealitati generatoare de valori inalte. In timpul unei ceremonii religioase prticipantul nu e un simplu spectator, ci devine un fauritor si un autor al actului sacru.
Tanarul nu ramane exterior ceremonialului, ci se implica in el prin intregul sau comportament(rosteste rugaciuni canta, darueste, are o anumita conduita fata de oficiant sau fata de coparticipanti. ritualul sacru are o valoare initaiatica, formative. Persoana care participa la acest act dobandeste un statut aparte:atributele divinitatii se raspandesc in subiectivitatea care se deschide ei.
Participantii se implinesc din punct de vedere spiritual si devin mai eficienti in ceea ce urmeaza sa intreprinda. Se deruleaza o educatie implicita, cu reverberatii adanci, nebanuite, in personalitate tinerilor care iau parte la ritual.
Spectatorul participa si este angajat intr-un scenario educativ subtil, dar decisive.
Sarbatoare inseamana activitate, este o lucrare a spiritului, devine un moment orientat catre perfectionarea sufletului tanarului.
Cei care se dedica unui cult in mod “ masinal”, in virtutea traditiei, pt ca “ asa se cade”, aplicand prescriptiile automat, intr-un mod nereflectat, se afla doar la inceputul drumului catre credinta intr-o faza cat se poate de “ lumeasca”.
Trebuie ca Biserica sa aiba grija ca tinerii sa nu alunece in acest soi de sarbatorire pervetita, sa cinsteasca cum se cuvine cele sfinte, sa-si “ insarbatoreasca” sufletele cat mai mult si cat mai des. Un rol important in acest sens il are preotul. Educatia pe care o exercita preotul este atat implicita, prin intregul sau comportament din biseirca si din afara ei, cat si explicita, prin aceea ca el a devenit professor, integrat corpului profesoral, predand efectiv in ora de religie, intarind astfel legatura dintre scoala si Biserica.
Ca profesor, preotul va poseda temenice cunostinte psihologice si pedagogice, va fi apropiat si iubitor de copii si tineri, isi va insusi aparatul conceptual specific psihopedagogiei, limbajul comun intru buna intelegere cu ceilalti profesori.
Relatia dintre preot si copil este aceea dintre un maestru si un discipol. Orice discipol poseda o experienta personala , un mod de a fi, care se cere a fi cunoscut si respectat de catre magistru.
Preotul are de jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi inlocuit de parinti sau profesori. Atitudinea sa va fi de intelegere si bunavointa nu de maltratare a sufletelor.
Educatia religioasa nu este o simpla meseria pe care o poate indeplini oricine, ci constitue o insusire care este cucerita si insusita cu efort si credinta exemplara.
Pesonalitatea preotului isi lasa direct amprenta asupra profilului spiritual al copilului sau tanarului.
Preotul este un apostol al neamului si al comunitatii pe care o slujeste, si va fi cuprins de entuziasm si incredere in legatura cu ceea ce face dand dovada de intelegere, rabdare si ingaduinta fata de cei pe care ii asista si ii indruma spiritual.
El isi asuma aceasta misiune de calauza spirituala, de luminator si sfatuitor al sufletelor plapande de copii.
In calitate de duhovnic preotul devine partasul nelinistilor, indoelilor si problemelor tinerilor cu care vine in contact.
Tine de tactul sau pastoral dar si psihologic sa inlature din sufletele lor toata rautatea, indoaiala si multimea de nelinisti si sa-i conduca in urcusul duhovnicesc spre inaltarea lor spirituala.
Efortul fizic constituie o parte importantă a cheltuielii energetice zilnice. Aproximativ 30% din totalul consumului zilnic de energie se datoreaza efortului, dar marimea sa este extrem de variabilă de la o zi la alta și de la un individ la altul.
Atunci cand omul se înfrânează în ceea ce privește mâncarea, el devine stăpânul trupului, nu se mai lasă ispitit de el și nu mai este robul lui și aparent efortul fizic este pus în dificultate. Dar și consumul exagerat de alimente fără un efort fizic constant este nociv atât pentru trup cât și pentru suflet.
Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe arată că lăcomia păntecelui este primul păcat capital, din care izvorăsc toate patimile. Într-adevar, imbuibarea duce adesea la beție si lene, iar acestea aprind trupul spre desfrânare.Toate acestea, având nevoie de bani, conduc la furt, înșelăciune, avariție. Cine nu poate dobândi bani se întristează, se mânie și invidiază pe cei care au și, astfel, rezultă păcate mari a căror urmare este moartea sufletească și trupească.
Postul este, în schimb, spre folosul trupului și al sufletului, pe care le purifică și le întărește prin harul lui Dumnezeu. Din aceste motive și legea Vechiului Testament recomandă postul și arată foloasele lui: „Nu fi nesățios întru toată deșertăciunea ș nu te aplecă spre mâncăruri multe… pentru nesaț mulți au pierit, iar cel înfrânat își va spori viața”. (SIRAH 37, 32-34)
Osteneala fizică atrage asupra noastră Duhul Sfant și alungă lucrarea diavolească din jurul nostru. Munca, împreună cu postul, au un efect conjugat. Ca urmare a efortului, arderile sunt mai intense, organismul consumă energie din orice, nevoile energetice sunt mai mari, oferta nutritivă fiind mai mică.
Sfinții Părinți ne învață că Duhul Sfant nu vine decat intr-un trup istovit (obosit). Prin atragerea Duhului Sfant asupra noastra, deschizandu-ne mintea si inima catre Dumnezeu, nu facem decat sa compensan lipsa de energie, cauzata de aportul alimentar scazut, cu Energiile Harice Necreate pe care ni le ofera Duhul Sfant. In esenta, indemnam organismul uman sa utilizeze ENERGIA HARICA DUMNEZEIASCA, realizand, cu mila si atotbunatatea proniei ceresti, minunea vindecarii asupra noastra si, in acelasi timp, devenim si lucratori ai asemanarii noastre cu Dumnezeu. Amintim aici faptul ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, prin cele trei dimensiuni pe care le are personalitatea sa: vointa, ratiunea si sentimentul, si totodata ne putem asemana cu Dumnezeu numai prin Sfintenie. Iar sfintenia nu o putem dobandi decat prin chemarea si tinerea Duhului Sfant asupra noastra pe o perioada cat mai mare de timp.
Munca fizică şi echilibrul psiho-fizic
Munca este conditia sau legea fundamentala a existentii pamantesti, ea fiind mijlocul exclusiv prin care-si castiga omul cele necesare vietii. Cine nu vrea sa munceasca n-are dreptul sa manance, deci n-are putinta sa traiasca (Gen. II, 15; II Tes. III, 10). Trairea fara munca inseamna trairea din munca altuia, deci din furt. De aceea dreptatea cere ca lucratorul sa-si primeasca toata plata muncii sale si sa nu se ia nimic din ea pentru cei lenesi.
Prin munca omul nu-si castiga numai cele necesare vietii, ci isi si dezvolta puterile trupesti si sufletesti (Sf. Vasile, Sf. Ioan Gura de Aur). Munca este mai intai o nevoie a organismului omenesc, care are lipsa de dezvoltare corporala si spirituala. Dezvoltarea puterilor trupesti si spirituale se face si la copiii care nu sunt apti pentru aceasta la varsta frageda, dar se realizeaza propriu zis prin munca, care este proprie celor maturi. (Andrutsos). Munca fereste mintea de ganduri rele si apoi trupul de pacate. Din acest punct de vedere, munca, pe langa ca e conditie fundamentala pentru existenta pamanteasca, e si o conditie neaparata pentru fericirea cereasca (Fer. Ieronim).
Singura munca ingaduie crestinului sa implineasca efectiv porunca iubirii aproapelui (Cuv. lui Hristos despre Judecata din urma, Ef. IV, 28; Didahia celor 12 Apostoli; Fer. Ieronim). Deci si din acest punct de vedere ea e o conditie necesara mantuirii. Munca, adica, pe langa faptul ca e unicul mijloc de intretinere a vietii proprii si un factor absolut necesar pentru desavarsirea proprie, mai are si o functiune sociala. Functiunea aceasta are la baza urmatorul principiu: fiecare foloseste prin munca sa pe semenii sai si are lipsa, la randul sau de munca lor. Cand in societate exista, din pricina unei nedrepte oranduiri si a unei rele organizari, saraci, crestinii ii ajuta pe acestia in mod direct din prisosul muncii lor.
Cand comunitatile crestine au avut o organizare mai buna, ca in primele timpuri ale crestinismului, ajutorarea celor lipsiti, cat si grija de a avea fiecare o ocupatie, au fost asumate de comunitati. Lucrul acesta s-a perfectionat si permanentizat in chinovia monahala.
Purificarea prin muncă şi pregătirea pentru o rugăciune neîmprăştiată
Activarea iubirii aproapelui prin munca ia in aceste cazuri forma iubirii fata de comunitate. In chinovia monahala insasi munca devine comuna. Principiul ca fiecare foloseste prin munca sa pe semenii sai si are lipsa de munca lor, se manifesta aici in forma ca toti muncesc pentru toti, toti muncesc pentru sporirea bunei stari a comunitatii, de care se impartasesc toti. Comunitatea a primit in gradul cel mai deplin sarcina de a conduce lucrurile in asa fel incat nimeni sa nu fie fara lucru, cand poate munci, si nimeni sa nu fie in lipsa, cand din motive de boala sau de varsta, nu poate munci. Dar n-are sa intretina nici un lenes din munca membrilor ei, pentru ca acestia sa nu se extenueze inutil. Ea dirijeaza munca tuturor membrilor ei in asa fel, ca sa dea roade cat mai bogate spre binele tuturor.
In legatura cu aceasta amintim ca toti parintii Bisericii invata ca munca nu are sa se faca pentru o imbogatire personala, ci prisosul ei trebuie sa serveasca aproapelui sau comunitatii. Dar intrucat comunitatea nu trebuie sa-l foloseasca pentru cei lenesi, rezulta ca acest prisos are sa fie folosit pentru sporirea bunei stari a comunitatii, de care se impartasesc toti cei ce pun prisosul muncii lor la dispozita ei.
Munca infrumuseteaza natura (Deut. VIII, 8-9; Prov. XVIII, 9), o supune si o stapaneste (Gen. I, 28), creand civilizatia si cultura, prin care omul se arata ca o coroana a creatiunii si care imbogatesc spiritul uman si fac posibila o viata demna de om.
Munca produce tot ce are omul si totul de ce are nevoie. E unicul factor creator dupa Dumnezeu. E izvorul continuu al tuturor bunurilor. E cea mai scumpa comoara (Prov. XII, 7).
Munca fizica si munca spirituala sunt la fel de cinstite. Mantuitorul Iisus Hristos si Apostolii au practicat deopotriva pe amandoua. De obicei omul aplica in munca o cugetare prealabila. Fapta este incorporarea unei idei. De aceea munca fizica si munca intelectuala se intregesc reciproc. Dar o munca spirituala incordata poate dispensa pe cel ce o savarseste, de munca manuala, dupa cuvantul Sf. Apostol Pavel. Totusi e mai bine ca cel ce se indeletniceste cu munca spirituala sa practice si o meserie, impreunand, dupa putinta, munca manuala cu cea spirituala. Toti Parintii bisericesti invata ca nu se poate ridica cineva pe treptele cele mai inalte ale cunostintei, fara sa fi trecut prin activitatea practica, prin care omul experiaza in concret legile lucrurilor si puterile proprii.
Ca un corolar al tuturor punctelor insirate, dar si din cuvintele Scripturii si ale Sf. Parinti, rezulta ca munca este o datorie inevitabila, dar si o mare cinste pentru om. E o datorie catre Dumnezeu, catre sine si catre semeni. In acelasi timp, ea imbraca pe om in cea mai inalta demnitate. Caci insusi Dumnezeu lucreaza. Omul care munceste imita pe Dumnezeu, continuand creatia, intrucat scoate din natura bunurile puse de Dumnezeu in ea in stare virtuala, si participand la activitatea proniatoare a lui Dumnezeu, intrucat contribuie la intretinerea vietii sale si la intretinerea semenilor sai.
Mintea: un pericol în rugăciune?
Prin supravegherea mintii, prin purificarea si intorcerea ei in inima, prin pocainta si rugaciune mentala, prin pastrarea poruncilor lui Hristos, se urmareste eliberarea de imagini si de inrobirea ei lucrurilor perceptibile, si astfel intorcand-o in inima, sa vada linistea ei interioara.
Cunoasterea noastra insine se face prin lucrarea Sfantului Duh. Astfel vindecarea mintii noastre dezvaluie existenta patimilor, drept care, luminati de Sfantul Duh si intariti de El, putem sa luptam impotriva lor.
Numai cand harul lui Dumnezeu s-a aprins in inima, ne scapa de bolile sufletesti. Numai adevarata pocainta, prin marturisire si lacrimi curateste rana inimii. Numai profunda pocainta schimba toate problemele psihologice in stari duhovnicesti si vindeca sufletul nostru.
Cand spunem ca focul dumnezeiescului har elibereaza omul si vindeca boala mintii, intelegem ca omul se afla in Biserica Ortodoxa si primeste indrumare de la un sfintit parinte duhovnicesc.
Pentru ca parintii duhovnicesti au trecut toate aceste stadii si, prin urmare, au puterea sa vindece. Credinta omului in posibilitatea vindecarii, dar si cunoasterea preotului terapeut pot sa ne reduca la viata.
Echilibrul între minte, inimă şi suflet, condiţie a dobândirii discernământului
Sufletul este alcatuit din minte, ratiune(cuvant) si duh, corespunzand modului existentei Preasfintei Treimi.
Sfantul Ioan Damaschinul spune ca Dumnezeu a creat sufletul omului rational si mintal; el este inzestrat si cu duh, care asa cum spun Parintii, este „dragostea mintala a sufletului”. Mintea este ochiul sufletului.
Ea este cea care dobandeste experierea lui Dumnezeu. Daca mintea este sanatoasa si ratiunea este sanatoasa. Daca mintea este sanatoasa, dragostea este si ea sanatoasa, deoarece este intoarsa catre Dumnezeu si astfel se pune in lucrare „betia” duhului si rapirea mintii.
Daca mintea este bolnava, cadem din adevarata dragoste, adica avem parte de idolul dragostei, numit de Parinti „dragoste necuviincioasa”.
Deoarece omul este fiinta rationala, adica este creat dupa chipul Cuvantului, de aceea sanatatea spirituala consta in faptul de a fi in relatie cu acest chip, adica cu Hristos. Puterile sufletesti cand se misca conform firii, adica sa calatoresca spre Dumnezeu si sa-L caute pe Acesta, sunt sanatoase.
Cand sufletul omului este dominat de patimi, care sunt, in principal, miscarea puterilor sufletului contra firii, si cand nu poate sa vada pe Dumnezeu ca lumina, atunci este bolnav duhovniceste.
Boala, dupa Sfintii Parinti, este stagnarea, moartea si intunecarea mintii.In aceasta stare, mintea omului subfunctioneaza, este confundata si identificata cu ratiunea, cu patimile si cu conditiile mediului. Din aceasta anomalie sunt create toate problemele numite psihologice.
Psihologii contemporani nu cunosc foarte exact aceasta stare, de aceea nici nu pot sa inteleaga problemele reale ale oamenilor.
Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog, sufletul omului daca nu are energia Sfantului Duh, care este suflet al sufletului, si minte a mintii noastre, este mort. „Caci precum trupul nostru, chiar daca este bolnav, char daca nu, fara de suflet este cu neputinta sa se miste, tot asa si sufletul, chiar daca pacatuieste, chiar daca nu, fara Sfantul Duh mort este si nu poate sa traiasca viata vesnica intru totul”.
Acest pasaj arata limpede ca boala sufletului este absenta Duhului Sfant. Astfel in Traditia ortodoxa chiar daca omul este psihologic echilibrat, char daca nu are conflicte interioare, fara sfantul Duh este bolnav si mort.
Dupa Sfantul Simeon Teologul, bolnavi nu sunt numai cei care au conflicte psihologice, ci in principal cei care au in ei salasluit diavolul, prezenta existentei personale.
Vindecarea sufletului este, in principal si inainte de orice, crearea de viata si luminarea mintii. Aceasta creare de viata a mintii se face prin lucrarea harului dumnezeiesc, dar si prin conlucrarea omului.
Sfantul Grigorie de Palama spune:”Prin curatirea mintii este atinsa si adevarata cunostere a noastra insine”.
Relaţia între puritatea inimii şi discernământ
Dupa doctrina crestina sunt doua lucruri, îndeosebi, care fac pe om capabil de sfintenie. Unul e simplitatea spiritului, iar al doilea e puritatea inimii. Simplitatea spiritului se mai numeste în termen obisnuit saracia cu duhul. Cei saraci cu duhul sunt binecuvantati de Mantuitorul cu fericirea de a trai în Împaratia Cerurilor. Cei curati cu inima sunt binecuvantati de el cu fericirea de a vedea pe Dumnezeu. Esenta celor noua fericiri rostite în Predica de pe munte se reduce în realitate la aceste doua. Iar acestea doua sunt, în fond, una si aceeasi, pentru ca a fi în Împaratia Cerurilor si a vedea pe Dumnezeu însemneaza unul si acelasi lucru. Numai caile prin care se ajunge acolo sunt deosebite, întrucat odata e vorba de spirit si apoi e vorba de inima. Spiritul e cel care cunoaste, iar inima e cea care iubeste.
Discernamantul este strans legat de puterea Sfantului Duh. Ioan Cassian spune : „Dreapta judecata este o virtute insemnata care nu poate fi cuprinsa cu mintea omeneasca, daca nu suntem ajutati de harul divin”. Ea face parte dintre darurile Sfantului Duh, dupa cum invata Apostolul Pavel care, dupa ce numeste darurile spune: „altuia (i s-a dat) deosebirea duhurilor” (I Cor. 12, 10). Prin aceasta se arata ca darul discernamantului nu este mic si nici pamantesc, ci este cea mai mare rasplata a harului dumnezeiesc.
Discernamantul este nu „numai luminator al trupului” ci este aratat in Sfanta Scriptura si carma a vietii noastre, sfat fara de care nu ni se cade sa savarsim nimic. Lipsa discernamantului este primejdioasa pentru monah: „Ca o cetate neinconjurata de ziduri si daramata, asa este barbatul care nu lucreaza ceva cu chibzuinta. (Proverbe 25, 28). Dreapta judecata inseamna zidurile cetatii. Fara intelepciune, inteligenta si bunul simt nu se poate construi casa noastra launtrica si nici aduna bogatii duhovnicesti (Proverbe 24, 3-4). Aceste bogatii, pretioase si folositoare, constituie hrana cea buna, pe care nu o pot lua decat cei desavarsiti, potrivit Apostolului Pavel : „Iar hrana tare este pentru cei desavarsiti, care au simturile exercitate, prin obisnuinta, sa deose¬beasca binele de rau” (Evr. 5, 14). Discernamantul este socotit atat de important si util incat este comparat cu cuvantul la Dumnezeu si cu virtutile lui, potrivit cu cuvintele aceluiasi Apostol : „Caci cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat o sabie cu doua taisuri care patrunde pana la despartitura sufletului si spiritului, a incheieturilor si amaduvei si este judecator al simturilor si cugetelor inimii” (Evr. 4, 12). „Prin aceasta, spune Sfantul Ioan Cassian, se afirma foarte limpede ca fara harul discernamantului nu poate exista nici o virtute desavarsita si constanta. Astfel, dupa hotararea atat a ferici¬tului Antonie, cat si a tuturor celorlalti s-a definit ca discernamantul este ceea ce conduce pe monah cu pasi repezi si siguri catre Dumnezeu, pastrandu-i mereu neatinse virtutile aratate mai inainte, ajutandu-l sa urce cu oboseala mai putina pe culmile desavarsirii, fiindca fara ajutorul sau, multi, chiar avansati, n-au putut sa atinga aceasta culme. Caci discernamantul este mama, paza si masura tuturor virtutilor”.
Cum afectează desfrâul mintea şi discernământul
De multe ori, din cauza unei iubiri prea aprinse, tinerii trec prea usor cu vederea neintelegerile pe care le au cu persoana iubita. Se incapataneaza sa lupte pentru a se casatori cu ea, si cu cat piedicile sunt mai mari, cu atat ravna lor pentru a depasi aceste piedici creste.
„Dragostea e oarba”, spune un binecunoscut proverb. Dar exista doua feluri de a fi indragostit, si numai intr-unul dintre aceste doua feluri te lasi orbit de dragoste. Atunci cand dragostea pe care io porti prietenului tau este curata, in inima ta arde un foc. Acest foc este uneori mai puternic, alteori mai slab, dar nu se stinge. Focul acesta te indeamna sa ii treci cu vederea micile greseli, micile defecte. Dar nu transforma viciul celuilalt intr-o virtute. Adica nu devine fantomatica.
Iubirea ii infrumuseteaza pe cei care se iubesc. Iubirea da aripi. Întotdeauna cel care iubeste vede in celalalt frumuseti pe care ceilalti nu au decat rareori priceperea sa le descopere. Întotdeauna defectele iubitului sunt mai mici decat le vad ceilalti. Ce putem spune? Ca aceasta dragoste e imaginara? Nu. Tocmai acesta e rostul iubirii dintre barbat si femeie: cei doi se cresc unul pe celalalt in dragoste, si fiecare il ajuta pe celalalt sa fie mai frumos, mai senin, mai bun.
Dragostea adevarata arde mai puternic si este mai profunda decat dragostea oarba. De unde putem sti acest lucru? Nu e greu de inteles. Pentru crestini nimic nu e mai important decat sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu, decat sa traiasca acoperiti de binecuvantarea Sa sfanta. Noi stim ca Dumnezeu este iubire si ca iubirea adevarata este un dar pe care El il aseaza in inimile noastre. Oare ar putea o inima plina de patimi sa daruiasca sau sa primeasca mai multa dragoste decat una curatita de harul dumnezeiesc? Noi stim ca nu. Chiar daca lumea aceasta trambiteaza pe toate drumurile ca dragostea pe care ne-o poate darui este mult mai pretioasa decat dragostea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, noi trebuie sa stam tari si sa nu ascultam glasul ei de sirena. Nu evit sa afirm faptul ca si in ceea ce priveste dragostea trupeasca sotii crestinii stau mai bine decat ceilalti. În sensul ca niciodata bucuria lor nu va putea fi egalata de placerea pe care o simt cei care refuza sa primeasca binecuvantarea nuntii.
Stiu ca e destul de greu sa intelegi cat de frumos modeleaza Dumnezeu dragostea dintre doi tineri. Recunosc ca in sufletul meu exista o mica indoiala fata de aceasta idee, si ma temeam putin ca dragostea dintre mine si fata care imi va deveni sotie va fi sufocata putin de faptul ca in inimile noastre primul loc va fi ocupat de Dumnezeu. Mi se parea ca as avea de ales intre o relatie in care credinta ar stanjeni dragostea si alta in care dragostea ar stanjeni credinta. În cele din urma m-am impacat cu ideea ca va trebui sa amestec cele doua tipuri de relatie. Asta pana ce m-am indragostit de Claudia. Nu vreau sa te plictisesc repetandu-ti cat de mult a insemnat pentru mine intalnirea cu ea. Desi imi era teama ca iubind-o pe ea Îl voi iubi mai putin pe Dumnezeu, am descoperit ca de fapt cu cat o iubeam mai mult pe ea, cu atat Îl iubeam mai mult pe Dumnezeu. Si cu cat ma bucuram mai mult privind-o pe Claudia, cu atat Îi multumeam mai mult lui Dumnezeu ca mi-a trimis-o.
Virtutea deosebirii duhurilor (virtutea discernământului) în experienţa sfinţilor
Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi este virtutea numită discernământ. Atunci când avem în faţă două fenomene care par să fie exact la fel sau întrucâtva similare, virtutea discernământului ne îngăduie să vedem care dintre ele este adevărat şi care este fals: care adică dintre ele are duhul lui Hristos şi care duhul lui Antihrist. Însăşi firea lui Antihrist, cel ce voieşte a fi ultimul mare conducător al lumii şi ultimul duşman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar anti nu înseamnă numai împotrivă ci şi imitaţie a cuiva, în locul cuiva. Antihristul, după cum spun toţi Sfinţii Părinţi în scrierile lor despre el, va fi cineva care Îl va imita pe Hristos, care adică va încerca să-i amăgească pe oameni arătându-se pe sine ca fiind Hristos revenit pe pământ. De aceea, dacă cineva are vreo concepţie neclară despre Creştinism, sau citeşte Scripturile în
„lumina” propriilor sale opinii, atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-creştine. Văzând figura lui Antihrist, acesta va fi amăgit să creadă că el este Hristos.
Putem da câteva exemple ale modului prin care virtutea discernământului ne poate ajuta să înţelegem unele fenomene destul de complicate. Un astfel de fenomen este Mişcarea Harismatică. În Indiana există un preot grec, Eusebiu Stefanos, care răspândeşte această mişcare în Biserica Ortodoxă. Are un număr destul de mare de adepţi şi de simpatizanţi. Pe lângă celelalte detalii legate de modul în care se roagă şi tipul de fenomene ce se manifestă la slujbele lor, puteţi vedea limpede că ideea de bază pe care se sprijină părintele Eusebiu împreună cu aceşti harismatici este una falsă. Am primit ieri un număr al revistei părintelui Eusebiu – Logos. El vorbeşte acolo despre o mare revărsare a Duhului Sfânt din vremurile de pe urmă, cu rol pregătitor pentru venirea lui Hristos. Se crede că toţi creştinii trebuie să se înnoiască, să primească Duhul Sfânt, să vorbească în limbi. Aceasta pregăteşte venirea lui Hristos, şi, prin urmare, înainte de venirea lui Hristos, va exista o puternică erupţie spirituală.
Dacă citiţi cu atenţie Scripturile, fără a vă impune prejudecăţi, chiar şi fără a utiliza comentarii patristice, veţi vedea că nicăieri nu se vorbeşte despre o revărsare spirituală de la sfârşitul lumii. Însuşi Hristos ne spune contrariul. El ne dă învăţături despre cum să ne rugăm, despre necesitatea credinţei, despre faptul că nu trebuie să ne smintim etc. El ne dă pilda femeii care se duce la judecător implorându-l pe acesta să mijlocească pentru pricina ei, spunându-ne că trebuie să ne rugăm într-un mod asemănător, să continuăm să ne rugăm până ce Dumnezeu ne va asculta şi ne va da ceea ce ne trebuie. Avem aici un exemplu temeinic despre rugăciune. După care zice: Dar (adică: deşi v-am dat această învăţătură şi acesta este felul în care trebuie să vă rugaţi), Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? Cu alte cuvinte, deşi v-am dat toate acestea, se pare că nu vor mai rămâne creştini la sfârşitul lumii. Va găsi El oare credinţă pe pământ? înseamnă că nu va mai găsi aproape pe nimeni, că nu va mai rămâne nimeni. La sfârşitul lumii nu vor fi mulţimi de oameni rugători, plini de inspiraţie şi de Duhul Sfânt. Toţi Sfinţii Părinţi care vorbesc despre acest subiect au în vedere marea strâmtorare de la sfârşit, spunând că toţi creştinii autentici vor fi ascunşi privirilor lumii, nefăcându-şi simţită prezenţa. Cei care vor fi mai vizibili lumii nu vor fi creştini adevăraţi.
Astăzi asistăm la puternice renaşteri harismatice la Universitatea Notre Dame, iar în Ierusalim are loc anual o conferinţă despre Duhul Sfânt. Şaizeci-şaptezeci de mii de oameni se adună la un loc şi se roagă, îşi ridică mâinile şi vorbesc în limbi. Arată de parcă s-ar fi întors vremea Apostolilor, dar dacă ne uităm la ce se-ntâmplă de fapt acolo, veţi vedea că nu este un duh care ar trebui să fie, ci altul, diferit. De aceea, cuvintele părintelui Eusebiu despre Sfântul Simeon Noul Teolog legate de modul în care trebuie să Îl cunoaştem pe Duhul Sfânt şi cum să-L primim în mod conştient nu sunt greşite, reprezintă o învăţătură adevărată, dar dacă ai un duh greşit, acea învăţătură nu se potriveşte.
Aici avem un caz în care, dacă aveţi un discernământ ajutat de cunoştinţele creştine de bază, puteţi privi la un fenomen care pretinde a fi apostolic şi întocmai cu vremurile Bisericii primare, pregătită pentru A Doua Venire a lui Hristos, dar, dacă priviţi cu atenţie, veţi vedea că nu este acelaşi lucru, ci chiar mai rău. Este exact ca în cazul celor ce vor să construiască Templul lui Hristos. Ei îl construiesc pentru Antihrist, şi deci este cu desăvârşire potrivnic.