Spiritualitate XI P - Website-ul Pr. Laiu Viorel

Curs PDF Istoricul Seminarului ; Viața Sf. Ioan Iacob

Fișa SINELG aici…; Modelul (obligatoriu) de copertă pentru Portofoliu (modicați după cerințe) aici…

Semestrul 1

S 1-2 Istoricul Mănăstirii Neamț; Doxologia; Istoricul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț; Doxologia

Test sumativ S17

Semestrul 2

4. Maica Domnului

M aica Domnului, model de iubire creştină SII1-2

R ugăciunea adresată Fiului împreună cu Maica Domnului. Icoane făcătoare de minuni SII3-4

M ărturii ale Sfinţilor (Sf. Ioan Damaschin, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama, Sf. Serafim de Sarov) SII5

5. Sfinții

Locul Sfinţilor în viaţa Bisericii (ocrotitori) SII6
Sfinţii în lucrarea proniei divine SII7
Sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu SII8
Sfinţii, modele de preoţie SII9
Sfinţii, călăuze în rugăciune şi încunoaşterea lui Dumnezeu SII10
Aghiografie contemporană şi marile centre duhovniceşti SII11
Citiri din 1000 de întrebări… SII12-16
Test sumativ SII17

Energia personală a lui Dumnezeu SI3

Sfântul Ioan Teologul ne spune că “Dumnezeu este lumină”. Nu-i singurul loc din Sfânta Scriptură referitor la lumină, la iluminarea dumnezeiască. Psalmistul David adresându-I-se lui Dumnezeu zice: “Întru lumina Ta vom vedea lumină”.
Este vorba aici de o trăire duhovnicească la cel mai înalt nivel, de o cunoaștere a dumnezeirii, de o experiență a luminii necreate. Sfântul Simion Noul Teolog spune că noi nu vorbim despre lucruri pe care nu le ştim ci dăm mărturie despre ceea ce am experimentat. “Căci lumina strălucește deja în întuneric, în noapte şi în zi, în inimile şi în mințile noastre. Această lumină fără de apus, fără schimbare, nestricăcioasă, care nu se întunecă niciodată, ne iluminează; ea vorbește, activează, ea este vie şi dătătoare de viaţă, ea preschimbă în lumină pe cei pe care îi iluminează. Dumnezeu este lumină şi cei pe care îi învredniceşte să-L vadă, Îl văd în lumină, cei ce L-au primit, L-au primit ca lumină”.
Macarie Egipteanul spune că „focul harului aprins de Duhul Sfânt în inimile creștinilor îi face pe aceștia să strălucească în fața Fiului lui Dumnezeu ca niște făclii”.
Moise a văzut acest foc în rug: “Depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia”.
Acest foc l-a răpit pe Ilie de pe pământ: “Pe când mergeau ei aşa pe drum, adică Ilie cu Elisei, şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”.
Această lumină au văzut-o trei dintre apostoli pe Tabor: ”Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de-o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi-a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”.
Aceasta este lumina necreată. Sunt energiile dumnezeieşti care se împărtăşesc celor ce intră în unire cu Dumnezeu.
Pentru a vedea lumina dumnezeiască, cu ochii trupeşti, aşa cum au văzut-o ucenicii Domnului pe muntele Tabor, trebuie să ne împărtăşim de această lumină, să fim preschimbaţi de ea. Sfântul Grigorie Palama spune că cel care participă la energia dumnezeiască ajunge el însuşi într-un fel lumină.
Dăm câteva exemple, în acest sens, de oameni care au văzut lumina dumnezeiască şiau devenit ei înşişi lumină.
Se spune în Pateric despre Ava Arsenie că atunci “când venea la biserică, câteodată, ședea dinapoia stâlpului ca nimeni să nu vadă fața lui, nici el să caute la alții. Şi era chipul lui îngeresc, ca a lui Iacob, era cu totul alb, încuviințat la trup, dar uscățiv și avea barba lungă ajungând până la pântece. Iar perii ochilor căzuseră de plâns. Şi era lung, dar se gârbovise de bătrâneţe. Şi-a murit în vârstă de nouăzeci şi cinci de ani”. Tot în Pateric se spune că “a fost un om care se numea Avva Pamvo. Şi despre acesta se povestește că trei ani a petrecut rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: să nu mă slăvești pe pământ”. Şi atât la slăvit Dumnezeu încât nu putea cineva să se uite la fața lui, de slava pe care o avea”.
Se spune despre Avva Pamvo că precum a luat Moise icoana slavei lui Adam, când s-a slăvit faţa lui, aşa şi faţa lui Avva Pamvo ca fulgerul strălucea şi era ca un împărat şezând pe tron. De aceeaşi lucrare erau şi Avva Siluan şi Avva Sisoe.
Foarte cunoscut este cazul Sfântului Serafim de Sarov, care s-a îmbrăcat în lumină. Unul dintre intelectualii bogați ai Rusiei, dar în același timp sceptic, frământat de întrebări, căutând sens vieţii, a ajuns şi la chilia Sfântului Serafim din Sarov. Şi i-a spus părintelui frământarea lui. I-a mărturisit că el nu găsește un sens vieţii noastre pamântești. Şi părintele, în cuvinte simple, i-a spus că sensul vieţii noastre pământeşti, sau scopul vieţii noastre pământeşti, este să dobândim harul Duhului Sfânt. Să dobândim Duhului Sfânt. S-a chinuit bătrânul să-i explice ce este harul Duhului Sfânt, ce este Duhul Sfânt. Ce înseamnă câştigarea Duhului Sfânt. Dar Motovilov n-a priceput. Atunci Părintele Serafim, istoriseşte Motovilov, “M-a prins de umeri şi strângându-mă puternic mi-a zis: suntem numai amândoi, tu şi eu, în plinătatea Duhului Sfânt, de ce nu mă privești? Nu vă pot privi Părinte, fulgere vă țâșnesc din ochi. Fața v-a devenit mai luminoasă ca soarele. Mă dor ochii. Părintele Serafim i-a zis: Nu te teme, prietenul lui Dumnezeu, ai devenit şi tu la fel de luminos ca mine, eşti în plinătatea Sfânt Duhului, altfel nu m-ai putea vedea”.
Sunt şi multe alte întâmplări de genul acesta din care reiese cu evidenţă că oamenii purificaţi sufleteşte şi uniţi cu Dumnezeu, nu numai că sunt în stare să vadă lumina dumnezeiască, dar ei înşişi sunt covârşiţi de lumină, sunt umpluţi de lumină şi de pe chipul lor iradiază lumină. Cuvântul Sfântului Prooroc David în cazul lor este experimentat pe deplin: “Întru lumina Ta, vom vedea lumină!”

Limbaj de comunicare interpersonală SI4

Comunicarea interpersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii și, în același timp, cea mai mare realizare a sa. Este abilitatea oamenilor de a transforma spusele fără noimă în cuvinte vorbite si scrise, prin care ei sunt capabili sa îsi faca cunoscute nevoile, dorintele, ideile si sentimentele.
Comunicarea interpersonală este un proces complex care poate sa fie descris, în termeni simplificati, prin aceea ca un Emițător și un Receptor schimba mesaje între ei, mesaje care contin deopotriva si idei si sentimente.
Emițătorul codifică mesajele folosind elemente verbale, vocale si vizuale.
Cuvintele formează elementul verbal.
Elementul vocal include tonul, intensitatea vocii și „muzica limbajului”.
Elementul vizual încorporează tot ceea ce Receptorul vede. Poate sa vi se para surprinzător, dar elementul vizual, non-verbal, este cel mai puternic element, cel care atrage si retine in primul rând atenția Receptorului. Elementele vocale și verbale urmează doar după cel vizual.
Receptorul primește mesajele și le decodează, punând în ordine si interpretând cele trei elementele, în funcție de propriile experiențe, credințe și nevoi.
De ce avem nevoie de comunicare interpersonală?
Suntem ființe sociale.
Trăim într-o lume în care milioane și milioane de alți oameni trăiesc.
Trăim împreuna, muncim împreună si ne jucam împreună.
Avem nevoie unii de alții pentru siguranța noastră, pentru confortul nostru, pentru prietenie și dragoste.
Avem nevoie unii de alții pentru a ne maturiza prin dialog.
Avem nevoie unii de alții ca sa ne îndeplinim scopurile și obiectivele.
Nici una dintre aceste nevoi nu ar putea fi satisfăcută fără comunicare interpersonala.
Comunicam ca sa:
Ne cunoaștem;
Ne împărtășim emoțiile unii altora;
Schimbam informații;
Convingem pe alții să înțeleagă punctul nostru de vedere;
Construim relații.
Comunicarea interpersonală este seva vitală a oricărei relații. Relațiile pe care le consideram a fi bune sunt cele care au la baza o comunicare deschisă, clară și sensibilă.
Adevărul este ca în ziua de azi suntem capabili sa trimitem mesaje de pe lună, dar ne este mult mai greu sa construim și să întreținem în bune condiții relațiile cu cei pe care îi iubim.
Comunicarea ineficientă cauzează singurătate, conflicte, probleme în familie, insatisfacții profesionale, stres psihologic, boli fizice și chiar moartea, atunci când comunicarea este complet întreruptă.

Omul, de la ipostas biologic la persoană eclezială SI5

Omul este o creaţie a lui Dumnezeu, fiind făcut ,,după chipul şi după asemănarea Noastră (Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt şi Iisus). Dumnezeu l-a făcut pe primul om, pe Adam, din pământ iar apoi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit astfel un suflet viu.[1]El a fost făcut ca stăpân al tuturor vieţuitoarelor. Omul a fost înzestrat de la început cu libertate (liber-arbitru). Pentru că a nesocotit porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului şi s-a lăsat amăgit de şarpe, Eva este pedepsită prin lăsarea durerilor naşterii şi prin eterna supunere faţă de bărbat iar Adam prin blestemarea pământului care va naşte spini şi pălămidă şi din care îşi va scoate cu trudă hrana prin muncă. Va exista o eternă luptă între diavol şi Hristos care îl va birui pe acesta zdrobindu-i capul. Omul se va întoarce în pământul din care a fost făcut. Sufletul omului se va întoarce la Dumnezeu care îl va judeca atât după moarte (judecata particulară) cât şi la sfârşitul veacurilor (judecata finală), urmând ca el să fie trimis în rai sau în iad.
Limbajul trupului
Închiderea ochilor înseamnă gânduri necinstite iar muşcarea buzelor e un semn de recunoaştere a săvârşirii unui rău:,,Cine închide ochii plănuieşte lucruri necinstite, cine-şi muşcă buzele, a şi săvârşit răul.”
Iată unele semne ale minciunii descrise de Solomon:,,Omul de nimic, omul nelegiuit, umblă cu neadevărul în gură, /clipeşte din ochi, dă din picior, şi face semne cu degetele.”
Ochii şi pleoapele trebuie să caute drept în faţă: ,,Ochii tăi să privească drept, şi pleoapele tale să caute drept înaintea ta.”
Ochiul
Bucatele intră în om din afară, ducându-se în pântece şi apoi în hazna, de aceea ele nu pot spurca pe om. Spre deosebire de ele, ochiul rău (pizmaş) este printre acele lucruri (păcate) care, ieşind din inima omului, îl spurcă pe om, arată Iisus. Căci din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru, şi astfel ele spurcă pe om.
Ochiul este lumina trupului omului, spune Iisus. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Deci –continuă Iisus- să luăm seama ca lumina care este în om, să nu fie întuneric. Dacă trupul omului este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când l-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.
Oasele
Un ,,duh mâhnit usucă oasele”, pizma este ,,putrezirea oaselor” ,,O femeie cinstită este cununa bărbatului ei dar cea care face ruşine bărbatului ei e ca putregaiul în oasele lui”, referirea fiind la femeia curvă. Dimpotrivă, o inimă liniştită este viaţa trupului” iar inima veselă este un bun leac. O veste bună întăreşte oasele, cuvintele prietenoase sunt ca un fagur de miere, dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase.Teama de Dumnezeu şi abaterea de la rău aduc ,,sănătate trupului tău şi răcorire oaselor tale”.
Sufletul
Sufletul este suflarea de viaţă pe care i-a suflat-o Dumnezeu în nări lui Adam şi prin el neamului omenesc. El este situat în inima omului şi este cel care înfăptuieşte atât virtuţile cât şi păcatele.

Omul-individ / Omul-persoană SI6

Născut din coapsele ideologice ale Nominalismului, augmentat în Renaştere, Umanism şi Iluminism, ajuns la maturitate în secolul al XX-lea, individualismul a devenit astăzi concepţia etică şi filosofică dominantă ce ghidează comportamentul şi atitudinea omului modern, flagelat în categoriile deloc profunde şi nesemnificative ale individului. Individualismul ca mod de viaţă este opusul comuniunii şi existenţei în relaţie. Persoana este cea care se mişcă în comuniune, individul se „strânge” în izolare, refugiu şi abandon vocaţional.
Cu toate că sunt numeroşi aceia care văd între noţiunea de individ şi cea de persoană o sinonimie perfectă, realitatea este diferită. Paul Evdokimov sublinia că individul „nu este decât stadiul rudimentar al persoanei”, iar pentru Nikolai Berdiaev „individul este întotdeauna preocupat de sine însuşi, de afirmarea şi predominarea proprie”. Persoana este firescul existenţei, iar individul este o formă decăzută din firesc în zona biologicului, a egolatriei (mânie de a se preocupa exagerat de propria persoană; supraestimare a valorii personale; egotism.) şi autarhului (izolare). Persoana este comunională (I. Zizioulas), ea se hrăneşte din relaţia cu celelalte persoane, se împărtăşeşte, se situează simfonic în raport cu ele. Individul se închide şi refuză comuniunea, se autonomizează, neagă adevărul semenului şi pe cel al Creatorului. Individul abia pâlpâie în existenţă, persoana arde şi trăieşte „viul vieţii” (Pr. Galeriu).
Nevoia omului de comuniune se prezintă ca fiind înscrisă în constituţia umană în itinerarul omului de la chip spre asemănare. Fiinţa relaţională a acestuia îl defineşte pe om ca un subiect ce structural este o fiinţă spre comuniune, spre deschiderea către celălalt. „Creştinismul – menţiona părintele Dumitru Stăniloae – este marea taină a creşterii persoanei din viaţa altei persoane şi, în ultimă analiză, din viaţa Persoanei lui Hristos plină de infinitatea dumnezeiască.”
F. Heinemann afirma că „dacă omul antic comunica cu cosmosul, iar omul medieval comunica cu Dumnezeu, omul modern comunică cu sine”. Individul pierde simţul comuniunii cu celălalt şi pierde taina sobornicităţii persoanei. Ucis în propria sa taină, omul se instrumentalizează, îşi neagă principul unificator pentru creaţie şi devine o simplă componentă a acesteia. „Constatăm cu spaimă că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmulţesc măştile şi dispar persoanele. Oamenii deţin roluri de obicei lipsite de viaţă. Seamănă din ce în ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, nu mai sunt persoane. Foarte adesea avem sentimentul că suntem într-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participanţii îşi ascund identitatea, cu o notă originală care constă în tocmai faptul că, de fiecare dată când se îndepărtează o mască, apare o alta. Într-o astfel de criză de autenticitate a omului, este imposibil ca vieţuirea împreună să devină comuniune reală.” (Anastasios Yannoulatos) Strivit în grila egoismului, a idolatriei proprii, omul modern (individul) se mişcă afectat, suspect, rudimentar, nesincer, violent, tragic, şters, comod, alienat, iresponsabil şi fragmentat. Francis Fukuyama, autorul lucrării „Viitorul nostru postuman”, remarca profetic că societatea viitorului, ca produs al individualismului, va fi una postumană, caracterizată de un deces al umanităţii în valorile şi profunzimile ei, şi aşa cum susţinea şi Al. Schmemann, „bântuită de un narcisism neînfrânat al omului şi de o dragoste morbidă de sine”.
Comuniunea cu Dumnezeu şi semenii rămâne nivelul de vârf al existenţei omului şi şansa depăşirii acestui viitor postuman degradant pentru persoana umană.
„Fără această comuniune de iubire, lumea nu este decât tristeţe, ruină, distrugere, masacrare. Să vrea numai lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.” (pr. D. Stăniloae)

Dimensiunea ontologică a iubirii SI7

Tema: de citit De ce iubirea aproapelui e poruncă?

Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologice (celelalte două fiind credinţa şi nădejdea) precum spune apostolul Pavel (1Cor13.13). ,,Dumnezeu este dragoste” (1Ioan4.8,16) şi dragostea este de la Dumnezeu (1Ioan4.7), arată apostolul Ioan. Ea este nesfârşită (1Cor8.8), asemenea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel învaţă că fără iubire toate virtuţile (darul grăirii în limbi străine, darul proorociei, darul cunoaşterii totale, darul credinţei perfecte, darul milei absolute, darul ascezei) nu folosesc la nimic. Cel ce are dragoste nu suferă de păcate- continuă apostolul Pavel- căci dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire. Cel ce iubeşte are şi celelalte virtuţi, este şi îndelung-răbdător, şi bun, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul, încheie Pavel (1Cor13.4-7). ,,Cine acoperă o greşală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.”, învaţă Solomon (Prov17.9) Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile, arată acelaşi Solomon (Prov10.12). ,,Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău.”, învaţă acelaşi Solomon (Prov16.6). Porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui cuprind toată Legea şi toţi proroocii, după cum spune Iisus (Mat22.37-40). Tot Mântuitorul spune că trebuie să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El.(Ioan13.34) Există mai multe feluri de iubire: iubirea oamenilor de către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu (de către oameni), iubirea aproapelui. Iubirea aproapelui are mai multe cazuri particulare: iubirea bărbat-femeie, iubirea părinţi-copii, iubirea vrăjmaşilor, iubirea străinilor, iubirea stăpânului de către rob, iubirea dintre prieteni, iubirea de sine.

Spiritualitatea iubirii aproapelui SI8

Tema: de citit Iubirea

Prin grija permanentă îndreptată asupra semenilor, prin preocuparea de a găsi rezolvarea problemelor cu care cel de lângă noi se confruntă, astfel încât majoritatea acţiunilor celui care iubeşte urmăresc interesul aproapelui sau cel puţin un beneficiu comun. Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos este pilda iubirii desăvârşite, pentru că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).
Dragostea se deprinde din familie. Părinţii sunt primii oameni care trebuie să insufle copiilor sentimentul iubirii, pentru ca aceştia din urmă să poată răspunde firesc, cu aceaşi afecţiune. Dacă dragostea între membrii unei familii stă în firea lucrurilor, Mântuitorul Iisus Hristos desăvârşeşte acest sentiment, arătând că el trebuie să se răsfrângă asupra tuturor. Toţi oameni sunt creaţi după „chipul lui Dumnezeu” (Fc. 5, 1), toţi au aceeaşi fiinţă, au aceeaşi protopăriţi, sunt mântuiţi prin aceeaşi jertfă de pe Cruce, sunt chemaţi la aceiaşi Împărăţie Cerească şi toţi sunt iubiţi de un Dumnezeu unic şi întreit în Persoană. Acest lucru arată semnul de egalitate ce se pune între oameni, ca unii care sunt numiţi fii ai aceluiaşi Dumnezeu. Dacă în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali, porunca iubirii, dată nouă de către Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să se răsfrângă nu doar asupra tuturor celor care fac parte din imediat apropierea noastră, dar mai ales asupra celor care ne sunt ostili. Pe toţi trebuie
să-i numim apropiaţi ai noştri. Aceasta este dragostea adevărată, de care însuşi Mântuitorul a spus că „dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” (Lc. 6, 32).
Care este măsura dragostei faţă de aproapele?
Este grija pe care o avem pentru noi înşine, după porunca lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 39). Roadele dragostei către aproapele sunt virtuţile creştineşti: răbdarea, bunătatea, clemenţa, blândeţea, mila, recunoştinţa, cinstea, dreptatea. Acelaşi lucru îl arată Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (I Cor. 13, 4)
Fără iubire nu putem moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că dreptatea lui Dumnezeu nu arată iubire şi milă celui care nu ştie ce înseamnă să oferi aceste daruri. Trebuie mai întâi să iertăm noi, celor care ne greşesc, pentru ca mai apoi şi noi să primim izbăvirea păcatelor. „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).

Rugăciune şi milostenie SI9

Rugăciunea, împreună cu postul și milostenia, este unul din cei trei stâlpi ai evlaviei, după cum arată Mântuitorul Iisus Hristos în predica de pe muntele fericirilor (Matei 6, 1-18). Biserica Ortodoxă învață că toate virtuțile și harurile lui Dumnezeu se obțin în primul rând prin rugăciune.
În mod propriu, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu (cf. Evagrie Ponticul). Este o realitate care ne pune în legătură cu Dumnezeu (Arhim. Teofil Părăian). În fond, rugăciunea este un mijloc de a sta în fața lui Dumnezeu sau în fața celor către care le este adresată rugăciunea: în fața Maicii Domnului, în fața sfinților lui Dumnezeu cu care vorbim în mod real, când într-adevăr ne unim gândurile și simțirile noastre cu textele liturgice de rugăciune.
Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Una dintre caracteristicile esenţiale ale lui Dumnezeu este mila: Dumnezeu [este] iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri Domnul (Ieşirea 34,6–7). Tradiţia Bisericii arată că se face vinovat de un păcat împotriva Duhului Sfânt acela care păcătuieşte neîncetat bazându-se pe faptul că Dumnezeu, fiind milostiv, îl va ierta la nesfârşit; la fel cel care şi-a pierdut nădejdea în mila lui Dumnezeu, crezând că păcatele lui sunt atât de mari încât ele nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu. Acestea două sunt păcate împotriva virtuţii teologice a nădejdii. [1]Omul trebuie sa urmeze modelul de milostenie al lui Dumnezeu: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv, îndeamnă Iisus(Luca 6, 36) precum a făcut tatăl fiului risipitor cu fiul său care s-a pocăit. Cel ce este milostiv îşi face bine sufletului propriu prin mila sa, îl cinsteşte pe Dumnezeu şi este binecuvântat de Acesta care îl răsplăteşte în nenumărate feluri. Sufletul binefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el, ne încredinţează Solomon.(Proverbe 11,25)Mila trebuie făcută în ascuns, fără să ştie stânga ce face dreapta, cum spune Iisus, şi cu bucurie, cum spune apostolul Pavel. Cel milostiv face daruri şi acordă împrumuturi. Mila este una din podoabele creştinului. Modele de milă au fost Iov, Tabita, Corneliu, Pavel şi, mai presus de toate, Iisus, care s-a milostivit de toţi bolnavii cărora le-a dăruit tămăduirea. Mila poate îmbrăca însă şi forme negative, atunci când se referă la mila faţă de infractori care se traduce prin nepedepsirea acestora pentru infracţiunile comise (Deuteronom 13.8; 19,13; 19, 21; Evrei 10,28).

Comuniune şi spiritualitate SI10

Comuniunea deplină este relaţia normală dintre bisericile autocefale şi autonomome din Biserica Ortodoxă, care constă în posibilitatea ca clerul să concelebreze, iar credincioşii acelor biserici pot participa la slujbe şi pot primi Sfintele Taine fiecare la parohia şi comunitatea monahală a celuilalt.
O rupere a comuniunii este cunoscută sub numele de schismă şi poate fi scurtă sau prelungită. De obicei, termenul schismă nu este folosit, cu excepţia situaţiei când nu se vede un sfârşit al rupturii. O suspendare a concelebrării nu este acelaşi lucru cu o ruptură a comuniunii—credincioşii şi clerul încă mai pot primi tainele împreună la altarul celuilalt, dar clerul nu poate sluji împreună. Când are loc o suspendare a concelebrării, nu se mai foloseşte comuniune deplină pentru descrierea relaţiei acelor biserici, una cu cealaltă.
Spiritualitatea ortodoxă „prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor” [1]. Aşadar, Spiritualitatea sau Teologia Ascetică şi Mistică prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire (II Petru 1, 4), aceasta fiind desăvârşirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48); aceasta este „starea bărbatului desăvârşit”, aceasta este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Ecleziologie şi mistică SI11-12

Eclesiologia (sau ecleziologia) este învăţătura despre Biserică, sau, în teologia de şcoală, acea ramură sau disciplină a teologiei care tratează despre Biserică.
Biserica este Trupul lui Hristos, comuniune divino-umană (teantropică – gr. Θεαντποπια) între Iisus Hristos şi poporul Său. Unicul Cap al Bisericii este Hristos. Biserica este un obiect al credinţei, în sensul că ortodocşii cred în Biserică. Credinţa tradiţională a Bisericii este mărturisită în Crezul niceo-constantinopolitan: „[cred] întru una, sfântă, sobornicească (catolică – gr. καθολικη) şi apostolească Biserică”. Sensul acestei afirmaţii este că Biserica este:
*una : una singură, nedespărţită în mai multe Biserici
*sfântă : sfinţită şi pusă deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu
*sobornicească / catolică : desăvârşită şi caracterizată prin deplinătate şi universalitate (καθολικη înseamnă în greceşte în acelaşi timp deplinătate şi universalitate)
*apostolească : Biserica are drept caracteristică fundamentală mărturisirea şi propovăduirea Evangheliei şi botezarea tuturor neamurilor (Matei 28,18-20).
Întrucât Biserica este Trupul lui Hristos, ea este şi templul şi locul asupra căruia odihneşte Duhul Sfânt. Ea este o permanentă Cincizecime.
Biserica este Mireasa lui Hristos, Mireasa eshatologică a Fiului lui Dumnezeu, unită cu
El întru credinţă şi dragoste, cea pentru care S-a jertfit pe Cruce. Relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa este asemuită cu relaţia dintre soţ şi soţia sa, iar imaginea nunţii pământeşti este o închipuire, o umbră a nunţii Mielului lui Dumnezeu cu Biserica.
Pentru ortodocşi, Biserica este trup tainic, nu o organizaţie omenească oarecare. În Biserică se află comunitatea, unde omul îşi regăseşte adevărata natură şi unde poate creşte veşnic în comuniunea cu Dumnezeu, prin Hristos, întru Duhul Sfânt. Unitatea Bisericii nu este întreruptă în timp sau spaţiu şi nu este limitată doar la cei care trăiesc astăzi pe pământ. Unitatea Bisericii este comuniunea Sfintei Treimi cu toţi cei care trăiesc întru Dumnezeu: Sfinţii Îngeri, drepţii adormiţi şi toţi cei ce trăiesc pe pământ după poruncile lui Hristos şi cu puterea Duhului Sfânt.
Comunitatea Bisericii este locul mântuirii oamenilor; este cu adevărat Arca în care omenirea se poate salva de potopul decăderii şi al păcatului. În Biserică, creştinii lucrează în mod sacramental la propria mântuire, „cu frică şi cutremur” (Filipeni 2, 12), închinându-se Sfintei Treimi în Duh şi adevăr. Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15) şi pe ea se pot bizui creştinii în lupta lor de a afla ei înşişi unicul Adevăr. Biserica este veşnică, şi porţile Iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Unitate în diversitate
Biserica în întregul ei este o icoană a lui Dumnezeu în Treime, taină a unităţii în diversitate. În Sfânta Treime, cei trei sunt un singur Dumnezeu, dar fiecare Persoană este distinctă; în Biserică, mulţimea persoanelor umane se face una, dar fiecare îşi păstrează identitatea personală nestânjenită. Perihoreza (împreună-locuirea) Persoanelor Sfintei Treimi este modelul ideal al Bisericii care nu poate fiinţa decât comunitar (nu există Biserică formată dintr-o singură persoană). În Biserică nu există conflict între libertate şi autoritate; în Biserică este unitate, dar nu totalitarism. Membrii Bisericii
Biserica este alcătuită din Proorocii şi sfinţii Vechiului şi Noului Testament, din îngeri şi din comunitatea istorică a credincioşilor vii, adormiţi şi din generaţiile viitoare, şi în ea se află unul şi acelaşi Har al lui Dumnezeu. Este o comunitate atât vizibilă cât şi invizibilă, divină ca şi umană. Ea este vizibilă, întrucât cuprinde comunităţi concrete de oameni care se închină lui Dumnezeu; este invizibilă întrucât îi cuprinde şi pe sfinţi şi pe îngeri. Este umană, întrucât membrii ei pământeni sunt păcătoşi; este divină, pentru că este
Trupul lui Hristos. Dar nu există separare între vizibil şi invizibil, între Biserica militantă şi Biserica triumfătoare (după terminologia occidentală scolastică), deoarece ambele alcătuiesc, împreună, o singură realitate continuă. Biserica vizibilă, cea de pe pământ, trăieşte în deplină comuniune şi unitate cu întregul trup al Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Astfel, deşi Ortodoxia foloseşte termenii de „Biserică vizibilă” şi „invizibilă”, insistă foarte mult asupra faptului că nu sunt două Biserici, ci una singură (iar termenii sunt folosiţi doar în raport cu înţelegerea umană).
Până la urmă, marginile Bisericii sunt cunoscute doar lui Dumnezeu, dar în afara contextului istoric al Bisericii – al Bisericii Ortodoxe – natura relaţiei oricărei fiinţe umane cu Biserica (fie că e vorba de un creştin, fie că nu) ne este necunoscută. De-a lungul Istoriei Bisericii, diferite grupări s-au separat de Biserică; este o realitate tragică, care însă nu face ca Biserica să se rupă în mai multe Biserici, ci mai degrabă unii credincioşi sunt separaţi de Biserică. Soarta finală a acestor creştini din comunităţile separate de Biserică se află la mila şi Harul lui Dumnezeu, după cum la mila lui Dumnezeu se află şi cei care au fost membri ai Bisericii în viaţa aceasta.
Înainte de Cincizecime
Dintr-un anumit punct de vedere, este inexact să gândim că Biserica a început la Cincizecime. Sfinţii Părinţi ne învaţă că Biserica a existat dinaintea tuturor celorlalte lucruri:
*Sfântul Epifanie al Ciprului scrie că „Biserica sobornicească (catholică), care există de la începutul veacurilor, se descoperă cel mai limpede în venirea în trup a lui Hristos”. * Sfântul Ioan Damaschinul observă că „Astfel, Biserica sobornicească (catholică) a lui Dumnezeu este adunarea Sfinţilor Părinţi, Patriarhi, Prooroci, Apostoli, Evanghelişti şi Mucenici care au fost dintru început, la care se adaugă toate neamurile care au crezut, într-un glas”.
*Sfântul Grigorie Teologul spunea că „Proorocii au întemeiat Biserica, Apostolii i s-au alăturat, iar Evangheliştii au pus-o în bună rânduială”.
*Biserica a existat cel puţin de la crearea îngerilor, ori îngerii au fost creaţi înaintea lumii materiale, iar ei au fost dintotdeauna membri ai Bisericii. Sfântul Clement, episcop al Romei spune, în a doua sa epistolă către Corinteni, că Biserica „a fost creată înaintea soarelui şi a lunii”, iar ceva mai încolo zice că „Biserica nu a început să fiinţeze acum, ci ea a existat dintru început”.
Cincizecimea a fost învestirea Apostolilor pentru a-şi începe propovăduirea către neamuri şi începutul preoţiei Noului Israel. Astfel, sărbătoarea Cincizecimii a fost momentul pogorârii Sfântului Duh şi începutul preoţiei după Har, iar nu începutul
Bisericii.

Rugăciunea ca slujire în comunitate SI13

„Rugati-va unii pentru altii“ (Iacob 5, 16)
Sfanta Scriptura tine in mare cinste rugaciunea. Pe fiecare pagina vorbeste despre puterea si roadele rugaciunii. In rugaciune se infaptuieste legatura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se afla in starea de rugaciune, Dumnezeu nu mai este numai o tema de gandire, ci o realitate prezenta in fata lui. In momentele de rugaciune crestinul nu este singur, chiar daca nu e in legatura cu nimeni dintre oameni, ci vorbeste cu Dumnezeu, mai bine zis este in dialog cu Dumnezeu, intrucat nu numai el vorbeste catre Dumnezeu, ci si Dumnezeu vorbeste catre el, raspunzand cu fagaduintele, cu asigurarile si cu mangaierile Lui la cererile celui ce se roaga, la grijile si la durerile acestuia.
De aceea, din rugaciune ii vine celui ce se roaga linistire, rabdare, nadejde si inseninare, oricare ar fi necazurile care il invaluie; ii vine rabdare in a suporta greutatile si putere de a starui in efortul pentru invingerea lor. Prin rugaciune, puterea lui Dumnezeu se comunica omului care se afla in convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roaga numai pentru sine, ci si pentru altii. Chiar si atunci cand se roaga pentru sine, se roaga sa fie folositor altora. La randul ei, grija pentru altii in rugaciunea lui, dragostea de altii, da un plus de putere celui ce se roaga, face ca rugaciunea lui sa fie si mai calda. Despre puterea deosebita a rugaciunii facute pentru altii amintim cuvintele pline de un bogat si adevarat continut ale Sfantului Apostol Iacob, cuprinse in epistola sa: „Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca multa putere are rugaciunea dreptului in lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).
Dumnezeu, Care a creat si sustine prin suflet viata si organizarea trupului, Isi comunica puterea intaritoare si sustinatoare a sufletului si prin acesta puterea de sustinere si de refacere a organizarii echilibrate a trupului, prin firul rugaciunii. Prin acest fir se infaptuieste transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul si trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugaciune o indreptare sau o intarire in starea tulburata sau slabita a trupului, facand ca substantele infuzate in el ca medicamente sa se incadreze deplin in organismul trupului si sa-i refaca echilibrul tulburat, sau sa restabileasca acest echilibru chiar si atunci cand substantele medicale infuzate se dovedesc fara efect. De cate ori nu ne spun medicii: trebuie sa-ti mentii curajul, trebuie sa fii optimist, sa ai incredere, trebuie sa te feresti de suparari, nu te lasa deprimat de insuccese, de piedicile ce ti se pun de catre cei ce nu-ti vor binele, de durata bolii! Fara aceasta, medicamentele nu-ti pot fi de mare folos.
Dar cand poate castiga credinciosul mai multa incredere, decat atunci cand simte prin rugaciune ca este in comuniune cu Dumnezeu? Sfantul Apostol Iacob spune direct ca prin rugaciune nu ne vindecam numai pe noi insine, ci si unii pe altii. Aceasta pentru ca rugaciunea facuta pentru altii, cand este insufletita de o mare grija iubitoare fata de ei, este mai puternica decat rugaciunea pentru noi insine. Rugaciunea aceasta este plina de forta si de efect, spune Sfantul Apostol Iacob. Daca rugaciunea in general nu este o simpla insirare de cuvinte, ci e plina de putere, cu atat mai mult rugaciunea pentru altii poarta in ea putere, poarta puterea fiintei noastre, mobilizata si sporita de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.
Gandul si cuvantul nostru bun indreptate spre altul ii duc aceluia putere, caci noi nu suntem separati unul de altul in planul nevazut, atunci cand suntem legati prin iubire. Cu atat mai mult ii duc aceluia puterea gandul si cuvantul nostru, cand sunt gand si cuvant de rugaciune, cand il prindem si pe acela in legatura noastra cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiintei noastre, ci si puterea lui Dumnezeu care e in noi prin rugaciune.
In rugaciunile ce le facem unii pentru altii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci si unii cu altii in Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circula atunci in noi. Asa circula puterea lui Dumnezeu in noi toti care ne rugam impreuna si unii pentru altii in vremea Sfintei Liturghii. Si prin insusi acest fapt rugaciunea este o valoare si o mangaiere prin ea insasi. Este o bucurie si o mangaiere sa putem zice unii catre altii ceea ce a spus Sfantul Apostol Pavel: „Sunteti in inimile noastre, ca impreuna sa murim si impreuna sa traim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe altii in inima lor si prin aceasta Il au pe Dumnezeu Insusi nu mai mor, sau chiar daca mor, ei sunt vii in vecii vecilor. Si aceasta este Biserica, ca unitate in Dumnezeu: prezenta unora in inimile celorlalti. Aceasta unitate este infaptuita si traita mai ales in rugaciunile unora pentru altii.

Vizionare http://www.doxologia.ro/video/parinti-duhovnicesti/pr-dumitru-staniloae-rugaciunea-pentru-aproapele

Iubirea Maicii Domnului pentru Fiul SI 14

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a nascut ca om nu dupa legile firii obisnuite; El S-a nascut depasind legile oarbe ale nasterii obisnuite a oamenilor, si de aceea El a putut sa fie fara de pacat si a putut sa moara nu pentru pacatele Lui, ci pentru pacatele noastre. Astfel, Crucea lui nu ar avea nici un rost. De aceea, in mod logic, refuzand nasterea Lui din Fecioara, refuzam si valoarea Crucii. Noi vedem valoarea Crucii in faptul ca El nu e un om de rand, care s-a nascut in mod obisnuit dupa legile oarbe ale acestei existente, ci El este Fiul lui Dumnezeu care Si-a luat trup din Fecioara Maria. Or, daca ea este trupul din care Si-a luat El trupul Lui, pe care l-a transfigurat si pe care l-a inviat, el nu putea sa lase trupul ei sa putrezeasca, sa se strice, sa se corupa asa cum sunt trupurile celorlalti oameni. Daca El a inviat, El a vrut sa dea o doavada ca si noi vom invia, dar in mod special si in primul rand va invia ea. Noi vom afla la sfarsit, cand toata randuiala, toate legile lumii acesteia se vor shimba, insa a voit sa arata ca nu numai El, ca Fiul lui Dumnezeu facut om, a inviat, ci ca invie si cineva dintre oameni – o reprezentanta a oamenlilor, si anume aceea din care Si-a luat El sangele Lui, trupul Lui, viata Lui omeneasca. E propriu Ortodoxiei sa nu o prezinte pe Maica Domnului niciodata separata de Hristos, cum se intampla in Occident cu tablourile Madonei. Totdeauna este in legatura cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decat o maica ? El se face fiul unei mame, iubeste o mama omeneasca asa cum o iubim noi pe mama noastra, asculta rugaciunile ei cum ascultam noi rugaciunile mamei noastre. Ea palpita pentru tot ce palpita El. El a venit ca sa ne iubeasca pe noi, sa Se rastigneasca pentru noi, deci nu poate sa nu ne iubeasca si ea pe noi, nu poate sa nu aiba si ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate sa nu sara si ea in ajutorul nostru, cum vine El in ajutorul nostru, dar numai de la El este toata puterea ei. El este Mantuitorul, ea este numai cea care din legatura cu El primeste si ea putere sa ne ajute in diferite necazuri, in diferite greutati. De aceea este bine sa ne rugam – asa cum face Biserica, cum fac si credinciosii – si Maicii Domnului, cerandui nu ca sa ne mantuiasca, ci ca sa ne scape din diferite nevoi, sa ne ajute in diferite greutati, sa-L roage pe Fiul ei sa ne mantuiasca. El nu e singur, El are o mama dintre noi; si avand o mama dintre noi, ne are pe toti aproape. Si ea, avandu-L pe El ca Fiu si iubindu-l ca Fiu, iubeste tot ce iubeste si El. Iar El, intrucat S-a facut fratele nostru, atunci ea este intr-un anumit fel si mama noastra, mama tuturor fratilor Lui. De aceea mare ascultare are ea la rugaciunea pe care i-o adresam ei. Sa o facem aceasta cu toata inima, cu toata convingerea. Sa nu-l socotim pe Hristos venit om si ramas separat de oameni, ramas singur, ci in legatura cu noi, mai ales prin mama Lui.

Semestrul 2

Maica Domnului, model de iubire creştină SII1-2

Ca “Maică a Vieţii”, Sfânta Fecioară este şi modelul desăvârşit pentru toate mamele, de pretutindeni şi de totdeauna. Femeile creştine nu sunt şi nu trebuie să fie simple “fiice ale Evei”; chemarea lor este de a se sili să devină fiice ale Maicii Domnului, atât prin împărtăşirea de darurile Fiului ei, Iisus Hristos, cât şi prin imitarea virtuţilor ei.

Suntem o ţară creştină, cel puţin cu numele, o ţară în care practic toate femeile sunt botezate. Dar câte dintre ele se şi silesc să se asemene Maicii Domnului? Cu mare durere constatăm că destule femei, în loc să-şi facă un ideal din a urma modelul “Maicii Vieţii”, devin cu cea mai mare uşurinţă ucigaşe ale propriilor lor copii, devin “maici ale morţii”.

Ce a făcut Sfânta Fecioară Maria când Arhanghelul i-a binevestit zămislirea lui Hristos în pântecele ei? A refuzat ea chemarea la conlucrarea cu Dumnezeu? A pus ea înainte greutăţile inerente unei astfel de misiuni? Situaţia ei era cu atât mai grea cu cât era fecioară, necăsătorită, iar a fi însărcinată şi a naşte în aceste condiţii implica înfruntarea unor greutăţii şi riscuri de neimaginat pentru oamenii zilelor noastre. Înţelegând însă că aceasta este voia lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară n-a răspuns altceva decât: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38).

Rugăciunea adresată Fiului împreună cu Maica Domnului. Icoane făcătoare de minuni SII3-4

De regulă, atunci când vorbim despre sfinţi avem tendinţa de a-i considera persoane ireale care au trăit în perioade de timp imemoriale. Vredniciile şi darurile lor sunt considerate greu de atins de noi, cei de astăzi. În realitate, sfinţii sunt foarte aproape de noi, iar Maica Domnului este calea noastră şi ne arată drumul credinţei.
Dumnezeu Se dăruieşte sufletului în măsura în care acesta I se dăruieşte, iar Maica Domnului este tipul de suflet iubit de Dumnezeu pentru dăruirea totală. Aceasta este calea credinţei!
Părintele profesor Alexander Schmemann o consideră pe Maica Domnului „chipul întregii umanităţi şi al ascultării desăvârşite faţă de voia lui Dumnezeu, iar Sfânta Fecioară Maria reprezintă centrul viziunii Bisericii asupra lumii, omului şi a vieţii, fără de care nu este posibilă pătrunderea în taina adevăratei comuniuni a omului cu Dumnezeu. În experienţa unică a Mariei, libertatea devine însuşi conţinutul supunerii, una împlinindu-se veşnic prin cealaltă ca viaţă, bucurie, cunoaştere şi plinătate”.
În acelaşi timp, Maica Domnului este mijlocitoarea noastră, blândeţea însăşi, pururea rugătoare, apărătoarea celor mâhniţi, singuri, a celor pe care nu are cine să-i iubească, să-i miluiască şi să le surâdă. Maica Domnului se află permanent în apropierea celor năpăstuiţi, lângă mamele şi copiii agresaţi şi alungaţi, lângă cei care suferă pe pat de spital sau se află în temniţă, lângă cei neputincioşi. Maica Domnului este ocrotitoarea şi ajutătoarea familiei creştine, a unităţii şi armoniei dintre soţi şi dintre părinţi şi copii.
De aceea, pentru noi, creştinii, Maica Domnului este ca o mamă mereu pregătită să se roage, să iubească, să ierte şi să ne mijlocească rugăciunile către Dumnezeu.

Mărturii ale Sfinţilor (Sf. Ioan Damaschin, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama, Sf. Serafim de Sarov) SII5

Biserica a continuat să o numească Fecioară pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) chiar și după ce se presupune, cum zic unii, că ar fi avut alți copii. Ar fi destul de ciudat să continui să numești o femeie Fecioară sau Pururea Fecioară dacă te găseai, în Biserică, în prezența altor odrasle ale acesteia.
În plus, în cele mai timpurii Liturghii ale Bisericii, Ea este mereu numită Pururea Fecioara. Referiri la pururea-fecioria Ei se găsesc și în scrierile unor Părinți ca Petru al Alexandriei, Epifanie de Salamina, Atanasie cel Mare, Didim cel Orb, Ieronim, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Efrem Sirul și în capitulele celui de-al Cincilea Sinod Ecumenic (al II-lea din Constantinopol) din anul 553 d.Hr. Practic, aceste indicații se găsesc peste tot. Iată, de exemplu, ce spune Sf. Ambrozie al Milanului: „Fecioara nu a căutat mângâiere în nașterea altor copii.” (A se vedea Scrisoarea 63; NPNF v.10, pg. 473). Există multe astfel de citate. Oricine este familiarizat cu scrierile Părinților Bisericii știe că Maica Domnului este adesea numită „Fecioara” și „Pururea Fecioara”.
Ipolit era un învățat, episcop și mucenic care a trăit în sau lângă Roma și care a scris în limba greacă; a fost martirizat în anul 235 d.Hr. Este considerat unul din martorii cei mai importanți în ceea ce privește cultul Bisericii primare. Iată câteva fragmente din ce scria el (cca. 210? d.Hr.) în privința Preabinecuvântatei Maici a lui Dumnezeu:
Dar credinciosul evlavios mărturisește că, în ceea ce privește mântuirea noastră… Făcătorul tuturor S-a întrupat, având suflet rațional și trup sensibil, din Preasfânta, Pururea Fecioara Maria, prin zămislire neîntinată, fără schimbare, și S-a făcut Om după natură, în afară de răutate: Același era Dumnezeu adevărat și Același era Om adevărat; Același era, după natură, Dumnezeu și Om desăvârșit (Împotriva lui Beron și Helix, Fragmentul VIII).
Se observă că Hipolit o numește pe Maria „preasfântă și pururea-fecioară”. Dat fiind că spune aceasta doar în treacăt, este sigur că nu introducea aici nici o învățătură nouă, așa încât se poate considera că a se referi la Maica Domnului în acești termeni era un lucru comun încă dinainte de momentul în care scria Hipolit.
Tot astfel, ei au propovăduit venirea în trup a lui Dumnezeu, venit în lume, prin naștere și creștere, prin neprihănita Maria, purtătoarea de Dumnezeu, și în chipul vieții și propovăduirii Lui între oameni… (Un discurs despre sfârșitul lumii)
Ipolit se referă aici în mod comun la Maria ca fiind neprihănită și de Dumnezeu purtătoare. Se poate presupune că acesta este echivalentul termenului Theotokos din limba greacă, termen care se traduce prin Purtătoare de Dumnezeu sau, în traducerea comună, „Maica lui Dumnezeu” (Fiul). Această denumire este recunoscută oficial de Sinodul de la Efes.
Sf. Efrem (sec. al IV-lea):
Unii îndrăznesc să susțină că, după nașterea Mântuitorului, Maria ar fi devenit întru totul soața lui Iosif. Cum ar fi putut, ea care era adăpost al Duhului, ea care fusese umbrită de puterea dumnezeiască să se facă soață a unui muritor și să dea naștere la prunci întru dureri, după vechiul blestem? Căci prin Maria, cea „binecuvântată între femei”, blestemul dintru început, după care cea care năștea în dureri nu putea fi numită binecuvântată, a fost ridicat. După cum Domnul a intrat prin ușile închise, tot astfel a ieșit din pântecele Maicii Sale, căci această Fecioară L-a purtat cu adevărat și pe deplin fără dureri.

Locul Sfinţilor în viaţa Bisericii (ocrotitori) SII6

Sfinţii sunt persoane care au rămas în conştiinţa Bisericii ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui Dumnezeu, „fiu al Tatălui” şi „prieten al Mirelui Hristos”, şi care astfel se roagă / mijloceşte pentru creştinii care-i cer ajutorul.
În timp, s-a produs în liturghia şi spiritualitatea ortodoxă o împărţire a sfinţilor în mai multe grupe, sau „cete”:
-mucenicii
-mărturisitorii
-cuvioşii (uneori cu subgrupe, ca: stâlpnicii, păscătorii, preacuvioşii, întemeietorii monahismului, sihaştrii etc.)
-apostolii
-sfinţii ierarhi / episcopi
-prorocii (din Vechiul Testament)
-doctorii fără de arginţi
-sfinţii imnografi
-sfinţii iconografi
-nebunii pentru Hristos
Pentru că au făcut minuni în timpul vieţii lor şi fac şi după moarte, mulţi sfinţi se numesc cu apelativul „făcător de minuni”, fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte. Unii sfinţi din Occident sunt numiţi de sinxarele ortodoxe cu numirea de „fericitul N.” (ca: Fericitul Augustin – a cărui pomenire se face pe 15 iunie -, Fericitul Ieronim etc.). Sfinţii din Vechiul Testament sunt adesea numiţi de sinaxare cu numirea de „dreptul N.” (ca: Dreptul Finees – 12 martie -, Dreptul Iezechia – 28 august) ori cu numirea de „sfântul şi dreptul N.” (ca: Sfântul şi Dreptul Iov – 6 mai -, „sfântul şi dreptul Simeon” – 3 februarie)
Sfinţii împăraţi şi regi sunt adesea numiţi de sinaxare „binecredincioşi” sau
„dreptcredincioşi” (cf. Iustinian şi Teodora – 14 noiembrie).

Sfinţii în lucrarea proniei divine SII7

Sfânta Scriptură ne spune că „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Psalm 67, 36). Aceasta înseamnă în primul rând că Dumnezeu – unicul izvor al sfinţeniei – împărtăşeşte sfinţenia Sa oamenilor pe măsură ce aceştia Îl caută pe Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă, zicând: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).
Biserica lui Hristos Cel răstignit şi înviat, întemeiată de El prin Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, este deodată experienţa căutării sfinţeniei şi a primirii sfinţeniei de către oameni. Drept urmare, comuniunea sfinţilor din toate veacurile şi din toate locurile este în împărăţia cerurilor „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Cf. Romani 14, 17). Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu şi cei mai buni dintre oameni.
Sfântul este purtătorul dragostei lui Hristos pentru lume şi sălaşul locuirii Sfântului Duh, Care cu suspine negrăite doreşte ca orice om să crească duhovniceşte spre asemănarea cu Dumnezeu (Cf. Romani 8, 27-30).
Biserica cinsteşte pe sfinţi întrucât recunoaşte în ei prezenţa lui Hristos şi lucrarea Sfântului Duh. Cinstirea sfinţilor nu este, aşadar, o ştirbire a cinstirii lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, este o preamărire a iubirii Sale pentru oameni şi a lucrării Lui de înălţare a omului spre frumuseţea şi viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Domnul nu este minunat într-o singurătate şi într-o izolare veşnică, ci este minunat întru sfinţii care se împărtăşesc şi se bucură de iubirea lui Dumnezeu şi de slava Sa. De aceea, Biserica dreptmăritoare mărturiseşte şi cinsteşte credinţa şi vieţuirea sfinţilor. Întrucât omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic sfânt, sfinţenia este viaţa adevărată a omului sau împlinirea umanului. În acest înţeles, Evanghelia ne îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu SII8

În Duminica Tuturor Sfinţilor, ne amintim de toţi aceia care au plecat înaintea noastră, care au împlinit planul lui Dumnezeu pentru omenire aici pe pământ, care au acceptat chemarea lui Dumnezeu de a se uni cu El, şi de aceia mulţi care au suferit enorm şi au murit pentru credinţa lor. În aceste zile îi comemorăm nu doar pe acei sfinţi care ne sunt binecunoscuţi, ci îi comemorăm şi pe aceia ale căror nume nu le cunoaştem. După cum se ştie, în fiecare zi a anului, cu excepţia sărbătorilor mari ale lui Hristos şi ale Nascatoarei de Dumnezeu, este praznuita amintirea unui număr mare de sfinţi, ziua pomenirii fiecăruia fiind ziua în care au trecut în viaţa veşnică. Totuşi, trebuie să amintim de asemenea că fiecare persoană care ajunge în Împărăţia Cerurilor, prin harul lui Dumnezeu, este în esenţă un sfânt! Chiar şi cei dragi ai noştri plecaţi dintre noi au posibilitatea de a ajunge la sfinţenie. Deşi nu le acordăm în mod specific termenul de ’sfânt’, ne rugăm totuşi şi sperăm că într-o zi ei şi noi toţi cei care trăim pe acest pământ vom fi împreună. Cei pe care îi cinstim în mod oficial ca sfinţi au fost recunoscuţi ca atare deoarece suntem siguri că ceea ce au făcut pe pământ şi moartea lor creştină dovedesc intrarea lor în Împărăţia cerească prin harul lui Dumnezeu. Astăzi este şi ziua în care mulţi oameni, care nu au un sfânt patron cunoscut al cărui nume îl poartă, îşi pot celebra onomastica.
Referitor la cine poate fi candidat la a fi numit sfânt în Biserică, vedem din icoanele din bisericile noastre că sfinţii noştri vin din diferite stări de viaţă. Avem sfinţi care au fost medici, soldaţi, episcopi, călugări, preoţi, călugăriţe, regi, regine, cupluri căsătorite, familii întregi care au fost ucise pentru credinţa lor, şi avem ca sfinte în Biserica noastră chiar şi prostituate care s-au căit. Vă puteţi imagina pentru un moment că fetele care îşi oferă trupul în cel mai degradant mod cu putinţă pot deveni cu adevărat sfinte? De asemenea, vârsta nu este un obstacol, şi acest lucru este extrem de important pentru tinerii Bisericii noastre. Mulţi dintre sfinţi, în special mulţi dintre martiri, au fost tineri şi adolescenţi. De exemplu, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, acelaşi care a scris Evanghelia ce îi poartă numele şi cartea Apocalipsei, avea doar în jur de 14 ani când a fost ales de Cristos să devină unul dintre cei 12 discipoli. Chiar şi Maica lui Dumnezeu a fost foarte tânără, potrivit tradiţiei acelui timp, când l-a născut pe Isus. Mai mult, Sfânta Marcela era doar o copilă când tatăl ei păgân a martirizat-o pentru credinţa ei, deoarece dorea să abuzeze de ea pentru relaţii incestuoase. În cele din urmă, prin suferinţele şi torturile pe care le-au îndurat, martirii au putut să obţină un loc special în Împărăţia lui Dumnezeu, un loc special în Biserica noastră, care este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi un loc special în inimile noastre, în care trebuie să facem prezentă Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfinţii, modele de preoţie SII9

Preotia si preotimea crestina deriva direct din Marele Preot Hristos. Autorul Scrisorii catre evrei (cap. 4, 14-10, 22) ne teologhiseste noua preotie, preotia lui Hristos, in termeni precisi si intr-o perspectiva care subliniaza pregnant deosebirea dintre preotiile anteriore, pagane si mozaica, preotii cu preoti dintre oameni, si preotia lui Hristos, cu preot din cer.
Preotia Noului Testament a fost continuata de preotia Sfintilor Pa rinti. Aceleasi culori religioase, morale si sociale au staruit in chipul preotului in toata perioada patristica. Contactul crestinismului cu cultura si viata pagana si iudaica, lupta cu ereziile de tot felul, persecutiile sangeroase din partea statului roman, opera misionara a noii credinte pana la marginile imperiului si dincolo de acestea, dezvoltarea interna insasi a Bisericii, au pus continuu pro blema cadrelor preotesti si a calificarii acestor cadre. Documentele cres tine si uneori profane din jurul anului 100 pana in jurul anului 800 cuprind nesfarsite nume, fapte, opere si atitudini de preoti care au insemnat si continua sa insemneze tot atat de multe cuceriri si comori de sfintenie, de munca, de gandire, de depasire de sine, de bine faceri fata de semeni. Episcopi, preoti si diaconi, din diferite parti ale lumii crestine, apar din documente participand cu timp si fara timp la munca fara ragaz a Bisericii in toate domeniile, luand toate initiativele pentru construirea sau consolidarea continua a numeroaselor capitole ale vietii bisericesti si facand sa pulseze din ce in ce mai mult lucrarile Sfantului Duh in oameni si intre oameni.
Preotii patristici au initiat sau au sustinut prin bogatia teologhisirii lor sinoadele ecumenice si locale si au rezolvat sau au contribuit substantial la rezolvarea marilor controverse cu ereticii, schismaticii si paganii. Ei au creat si au dezvoltat in cea mai mare parte, genurile literaturii crestine si au ridicat teologia la rangul de stiinta. Preotul Origen singur a scris circa 6000 volume, iar opera literara a diaconului, preotului si arhiepiscopului Ioan Gura de Aur desfata si astazi gusturile literare cele mai fine. Gandirea lui Tertulian preotul, a episcopilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Augustin, Chiril al Alexandriei si a ieromonahilor Leontiu de Bizant, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin e continua lumina si bucurie a Bisericii. Preotii Origen, Ieronim si Rufin au adus contributii nemuritoare in domeniul filologiei sacre si al schimbului de idei intre teologia patristica rasariteana si apuseana.
Dar preotii patristici s-au aplecat cu grija pioasa chiar asupra vietii preotesti si i-au consacrat tratate de o importanta deosebita pe care isto ria preotiei le cunoaste bine. Ierodiaconul Efrem Sirul, episcopul Grigo rie de Nazianz, ierodiaconul Ioan Gura de Aur, episcopul Ambrozie si episcopul Grigorie cel Mare, au scris tratate despre preotie in care au turnat tot entuziasmul dar si toata framaatarea si constiinta covarsitoarei greutati a misiunii preotesti. Principiile acestor tratate sunt faurite in focul experientei preotesti si luminate de soarele Sfintei Scripturi.

Sfinţii, călăuze în rugăciune şi încunoaşterea lui Dumnezeu SII10

Sfintii ii privesc pe oameni asa cum ii priveste Hristos. Sfinti precum Sfantul Vasile, Sfantul Nicolae, Sfantul roman Calinic de la Cernica, care plangea cand nu avea bani sa le dea oamenilor, au lucrat la propovaduirea, la afirmarea credintei celorlalti, pregatindu-i sa fie oameni adevarati. Ei si-au iubit semenii si i-au indemnat si pe ceilalti sa ii iubeasca, au urmat instinctiv aceasta directie. Sfintii sunt remarcabili nu ca niste eroi sau specialisti pe care este greu sa ii inlocuiesti, ci prin aceasta forta spirituala, prin forta iubirii, a rugaciunii pentru oameni care este in ei, mai mult decat prin faptele lor.
Nu fapta umana in sine, ci puterea lui Dumnezeu care straluceste in faptele lor si din ei insisi, ii face transparenti lui Dumnezeu, Care face sa iradieze capacitatile lor umane inradacinate in lumina dumnezeiasca.
Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti.
Bunatatea este o forta penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat.
Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre.
De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii. Sfintii traiesc in viata lor pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii. Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor. Crestinii se uita in calendar pentru a vedea care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui. Sunt venerati de asemenea si cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui. Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri” (Evr 13,7), spune Sfantul Apostol Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia. Viata Bisericii nu a fost niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou.
Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt impreuna cu Hristos asa cum sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare interes pentru mantuirea noastra. Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea cerem rugaciunile lor.
Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de indumnezeire si pentru rigaciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!” Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru.
In aceasta cinsta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste de pe pamant in cer. Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate, concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram, chiar si in viata sociala, in perspective vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste. Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer”.
Sfinţii sunt persoane care au rămas în conştiinţa Bisericii ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui Dumnezeu, „fiu al Tatălui” şi „prieten al Mirelui Hristos”, şi care astfel se roagă / mijloceşte pentru creştinii care-i cer ajutorul.
Studiile aghiografice din secolul XX [1] au arătat că punctul de plecare al cultului sfinţilor în primele secole ale creştinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiţi de adunarea locală a credincioşilor adunaţi în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau şi moaştele lui), în ziua pomenirii morţii sale, adică naşterea la viaţa veşnică. Mucenicii erau „eroii credinţei”, şi, după înţelegerea creştină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului – de aceea creştinii i-au cinstit ca sfinţi imediat din momentul morţii lor.
Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuţiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizează: „În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încet-încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial. La început fiecare Biserică îşi cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalţi; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine” . În consecinţă, martirologiile locale se îmbogăţesc mai întâi de mucenici străini, şi, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se intruduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi .
Dar această evoluţie nu se va opri aici. „Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, şi pe episcopi” [4]. Mai apoi, alte şi alte nume au început să îngoaşe listele, peste tot. „Astfel, unii din cei mai mari sfinţi din Noul Testament sunt prăznuiţi în săptămâna Crăciunului: Sf. Ştefan, Sfinţii Iacov şi Ioan, Sfinţii Petru şi Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului IV. (…) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, şi-au găsit locul în pomenirea plină de recunoştinţă a Bisericii (…). Vine apoi şi vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilaţi mucenicilor marii asceţi şi alte personale cunoscute pentru sfinţenia vieţii lor”.
Această nouă evoluţie era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creştine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiţi „mărturisitori ai credinţiei”, iar mai apoi asupra asceţilor.
Mulţi scriitori bisericeşti dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credinţă, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conştiinţei, mucenicia voinţei, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge.

Aghiografie contemporană şi marile centre duhovniceşti SII11

Pe langa opere isorice, viata crestina din perioada patristica prezinta si literatura aghiografica. E un gen literar care, in perioada lui cea mai veche, exprima trairile de culme ale multor crestini, mistuiti de foc, apa, fiare sau fier in vremea persecutiilor. Aghiografia are trei perioade principale:
1) martirii;
2) sfintii;
3) monahii.
Martirii sunt prezentati prin trei feluri de documente:
1)Actele sau faptele martirilor propriu-zise;
2)Istorii ale martirilor;
3)Povestiri sau legende despre martiri.
Actele sau faptele martirilor – sunt documente civile, oficiale, contemporane cu intamplarile pe care le povestesc. Ele sunt procese verbale ale sedintelor de judecata ale martirilor, cuprinzand interogatoriul luat de proconsul sau guvernator, raspunsurile acuzatiilor, sentinta si uneori dovada ca sentinta s-a executat. Aceste procese-verbale, scrise de grefierii statului, se pastrau in arhive. Crestinii puteau, uneori, cu complicitatea functionarilor, sa obtina copii de pe aceste procese-verbale, carora ei le adaugau cateodata o mica introducere si o mica concluzie.
Istoriile martirilor – au aproape aceeasi valoare istorica, fiind documente intitulate Patimi sau martirii, redactate de martori oculari sau contemporani vrednici de crezare. Desi neoficiale, aceste piese au mare importanta, pentru ca ele sunt relatari facute de persoane care au asistat la procesul si executarea martirilor si pentru ca aceste relatari au fost insusite de o Biserica sau alta si trimise ca documente oficiale altor Biserici. Personajele: judecatori, grefieri, martiri, au atitudini reale, cerute de situatia in care se gasea fiecare. Cuvantarile judecatorilor si ale martirilor sunt mai lungi si mai inflorite in relatarile martorilor oculari decat in Actele oficiale. Uneori judecatorii fac eforturi spre a usura situatia martirilor, iar cand nu reusesc – si aceasta se intampla aproape intotdeauna – ei ii condamna cu parere de rau pe acuzati. Acestia, in general, raspund cu precizie la intrebari, dar uneori trec la atac impotriva religiei sau culturii pagane.
Citam din Acte si Martirii:
1)Actele Sf. Justin si ale tovarasilor sai;
2)Actele martirilor Scilitani, adica de la Scilium, in Numidia, acte care reprezinta poate chiar procesul-verbal prin care proconsulul Saturninus condamna la moarte pe sase crestini din Cartagina, in 180. Textul acestor acte este cel mai vechi document de limba latina crestina cunoscut pana astazi; 3) Actele pro-consulare ale Sf. Ciprian;
4)Martiriul Sf. Policarp;
5)Martiriul lui Ptolemeu si Ludus;
6)Actele Sfintilor Carp, Papii si Agatonice, arsi de vii sub Marcu Aureliu (161-180). 7) Scrisoarea comunitatilor de la Lyon si Viena catre comunitatile din Asia si Frigia, despre persecutia contra crestinilor la Lyon;
8)Actele lui Apoloniu care se aflau in colectia vechilor acte martirice ale lui Eusebiu; Apoloniu, care era vestit in Biserica Romei prin stiinta si filosofia sa, a fost judecat de prefectul pretoriului Perennius, care s-a straduit zadarnic sa-l reintoarca pe martir la paganism. Apoloniu a comparut in fata Senatului care, potrivit unei legi mai vechi privitoare la crestinii care aparusera deja in fata unui tribunal, iar acum nu retractau, l-a condamnat la decapitare. Cuvantarile lui Apoloniu, descoperite de curand, se incadreaza, in buna parte, cugetarii apologetice;
9)Patimirea Sfintelor Perpetua si Felicitas, scrisa probabil de Tertulian pe la 202-203 si tradusa in greceste de acelasi autor. Viziunile si framantarile duhovnicesti ale martirilor sunt instructive pentru conceptia eshatologica a vechilor crestini;
10)Martiriul Potamienei si al soldatului Vasilide, pe la 202-203;
11)Martiriul lui Pioniu, prelucrat dupa acte autentice. Pioniu, un preot foarte invatat, sufera martiriul la Smirna sub Deciu. Lungile lui cuvantari si replicile pe care le da reveleaza tendinta de a teologhisi.
12)Actele lui Maximilian, tanar crestin din Numidia, care nu vrea sa recruteze in armata romana, pentru ca, zice el, „eu sunt soldatul Dumnezeului meu”. E condamnat la moarte prin sabie. Avea 21 de ani.
13)Actele lui Marcel, centurion, care refuza sa sacrifice in cinstea zilei de nastere a imparatului, pentru ca, zicea el, e soldatul lui Iisus Hristos;
14)Actele lui Felix de Tibiuca, condamnat la Cartagina (303) pentru a nu fi predat Sf. Scriptura sa fie arsa. „Prefer sa fiu eu ars decat sa las sa fie arsa dumnezeiasca Scriptura”;
15)Actele si testamentele celor 40 de martiri, care su suferit moartea la 320, la Sevasta, in Armenia. Testamentul e instructiv prin bucuria si mandria de a muri pentru Hristos. Martirii vor ca ramasitele lor pamantesti sa fie ingropate la un loc, la Sarin, aproape de Zela. Unii ii saluta pe parintii lor, altii pe sotiile sau copiii lor, altii pe credinciosii lor, altii pe logodnicele lor. Ei roaga ca nimeni sa nu-si insuseasca ceva din ramasitele lor pamantesti;
16)Despre martirii Palestinei, opera a lui Eusebiu, pierduta dar folosita substantial in Istoria bisericeasca.
Exista si Acte ale martirilor persani.
Povestirile sau legendele despre martiri – fiind puse in scris la ceva timp dupa intamplarea lor, acestea nu au o valoare istorica prea mare. Legenda inlocuieste istoria, imbracand-o in literatura. Simplitatea realitatii ajunge sa fie descrisa ca adevarata expunere ampla de credinta. Martirii respectivi dispretuiesc chinurile cu mult orgoliu si au un comportament putin crestin. Viziunile, visele si minunile ocupa un mare loc. Aceste martirii falsificate prin fictiune, nu ajuta, in general, o dezvoltare duhovniceasca in credinciosi. Acest stil ia amploare in martiriile Sf. Clement, al Sf. Ignatie, al Sf. Irineu, ajungand la stadiul de roman – ex: martiriile Sfintilor Laurentiu, Sebastian, Cosma si Damian etc.
Monahii – sunt eroii crestinismului, dupa perioada persecutiilor, impreuna cu sfintii. Paralel cu povestirile sau legendele despre martiri apare aghiografia propriu-zisa care e, in fond, acelasi gen literar cu povestirile martirilor. Vietile Sfintilor folosesc in mare masura acelasi material si aceleasi procedee literare ca vietile romantate ale martirilor. Sfantul Munte Athos este unul dintre cele mai mari si vechi centre duhovnicesti ale Ortodoxiei. Viata calugareasca de aici a luat fiinta mai intai sub forma de sihastrii si de schituri. Pe vremea imparatului Teodosie I (+395) existau cateva Manastiri, care insa au fost pustiite de barbarii navalitori. In a doua jumatate a sec. IX (867) vine si se aseaza la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmata de altii, asa ca in scurt timp inaltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, ravnitori dupa viata ingereasca, post si rugaciune de zi si de noapte, in linistea profunda a muntelui.
Vasile Macedon, imparatul bizantului (867-886) ascultand rugamintea sihastrului Ioan Colibasul, ii darui lui si urmasilor sai acest munte, care de acum inainte incepe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, il intari si imparatul Leon Inteleptul. Pe langa sihastrii, mai venira apoi si chinovitii, care incepura sa zideasca manastiri.
Ca organizator al Sf. munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care impreuna cu alti ravnitori de viata monahiceasca, intemeie marea manastire Lavra, pe la anul 963. Prin secolul. al X-lea, viata monahala ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la manastirile Aghiorite si intra in randurile monahilor. Lor le urmeaza imparati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfatarilor, traind in singuratatea muntelui sfant, si ducand cu dansii averi si odoare scumpe.
Faima despre sfintenia vietii in Sf. Munte, s-a raspandit in toata lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sarbi, Bulgari si mai ales Romanii, daruiesc averi considerabile pentru zidirea si impodobirea manastirilor din Sfantul Munte. Sfantul Munte Athos are 20 de manastiri mari, zeci de schituri si chilii.
Chiar daca noi, romanii, nu avem nici o manastire in Sfantul Munte, cei mai multi monahi romani traiesc la Schitul Sfantul Ioan Botezatorul – Prodromu, dar si in alte chilii sau in obstile celorlalte mari manastiri.

Citiri din 1000 de întrebări… SII12-16

Test sumativ SII17

BIBLIOGRAFIE

*** Vedere duhovnicească, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999.
*** Sfântul Iona, făcătorul de minuni din Odessa, Editura Christiana, Bucureşti, 2001.
*** Patericul de la Optina, Editura Bunavestire, Bacău, 2002.
Arhimandrit Ioannikios Kotsonis, Pateric Athonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2000
Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum Este, Editura Sofia, Bucureşti, 2005.
Bobrinskoy, Boris, Taina Bisericii, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002.
Buber, Martin, Eu şi tu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Clement, Olivier, Întrebări asupra omului, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia, 1997.
Coniaris, A.M., Taina persoanei, calea către Dumnezeu, Editura Sofia, Bucureşti, 2002.
Dionisiatul, Teoclit, Maica Domnului în teologia şi imnografia SfinȚilor PărinȚi, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002.
Evdochimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, Editura Christiana, Bucureşti, 1993.
Guillaumont, Antoine, Originile vieții monahale, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
Kovalevski, Ioan, Fericiții nebuni pentru Hristos, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
Krivocheine, Basile, În Lumina lui Hristos, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997.
Mladin, Nicolae, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura Veritas, Târgu Mureş, 1996.
Puhalo, Lazar, Sufletul, trupul şi moartea, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2005.
Regnault, Lucien, ViaȚa cotidiană a Părinților deşertului în Egiptul secolului IV, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
Schmeman, Alexander, Euharistia, Taina ÎmpărăȚiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993.
Sfântul Ioan de Kronstadt, ViaȚa mea în Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005.
Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în TradiȚia Ortodoxă, Editura Ikos, Cluj Napoca, 2000.
Sfântul Nichita Stithatul, ViaȚa Sfântului Simeon Noul Teolog, Editura Herald, Bucureşti, 2003.
Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne ,epistole şi capitole, Editura Deisis, Sibiu, 2001.
Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Manual Sistematic, vol. I, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Yannaras, Christos, Abecedar al CredinȚei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996.

1. Personal și impersonal

2. Iubirea

3. Spiritualitatea comuniunii inter-umane

4. Maica Domnului

5. Sfinții

Energia personală a lui Dumnezeu SI3