Evanghelia după Ioan este a patra și ultima evanghelie din canonul Noului Testament. Ea este scrisă mai târziu decât celelalte evanghelii canonice (numite Evanghelii sinoptice), pe care le cunoaşte, le foloseşte şi le completează. Această a patra evanghelie a fost scrisă de Ioan, fiul lui Zevedeu.
Autorul
Ioan era fiul lui Zevedeu şi frate cu Iacov, pescar şi el. Tatăl său era un pescar din Betsaida Galileii care era om înstărit căci vedem că avea şi lucrători cu plată[1]. Amândoi fraţii au o anumită instrucţie. El trecea totuşi, în faţa sinedriştilor din Ierusalim un om simplu şi fără carte, la fel ca Petru.[2] Ioan şi fratele său au fost chemaţi în timp ce-şi cârpeau mrejele, pe corabie.[3] Ioan face parte din grupul celor trei apostoli mai apropiaţi ai Mântuitorului care iau parte la minunea învierii fiicei lui Iair[4], la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului[5] şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani [6] Dar Ioan era acel ucenic care stătea cu capul pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină[7]
Sfântul evanghelist Ioan şi fratele său Iacov erau numiţi ,,fiii tunetului” din pricina faptului că erau uneori exclusivişti şi pripiţi. Iisus îi încredinţează lui Ioan pe mama sa, înainte de a muri iar acesta o ia la el acasă.[8]Ucenicul pe care-l iubea Iisus era Ioan[9] După învierea Domnului, aleargă la mormânt cu Petru, intră, vede mormântul gol şi crede de atunci în învierea lui.[10] Ioan îl recunoaşte după o nouă minune în care le umple din nou plasele ucenicilor.[11] Este prezent în Templu la ceasul al 9-lea, al rugăciunii împreună cu Petru, un olog le cere milostenie iar Petru l-a vindecat. Apoi acesta a intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu.[12] Când au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, apostolii au trimis acolo pe Petru şi Ioan, care s-au rugat pentru ei să primească Duh Sfânt, ceea ce s-a şi întâmplat. [13] Pavel aminteşte în epistola către Galateni că Iacov, Chifa(Petru) şi Ioan sunt priviţi ca stâlpi ai Bisericii[14], fiind prezent aşadar la sinodul de la Ierusalim.
Rămâne în cetatea sfântă până la izbucnirea războiului iudaic, provocat de împilarea romană şi apoi pleacă spre Efes, din Asia Mică. El conduce Biserica de aici cu o autoritate excepţională, precum mărturisesc ucenicii săi: Ignaţiu de Antiohia, Policarp al Smirnei şi Papia de Ierapole, fiind cunoscut sub numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul (Păstorul). Este exilat de împăratul Domiţian (81-96) în insula Patmos, unde compune Apocalipsa şi se reîntoarce la Efes după moartea acestuia, trăind până la adânci bătrâneţi. Moare de moarte naturală în jurul anului 100.
În calitate de conducător al Bisericii şi un martor ocular al faptelor şi învăţăturilor Mântuitorului, el lasă o biografie adevărată a Acestuia, aşa precum a văzut-o el, pentru a fi opusă ereticilor care începuseră deja a se ivi în vremea sa.
Limba este cea greacă, ca şi a celorlalţi evanghelişti. Stilul se caracterizează prin repetiţia sentinţelor, a afirmaţiilor şi negaţiilor, este marcată de paralelismul iudaic cu sentinţe scurte şi ritmate. El pare simplu dar este foarte şlefuit lucrat. Se degajă o impresie de măreţie, care vine din profunzimea ideilor.
Locul unde ea a fost scrisă evanghelia este Efesul, unde apostolul şi-a petrecut ultima parte a vieţii.
Scopul este completarea sinopticilor, combaterea ereziilor şi întărirea credinţei în dumnezeirea Mântuitorului. Destinatarii sunt cititorii creştini din Asia
Planul
Evanghelia cuprinde 21 capitole și se împarte în două părţi, precedate de un prolog.
Prologul (cap. 1, 1-18), este o prefaţă și un rezumat al Evangheliei, unde se arată divinitatea Mântuitorului și ideile importante, temele care se vor dezvolta în cursul scrierii: viaţa, lumina, adevărul, slava divină, precum și adversitatea iudeilor care nu-l vor primi pe Mântuitorul.
Partea I (cap. 1, 19-12) istoriseşte activitatea Mântuitorului în Iudeea și Ierusalim, adică manifestarea Fiului lui Dumnezeu întrupat și dovedirea mesianității Sale.
Partea a II-a (cap. 13-21) expune activitatea Domnului Hristos în Ierusalim, Patimile, Moartea și Învierea Sa sau, cu alte cuvinte, preaslăvirea Sa.
Importanţa Evangheliei Evanghelia a patra este o completare a sinopticilor, descriind activitatea Mântuitorului mai ales în Iudeea şi Ierusalim şi demonstrează divinitatea Sa – care-i și tema principală a scrierii – prin minunile şi cuvântările Sale de înalt nivel dogmatic.
Învăţături
Învăţături dogmatice
El este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul preexistent (1, 2; 8, 58);
toate s-au făcut prin El (1, 2-3);
egal şi consubstanţial cu Tatăl (10, 30);
are toate câte are Tatăl (16,15);
învie morţi ca şi Tatăl (5,28);
El este singurul care a văzut pe Tatăl (1,18; 6, 46)
din dragostea Tatălui a fost trimis în lume (3, 16);
a luat trup omenesc (1, 14), fără păcat (8, 46);
pogorându-Se din cer (6, 51);
El aduce în lume adevărata învăţătură despre Dumnezeu (7, 16) şi harul Sau în mod desăvârşit (1, 17; 7, 39), fiind Viaţa şi Lumina lumii (8, 12), Calea (călăuza), Adevărul şi Viaţa (14, 6), pâinea vieţii (veşnice) (6, 48)
ca Păstor bun (10, 11), S-a jertfit pe Golgota (19,1-42);
şi pleacă la Tatăl (16, 5; 14, 28), trimiţând pe Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl (15, 26), amintind toate învăţăturile Mântuitorului (14, 26).
Învăţături morale
credinţa în Hristos şi învăţătura Sa (3, 15; 3, 18; 5,24; 6, 29) şi ataşamentul strâns faţă de El (15, 1-7);
raporturile dintre oameni bazate pe dragostea intre semeni (13, 34-35), ridicata până la sacrificiu, după exemplul Domnului Hristos (15, 13);
pacea între toţi oamenii, după testamentul Mântuitorului (14, 27).
Simbolistică
Simbolul Evangheliei a patra este vulturul, deoarece spiritualitatea şi gândirea ce o caracterizează este înaltă şi sublimă asemenea zborului vulturului care se ridică la mari înălţimi.