Introducere

Noul Testament: cărți, discipline ajutătoare, istoria canonului. Inspirația, autenticitatea, istoria textului, limba, material de scris, manuscrise. Traducerile Sfintei Scripturi S3

Apocrifele Noului Testament S4

Noțiuni generale de ermineutică S5

Interpret și interpretare S6

Calitățile interpretului S7

Text și context. Felurile contextului S8

Antilogii S9

Abrevierile cărților Sf. Scripturi S10

Locurile paralele. Felurile și importanța lor S11

 

Noul Testament: cărți, discipline ajutătoare, istoria canonului. Inspirația, autenticitatea, istoria textului, limba, material de scris, manuscrise. Traducerile Sfintei Scripturi S3

Noul Testament (gr. Καινή Διαθήκη) este cea de-a doua parte a Sfintei Scripturi (după Vechiul Testament), care a fost scrisă după învierea și înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos. Termenul încetățenit astăzi este o traducere din latinul: Novum Testamentum, care traduce aproximativ grecescul Η Καινη Διαθηκη, I Keni Diathiki, ce înseamnă „Noul Legământ”. Acest termen a fost folosit inițial de către primii creștini pentru a descrie relația lor cu Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 3:6-15; Evrei 9:15-20) şi mai târziu pentru a desemna o colecție anume de 27 de cărți. Noul Testament, numit şi Noul Legământ, detaliază viața Mântuitorului și învățăturile Bisericii Primare; el este o împlinire a profețiilor vechi testamentare și cel mai important text din viața Bisericii. Este acceptat de majoritatea creștinilor că a fost scris de numeroși autori între anii 48 şi 140 d.Hr.

După învierea Sa din morți, Mântuitorul Iisus Hristos îi trimite pe apostoli și pe ucenici să mărturisească și să predice evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13) „în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Predica apostolilor este pusă în scris de către unii dintre ei în timp, în scrierile care se vor numi „evanghelii”, în epistole sau în alte scrieri. O parte din aceste scrieri se răspândesc treptat în toate bisericile și capătă o autoritate apostolică recunoscută în toată Biserica. Acestea se vor constitui în timp într-un corpus ce se va numi Noul Testament, și care este aproape complet format la începutul secolului al II-lea (doar două cărți rămânând disputate până în secolul al IV-lea: Epistola către Evrei și Apocalipsa Sf. Ap. Ioan).

Astfel, la sfârșitul secolului I Clement al Romei (c. 95), citează în scrierile sale din epistolele Sf. Ap. Pavel, din epistola întâia a Sf. Ap. Petru, precum și din evangheliile după Marcu și după Luca.

Alți părinți apostolici, precum Ignatie Teoforul (adormit în 117) și Policarp al Smirnei (c. 115), citează din diferite cărți ale Noului Testament.

Didahia (scrisă la sfârșitul secolului I sau începutul sec, al II-lea) folosește și ea diferite scrieri apostolice.

Iustin Martirul și Filosoful (+165) numește Evangheliile „memoriile apostolilor, numite evanghelii”.

Cu toate acestea, aceste texte nu erau denumite în mod uzual Scriptură așa cum era numită Septuaginta și, mai ales, nu erau lipsite de contestatari. Unii eretici au încercat să tăgăduiască veridicitatea unor părți din canonul biblic, în special Epistolele pauline. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Epifanie de Salamina (adormit în 402) în Panarion 29 spune că nazarinenii (o sectă considerată eretică) au respins epistolele pauline; Irineu de Lyon în Împotriva ereziilor 26.2[1] spune că ebioniții l-au respins pe el. Faptele Apostolilor 21, 21 prezintă un zvon cum că Pavel ar fi urmărit subminarea Vechiului Testament (vezi Romani 3, 8 și 31 ). Apostolul Petru spune că epistolele lui au fost denaturate de eretici care le-au întors pe dos „cum au făcut și cu celelalte Scripturi”. 2 Petru 3, 16. Eusebiu al Cezareii spune în a sa „Istorie bisericească”, la 6.38, că Elchasai „s-a folosit de textele Noului Testament și de evanghelii; el l-a respins total pe apostolul Pavel”. În aceeași operă, la 4.29.5, Eusebiu mai spune că „Tațian Sirianul a respins scrisorile lui Pavel și Faptele apostolilor” iar la 6.25 Eusebiu spune că Origen a acceptat cele 22 de cărți canonice ale evreilor, Macabeii și cele 4 evanghelii, menționând că Pavel nu a scris tuturor bisericilor pe care le-a învățat credința, și acelora cărora le-a scris nu le-a trimis decât câteva rânduri.[2].

Împăratul roman Constantin cel Mare (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creștinismului ortodox. Prin al său Edict de la Milano din 313, creștinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin și a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva donatiştilor și apoi Primul Sinod Ecumenic pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau creștinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creștine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.

Noul Testament este format din 27 de scrieri: cele patru narațiuni ale propovăduirii lui Iisus Hristos, numite „Evanghelii”; o evocare a propovăduirii Apostolilor numită ,,Faptele apostolilor”, scrisă de Apostolul Luca, care este o continuare a celei de a treia Evanghelii, scrisă de același apostol; douăzeci şi una de ,,epistole” timpurii (în contextul biblic), care au fost scrise de mai mulţi autori şi care, în principal, conţin sfaturi şi instrucţiuni creştine; şi o profeţie apocaliptică (Apocalipsa lui Ioan), care, din punct de vedere tehnic, este a douăzeci şi doua epistolă.

Evangheliile

Fiecare Evanghelie povesteşte propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos. Savanţii zilelor noastre nu au căzut de acord referitor la cine, unde şi în ce formă iniţială a scris Evangheliile. Potrivit tradiţiei, acestea sunt:

Evanghelia după Matei, atribuită în mod tradiţional Apostolului Matei, fiul lui Alfeu.

Evanghelia după Marcu, atribuită în mod tradiţional Apostolului Marcu, care a pus pe hârtie povestea Apostolului Petru.

Evanghelia după Luca, atribuită în mod tradiţional Apostolului Luca.

Evanghelia după Ioan, atribuită în mod tradiţional Apostolului Ioan, fiul lui Zevedeu.

Faptele

Cartea Faptele Apostolilor, numită şi Cartea Faptelor sau doar Faptele, este o descriere a propovăduirii Apostolilor după moartea Mântuitorului şi este o continuare a celei de a treia Evanghelii. Sfânta Tradiţie, dar şi stilul, frazeologia şi alte detalii, spun că autorul este Apostolul Luca. Luca a fost însoţitorul Apostolului Pavel, împreună cu care a călătorit la Roma.

Epistolele pauline

Epistolele pauline sunt acele epistole atribuite, în mod tradiţional, Apostolului Pavel, Ele sunt formate în principal din sfaturi morale şi de comportare, dar şi din învăţături teologice. Se pare că Pavel a dictat aceste epistole unui secretar şi apoi le-a semnat cu mâna sa. Epistolele Pauline sunt:

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola I către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola a II-a către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel

Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel

Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel

Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel

Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel.

Epistolele soborniceşti

Epistolele soborniceşti sunt acele epistole adresate Bisericii în ansamblul ei („sobornicesc” înseamnă „universal”). Epistolele soborniceşti sunt:

Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, atribuită în mod tradiţional lui Iacov cel Drept, ruda Domnului.

Întâia Epistolă soborniceasca a Sfântului Apostol Petru şi

A doua epistolă soborniceasca a Sfântului Apostol Petru, a lui Simon, numit Petru.

Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan,

A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan şi

A treia epistolă sobornicească a Sfântului apostol Ioan, a lui Ioan.

Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, a Apostolului Iuda, fratele Domnului şi al lui Iacov.

Profeţia

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, tradusă adesea şi ca Revelaţia, este atribuită în mod tradiţional Apostolului Ioan, fiul lui Zevedeu. Este numită adesea şi Apocalipsa Sfântului Ioan. Este singura carte a noului Testament care nu este citită în timpul slujbelor Bisericii Ortodoxe, din diverse motive, cum ar fi posibilitatea de interpretare greşită.

Apocrifele Noului Testament S4

În vremurile Bisericii Primare existau câteva scrieri creştine care se vroiau apostolice, dar care, în cele din urmă, au fost respinse de către Părinţii Bisericii şi nu au fost incluse în canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt considerate „apocrife” şi sunt incluse în corpul de texte numite Apocrifele Noului Testament. Cărţile apocrife includ şi un mare număr de texte gnostice (GNOSTICÍSM s. n. Curent filosofic-religios care caută să îmbine, teologia creștină cu filosofia elenistică târzie și cu unele religii orientale, susținând posibilitatea unei cunoașteri mistice), profeții false, fantezii şi în general un mare număr de alte învăţături eretice. Mai jos sunt câteva exemple de lucrări apocrife (această listă scurtă nu este în nici un fel exhaustivă):

Evanghelia lui Toma – colecţie anonimă de învăţături gnostice atribuite lui Iisus Hristos; scrisă c. AD 50–140.

Evanghelia lui Petru, povestire sinoptică anonimă; scrisă c. AD 70–160.

Epistola lui Varnava – epistolă anonimă cu sfaturi pentru o audienţă necunoscută; scrisă c. AD 80–120.

Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.

Evanghelia după Evrei, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.

Apocalipsa lui Petru, profeţie anonimă privind sfârşitul lumii; scrisă c. AD 100–150.

Evanghelia lui Iuda, povestire anonimă atribuită lui Iuda Iscarioteanul; scrisă c. AD 130–170. Această „evanghelie,” ca şi altele dintre cele amintite aici, cum ar fi Păstorul lui Herma, fac parte din scrierile zise pseudoepigrafe, sau scrieri care pretind că aparţin altcuiva(în general o persoană mult mai prestigioasă) decât autorului real.

Există însă şi cărţi din perioada apostolică, numite uneori apocrife, dar care, deşi nu au fost incluse în canonul Noului Testament şi pot conţine unele elemente îndoielnice, sunt considerate folositoare sufleteşte şi integrate în tradiţia Bisericii sub numele de scrieri ale Părinţilor apostolici. Între acestea se numără, de exemplu:

Didahia, text anonim cuprinzând diferite învăţături; scrisă c. AD 50–120.

Epistola I a lui Clement, epistolă cu sfaturi probabil scrisă de Clement, episcop al Romei şi adresată Bisericii din Corint, scrisă cca. AD 95–96.

Păstorul lui Herma, text anonim creştin atribuit, după cum se crede, Apostolului Hermas; are un conţinut variat, incluzând profeţii, instrucţiuni directe şi parabole; scrisă c. AD 100–160.

Protoevanghelia lui Iacov, un text din secolul al II-lea scris de Iacov cel Drept, rudă cu Domnul Hristos.

Noțiuni generale de ermineutică S5

 Definiție: este disciplina teologică care ne redă regulile necesare pentru interpretarea textului Sfintei Scripturi pentru a putea prinde înțelesul adevărat al unui text din Sfânta Scriptură Ea este o știință ajutătoare în studiul cărților sfinte ale Vechiului si Noului Testament. Rolul ermineuticii este de a lămuri ceva care nu este destul de limpede

Ermineutica biblică se deosebește de exegeză biblică.

Ermeneutica înseamnă a interpreta, a traduce, a lămuri cuiva ceva iar exegeza înseamnă a explica.

Între ermineutică și exegeză există un raport analog cum este între retorica și oratorie. Este un raport de mare înrudire, ca între teorie și practică. Ermineutica este disciplina biblică teoretică iar exegeza cea practică

Împărțirea hermeneuticii

Ermineutica are câteva mari capitole sau părți:

1. Teoria sensurilor Sfintei Scripturi;
2. Euristica sau aflarea sensurilor Sfintei Scripturi;
3. Proforistica sau expunerea sensul Sfintei Scripturi;
4. Istoria interpretării în biserica creștină.

Necesitatea și scopul ermeneuticii sunt justificate pentru că așa cum s-a demonstrat prin studiul biblic:

1. cărțile Sfintei Scripturi au o vechime mare iar cele mai noi au deja o vechime de aproape două mii de ani. Viața, obiceiurile de atunci se deosebeau de cele din timpurile noastre. Autorii sfinți descriu unele lucruri altfel de cum le vedem noi sau le ating foarte pe scurt. Este greșit a judeca ideile exprimate și faptele petrecute cu peste 2000 de ani în urmă după ideile timpului în care trăim noi.
2. Cărțile Sfintei Scripturi au fost scrise între un anumit loc. Ele au fost scrise în Orient care cu toate cercetările de până acum, nu este îndeajuns de bine cunoscut. Mereu să descopăr lucruri noi se constată obiceiuri a căror cunoaștere este necesară pentru înțelegerea concretă a textelor din acele timpuri.
3. Cărțile Sfintei Scripturi au fost scrise în anumite limbi si nu mai sunt folosite. Aceasta înseamnă că sunt necesare a se cunoaște aceste lucruri și reguli în legătură cu folosirea lor

Necesitatea hermeneuticii se vede mai ales din caracterul cărților Sfintei . Sfânta Scriptură nu e o singură carte, ci mai multe și nu sunt scrise într-un timp scurt ci într-un timp îndelungat. Autorii nu au scris toți pentru un singur gen literar și în aceeași formă. Unii au scris proză, alții poezie, alții au profețit, unii au scris istorie, alții au dat învățături morale iar alții învățături dogmatice.

Istoria nu este întotdeauna bine cunoscută din cauza vechimii ei. Partea dogmatică nu este expusă sistematic ci învățăturile sunt în diferite locuri. Textele profetice sunt și ele grele. Exemplu: e vorba de unde a fost scrisă epistola I Petru. Autorul spune la sfârșit (IPetru 5, 13) că din Babilon. Catolicii susțin că aici, prin Babilon trebuie să înțelegem Roma, care se putea asemăna cu Babilonul prin căderea ei. Această înțelegere ar fi cu putință într-o carte poetică unde figurile de stil sunt dese și unde înțelesurile se pot lua unele în locul altora pentru a ilustra mai puternic faptele, dar nu într-o carte didactică cum sunt epistolele, în care lucrurile sunt numite în chip direct, fără înconjur, cu numele lor. Interpretarea de mai sus nu e sigură și nu se poate forma convingerea că Petru se afla în Roma în timpul acela.

Chiar Sf. Scriptură ne arată că unele din părțile ei sunt greu de înțeles. Astfel zice Sf. Petru în II Petru 3, 16, despre Sf. Pavel. Se vede deci că este nevoie de o știință specială pentru citirea și interpretarea Sf. Scripturi.

1. Folosul ermineuticii biblice.

Ea folosește oricărui teologi pe departe și chiar oricărui creștin pe de altă parte, mai ales dacă ne gândim la referirile pe care le făcea Sf. Ap. Petru (II Petru 3, 16), precum și la afirmația făcută de Mântuitorul că este cu neputință ca cineva să rătăcească neștiind Scripturile (Matei 22, 29). Dar mai cu deosebire ermineutica este de folos:

1. Dogmatist care are de stabilit, pe baza Sf. Scripturi, care sunt adevărurile credinței noastre. Pentru că să se poată găsi, el trebuie să știe sensurile pe care le poate avea Sf. Scriptură și să fie în stare a analiza un text pentru a scoate din el ideile pe care le cuprinde.
2. Polemist care trebuie să stabilească adevăratul sens față de cei care interpretează arbitrar Sf. Scriptură, dușmanii adevărurilor ortodoxe.
3. Predicator care trebui să împărtășească credincioșilor cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sf. Scriptură, cu adevăratul lui înțeles.
4. Discipline înrudite. Stă în legătură cu toate disciplinele teologice.

• Cu studiul biblic al VT, întrucât VT se realizează în NT, iar NT se oglindește în VT
• Cu Dogmatica deoarece pe temeiul textelor din Sf. Scriptură, a NT în mod deosebit se bazează toată doctrina și de interpretarea corectă prin exegeză.

Interpret și interpretare S6

 Pornind de la etimologia cuvântului ermineutică în legătură cu titlul materiei putem să vorbim de interpretare și interpret ca obiect principal al disciplinei numită ermineutică.

1. Ce este interpretarea?

Sfânta Scriptură este bunul comun al tuturor acelora care au pășit pe pământul sfânt al credinței creștine. De aceea ea nu se păstrează ca o taină care e rezervată numai cunoștinței câtorva, ci trebuie să fie la cunoștința tuturor.

Dar oricât de adevărat este acest lucru, tot atât de adevărat e că Sfânta Scriptură nu e o carte pe care oricine o poate întrebuința. În genere se înțelege că ea folosește oricărui o citește cu inima curată și pietate. Înțelegerea ei însă atârnă de cunoștințele și de învățătura cu care este înzestrat cel ce se apucă de citirea ei. Dacă Sfânta Scriptură este bunul tuturor și totuși nu se poate întrebuința de toți rezultă că este necesar să existe mijlocitori care să înlesnească credincioșilor înțelegerea Sfintei Scripturi, să le-o interpreteze.

Prin interpretare se înțelege lămurirea, explicarea, tâlcuirea sau exegeza cuprinsului prin expunere amănunțită care nu se mărginește numai la înșirarea cuvintelor Sfintei Scripturi, ci se silește a le însoți cu considerații istorice, morale, filologice, filosofice, etc. din  care sensul prins în cuvintele Sfântului Scripturi apare mai luminos.

Exemplu: Matei 6, 34 „Ajunge zilei răutatea ei”. Este o expresie vechitestamentară și care neexplicată apare greoaie. Explicarea  ei vrea să ne arate că Dumnezeu îngăduie ca fiecare zi să aibă răutatea ei, adică truda și necazurile obișnuite, dar El nu voiește să adăugăm la acestea și neliniștea pentru viitor, întrucât El rânduiește totul spre binele nostru.

Scopul  interpretării este de a preciza care sunt ideile autorului.

Interpretarea, lămurirea sau explicarea unui text trebuie să îndeplinească unele condiții și anume:

1. să fie corectă;
2. să fie completă;
3. să fie clară;
4. să fie concisă.

Interpretarea Sfintei Scripturi se face „cu măsură” fără a se produce nici cea mai mică forțare sau siluire asupra gândirii, ideilor și planului autorului.

1. Felul a interpretării: Interpretarea poate fi de două feluri:
2. populară – când expunerea se face prin considerații simple și ușoare pe măsura gradului de pregătire a majorității credincioșilor;
3. științifică – când se folosește o expunere bogată cu argumente din toate domeniile: filozofie, istorie, filologie, etc.
4. limita interpretării – interpretarea trebuie să stabilească ideea pe care o conține un pasaj oarecare din Sfânta Scriptură, sensul ei real. De aceea interpretarea are o anumită limită și nu este îngăduit a se proceda prin exagerări. Chiar și locul unei virgule din text contează extrem de mult.

Exemplu: „Adevărat grăiesc ție, astăzi Vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 43).

Sfânta Scriptură nu este o carte la fel ca celelalte. Ea are un caracter deosebit și o însemnătate fără pereche pentru sufletul omenesc pentru că îl introduce în tainele infinitului și ale veșniciei și-l învață să-și satisfacă cele mai înalte și mai nobile aspirații ale sale. Din cauza aceasta citirea ei nu se poate întreprinde cu indiferență sau gestul obișnuit cu care se începe citirea altei cărți. Sfânta Scriptură trebuie citită cu o stare de suflet deosebită pentru că altfel ea nu-și descoperă înaintea cititorului toate comorile sale. Începutul citirii ei trebuie să fie ca intrarea într-un templu măreț și sfânt care ne umple de cutremur și respect.

De aceea și interpretarea ei este încredințată unor anume persoane. O astfel de persoană este numit interpret.

• Interpretul – este cel ce lămurește un text. Preotul este interpretul autorizat al Sfintei Scripturi, este exegetul cel mai potrivit al obștii credincioșilor, unicul exeget aflat permanent la dispoziția lor. A tuturor – în cazul serviciilor de cult; a fiecăruia în convorbirile duhovnicești programate sau răzlețe. Interpretul trebuie să fie încununat cu calități sau dispoziții sufletești corespunzătoare.

Calitățile interpretului S7

 Calități morale

• credință adâncă și sinceră care călăuzește inteligența creștinului și-i deschide zarea lucrurilor supra-naturale. Bonaventura zice: „Credința e ferestruica, ușa, temelia Scripturii;
• dispoziția meditativă. Sfânta Scriptură fiind o operă alcătuită din înalte adevăruri doctrinare și morale care au fost scrise de autori lor în momente de deosebită iluminare internă și emoții religioase rezultă că interpretul ei trebuie să se silească a se apropia cât mai mult de starea sufletească a scriitorului. De aceea interpretul trebuie să aibă dispoziția de a medita cuprinsul Sfintei Scripturi. Fericitul Augustin zice: „cei ce citesc Sfânta Scriptură trebuie să se roage ca să înțeleagă, fiindcă prin rugăciune omul se înalță peste condițiile vieții de față și caută cu ființa sa sufletească a locui în vecinătatea lui Dumnezeu”.
• modestia și umilința, căci, după cuvântul Sfintei Scripturi unde e umilință să acolo e și înțelepciune (Pilde 11, 2). Aceasta ferește pe interpret de rătăcire și de interpretare îndrăzneață care duce la exagerări. Fericitul Augustin zice: „La început când eram copil voiam să ajung culmea în mânuirea Sfintei Scripturi mai înainte de a căuta pietatea, iar cu apucăturile stricate, însumi închideam ușa Domnului meu… căci mândru fiind, îndrăzneam să caut ceea ce nu se poate găsi decât când ești umilit… eu nenorocitul mă socoteam în stare să zbor și am părăsit cuibul, dar în loc să zbor, am căzut”.
• integritatea moravurilor și sfințirea vieții pentru că, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Înțelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean și nu se sălășluiește în trupul supus păcatului” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 4).

Fericitul Ieronim zicea către Rustic: „Iubește știință Scripturii, iar viciile cărnii nu le vei iubi. De asemenea către Vigilanțiu: „Nu poate același om să cerceteze Scripturile și banii, nici să guste vinul și să înțeleagă pe profeți sau apostoli”. Aceasta corespunde și cu ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă” (1Corinteni 2, 14).

Prin urmare, de înțelegerea adevărată a Sfintei Scripturi, nimic nu-l îndepărtează mai mult pe interpret ca viciu și păcatul.

2. calități intelectuale

Aici se consideră studiile și cunoștințele cu care trebuie să fie înarmat interpretul când pășește la explicarea Sfintei Scripturi. a) să fie familiarizat cu limba cărților Sfintei Scripturi; b) să cunoască arheologia biblică pentru a se putea introduce în însuși mediul viu din care a apărut cartea; c) studiul biblic; d) dogmatică cu doctrina creștină; e) să cunoască lucrări de specialitate – comentarii – să fie în posesia întregului material auxiliar.

Obligația preotului (interpretului) de a tălmăci corect toată Scriptura este dată în asumată prin Taina hirotoniei.

Text și context. Felurile contextului S8

 1. Text.

Ideile unui autor expuse întru lucrare constituie textul acestei lucrări. În ceea ce privește Sfânta Scriptură – operă a mai multor autori ca organe ale lui Dumnezeu – este împărțită în Vechiul și Noul Testament. La rândul lor Vechiul și Noul Testament sunt împărțite în cărți, după autor și felul scrierii iar cărțile sunt împărțite în capitole și versete. Un capitol poate cuprinde una sau mai multe pericope după ideea ce o compune. Cuprinsul unei pericope i se mai spune și text și chiar unei părți din pericopă.

1. Context.

Când urmărim textul facem și legătura între idei, adică urmărim înlănțuirea și legătura în care stau ideile între ele. Lucrarea aceasta de urmărire a ideilor, a înlănțuirii lor și a legăturii dintre ele se numește urmărirea contextului sau context. Prin context urmărim să ne convingem ce a vrut să exprime autorul.

• Feluri contextului

1. Contextul intern – este înlănțuirea intimă a ideilor. Se are în vedere mai cu seamă zămislirea ideilor, legătura lor în mintea celui ce le-a gândit și așezarea lor după legile cugetării și vederile intime ale celui ce le-a urzit.

Contextul intern parte în logic și psihologic.

1. logic – când șirul de idei, în fiecare propoziție își are locul după legile logice ale cugetării.

Contextul logic poate fi de două feluri:

1. apropiat sau imediat – când legătura este între noțiuni care stau strâns unite în șirul aceleași fraze. Exemplu: când citim: „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24), avem o legătură simplă între două noțiuni adică un context în logic apropiat. De asemenea cînd zicem: „Tatăl nostrun Carele ești în ceruri…” (Matei 6, 9) se stabilește legătura între noțiunea de Tată și ceruri.
2. depărtat – este legătura dintre mai multe propoziții sau fraze, care se țin una de alta. Exemplu: Matei 10, 28-31 sau legătura între ideile din Epistola Romani și epistola
3. Psihologic – când legătura dintre idei s-a format sub influența sentimentelor care dau mersului ideilor o direcție deosebită sub așa numita lege psihologică a asociației ideilor. O idee cheamă la lumină pe alta cu care are o analogie tainică sau o înrudită în timp și spațiu. Astfel ideea de viață și moarte, de preamărire și umilință (Ioan 12, 22-25).
4. Contextul extern – este înlănțuirea ordonată, logică a materialului de expus.

Contextul extern este și el de două feluri:

1. istoric – când faptele sunt expuse în ordinea în care s-au petrecut;
2. real – când firul istoric se rupe și materia se țese după principiul analogiei sau asemănării faptelor sau ideilor. Astfel de context avem în Evanghelia Sf. Matei care și-a împărțit lucrarea după natura materiei. A legat o serie de fapte într-o grupă, o serie de învățături în altă grupă, după asemănarea pe care i se pare că o au. Exemplu: capitolul 8-9 în care vindecarile de bolnavi sunt puse la un loc.
3. Foloasele contextului și necesitatea lui
4. Contextul arată sensul adevărat pe care îl are un cuvânt într-un loc oarecare. Astfel în Ieremia 22, 30 citim că regele Iehonia era sterp. Dar sensul acestui cuvânt se vede din cuvintele care urmează: „și nimeni din neamul lui nu va fi pe tronul lui David”. În altă parte (1Cronici 3, 17) se arată că Iehonia avea copii.

Cuvintele „a se sminti de Hristos” (Marcu 14, 27-29) se explică prin „a se lepăda de Hristos” din versetul următor.

2. Contextul arată felurimea înțelesurilor unui cuvânt, cu întrebările: cine vorbește, cu cine, de cine. De exemplu: în Psalmi găsim cuvintele: „nu este Dumnezeu”. Cautând mai aproape însă găsim ca acestea nu sunt cuvintele autorului inspirat ci sunt spuse de el ca zise de altul: „Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu” (Psalm 52, 1)
3. contextul ne mai arată dacă însemnarea unui cuvânt trebuie luată în sens propriu sau metaforic. Astfel cuvintele „Eu sunt pâinea vieții” Ioan 6, 48), care luate singure ne lasă în nesiguranță asupra sensului, sunt lămurite de context, de unde se vede că e vorba de corpul real a lui Hristos (din Sfânta Împărtășanie)
4. Tot din context subiectul și atributul se luminează unul pe altul, când unul este obscur și celălalt limpede. Astfel când iudeii zic despre Hristos: „Acesta este într-adevăr Proorocul” (Ioan 6, 14) cuvântul prooroc înseamnă Mesia, cum se vede din cuvintele care urmează: Care va să vină în lume”, căci nu se mai aștepta alt prorocul decât Mesia.

Contextul este necesar pentru că ne învață să căutăm sensul unei propoziții nu hotarele strâmte ale cuvintelor, ci în întregul șir de propoziții și să pătrundem în însăși mintea și gândul celui ce vorbește sau scrie.

1. Elemente ajutătoare contextului

Pentru ușurarea aflării și urmăririi contextului este necesar să urmărim:

1. tema de tratat sau ideea principală a cărții.

Trebuie să ne ferim de a explica în sensul aparent al cuvintelor ceea ce ar contrazice subiectul care se tratează. Astfel când se zice că „Fiul Omului a venit să își dea viața răscumpărare pentru mulți” (Matei 20, 28) nu vom lua ca sens numai atât cât ne spun cuvintele pentru că știm că Mântuitorul a venit pentru răscumpărarea tuturor (1 Timotei 2, 4, 6; 2Petru 3,  9);

1. scopul cu care să scrie autorul. Având în vedere că mai mulți autori pot urmări același lucru, scopul se împarte în Sfânta Scriptură în: Scop comun – cel urmărit de întreaga Sfânta Scriptură și anume formarea religioasă a omului și înălțarea lui la Dumnezeu; b) scop general cel urmărit de o grupă de cărți exemplu Evangheliile care au ca scop expunerea vieții Mântuitorului sau Epistolele care au ca scop învățarea oamenilor în credința și principiile morale ale Mântuitorului; c) scop special – cel pe care fiecare scriitor îl are în vedere când compune opera sa. Exemplu: epistola Galateni e scrisă cu un singur scop, I Corinteni cu un alt scop, etc.

Antilogiile S9

1. Ce sunt? Părutele contraziceri din Sf. Scriptură. Sf. Scriptură fiind scrisă sub inspirație divină nu poate cuprinde contraziceri. Cele care par a fi se pot explica prin alte locuri sau provin dintr-un text vicios.
2. Ce reguli trebuie să știm pentru cazuri de antilogii?
   1. Să nu stăruim asupra însemnării unor cuvinte cum sunt la autorii profani, pentru că la sfințiții autori au o altă întrebuințare. Ex: cuvântul prim-născut, în Sf. Scriptură.
   2. Să folosim contextul. Ex: în Romani 3, 18 nu se contrazice cu Iacob 2, 14. Sf. Pavel vorbește de faptele Legii care preced credința, faptele Legii mozaice care nu aduceau mântuirea iar Sf. Iacob vorbește de faptele bune care trebuie să urmeze credința (Iacob 2, 16).
   3. Să se folosească locurile paralele – în Ioan 10, 30 Mântuitorul vorbește despre sine ca Dumnezeu iar în Ioan 14, 28, ca om, – nu e contrazicere;
   4. Să nu se reducă la una istorisirile care se aseamănă pentru că ele pot să fie diferite. Astfel, nu se poate spune că istorisirea alungării vânzătorilor din templu făcută de Sf. Ev. Ioan (2, 13) ar fi identică cu cea făcută de Matei ( 21, 12) sau de Marcu (11, 15) ori de Luca (19, 45).
   5. În caz de neconcordanță a datelor, interpretul trebuie să ia aminte cine sunt persoanele care afirmă acele date pentru că dacă sfințiții scriitori pun în scenă și alte persoane care afirmă lucruri inexacte, acestea nu cad în sarcina scriitorului.
   6. Interpretul trebuie să fie atent dacă nu cumva, în cazul unor texte care par a se contrazice, va fi vorba de fapte deosebite. În acest caz el trebuie să examineze acest aspect amănunțit și să vadă la ce se referă unul și la ce, altul. Exemplu: genealogia de la Matei se fac pe linia bărbătească a lui Iosif iar cea de la Luca pe linia femeiască a Sf. Fecioare.

Abrevierile cărților Sf. Scripturi S10

 A abrevia reprezinta prescurtarea (în scris sau în vorbire – mai rar) a unui cuvânt, un titlu sau a nota ceva printr-un simbol distins.

Pentru o cât mai bună folosire a scrisului ca mijloc de comunicare in limba româna, nu se vor folosi prescurtări de cuvinte care pot face lectura dificilă. Nu se va scrie f. în loc de foarte, p. sau pt. în loc de pentru, as. în loc de asupra.

În limba româna se stabilesc următoarele categorii de abrevieri:

1. a)            simbolurile în chimie, fizică, matematică: Hg=mercur, Mg=magneziu, O=oxigen, l=lungime, n=număr întreg;
2. b)           măsurile: m=metru, kg=kilogram, km=kilometru, A=amper, V=volt;
3. c)            prenumele de persoane: L. Caragiale=Ion Luca Caragiale;
4. d)           indicațiile bibliografice: =articol, cap.=capitol, cf.=confer „compară”,f. sauf°.=folio, ib. sau ibid.=ibidem, id.=idem, lucr.cit.=lucrare citată, op.cit.=opera citată, p. sau pag.=pagină, pass.=passim „în locuri diverse”, r.=rând, r (la umărul cifrei) sau r°=recto, urm.=următoarele, v.=vezi, v(la umărul cifrei) sau v°=verso, vol.=volum;
5. e)            numele punctelor cardinale: N=nord, S=sud, E=est, V=vest;
6. f)             B.=nota bene (indicație prin care se atrage în mod deosebit atenția), P.S.=post-scriptum (indicație prin care se arată că după semnarea unei scrisori urmează un adaos);
7. g)            titlurile academice: =academician, arh.=arhitect, dr.=doctor, ing.=inginer, prof.=profesor;
8. h)           gradele militare: =locotenent, serg.=sergent;
9. i)             formulele de adresare: d-ta=dumneata, , dvs. sau d-voastră=dumneavoastră;
10. j)             alte abrevieri: c.=anul curent, cca.= circa „aproximativ”, d.a.=după-amiază, d.e.sau de ex.= de exemplu, e.n.= al erei noastre (anul sau secolul erei noastre), etc.= etcetera „și celelalte”, î.a.= înainte de amiază, î.e.n.=înaintea erei noastre, nr.= număr, obs.= observație etc.

 

Referinţele biblice se dau în paranteze, în text (nu în note de subsol), sub forma:

In 5, 19-30 = Evanghelia după Ioan, capitolul 5, versetele de la 19 la 30

Fap 1,12 – 2,4 = Faptele Apostolilor, de la capitolul 1, versetul 12, până la capitolul 2Rom 3, 10-11. 18 = Epistola către romani, cap. 3, versetele 10-11, precum și versetul 18

Ap 2, 1-6; 3, 7-13 = Apocalipsa, cap. 2, versetele 1-6, precum și cap. 3, versetele 7-13.

 

Pentru prescurtările impuse la nivel internațional, va fi folosită lucrarea standard IATG² (S.M. Schwertner, Internationales Abkürzungsverzeichnis für Theologie und Grenzgebiete, Berlin, ed. 2, 1994).

 

Sfânta Scriptură

 

Citatul din Sf. Scriptură va fi făcut  după  modelul: Fc 3,15 sau Fc 1,26-27.

 

Facere	Fc
Ieşire	Iş
Levitic	Lv
Numeri	Nm
Deuteronom	Dt
Iosua	Ios
Judecători	Jd
Rut	Rut
1, 2, 3, 4 Regi	1 Rg, 2 Rg, 3 Rg, 4 Rg
1, 2 Paralipomena	1 Par, 2 Par
Ezdra	Ezr
Neemia	Ne
Estera	Est
Iov	Iov
Psalmii	Ps
Proverbe	Pr
Ecclesiastul	Ecc
Cântarea Cântărilor	Cânt
Isaia	Is
Ieremia	Ir
Plângerile lui Ieremia	Plg
Iezechiel	Iz
Daniel	Dn
Osea	Os
Amos	Am
Miheia	Mi
Ioil	Ioil
Avdie	Avd
Iona	Iona
Naum	Naum
Avacum	Avc
Sofonie	Sof
Agheu	Ag
Zaharia	Za
Maleahi	Mal
Tobit	Tob
Iudita	Idt
Baruh	Bar
Epistola lui Ieremia	Epist
Cântarea celor trei tineri	Tin
3 Ezdra	3 Ezr
Înţelepciunea lui Solomon	Sol
Înţelepciunea lui Iisus Sirah	Sir
Istoria Susanei	Sus
Bel şi balaurul	Bel
1, 2, 3 Macabei	1 Mac, 2 Mac, 3 Mac
Manase	Man
Matei	Mt
Marcu	Mc
Luca	Lc
Ioan	In
Faptele Apostolilor	FA
Romani	Rm
1, 2 Corinteni	1 Co, 2 Co
Galateni	Ga
Efeseni	Ef
Filipeni	Flp
Coloseni	Col
1, 2 Tesaloniceni	1 Tes, 2 Tes
1, 2 Timotei	1 Tim, 2 Tim
Tit	Tit
Filimon	Flm
Evrei	Evr
Iacov	Iac
1, 2 Petru	1 Ptr, 2 Ptr
1, 2, 3 Ioan	1 In, 2 In, 3 In
Iuda	Iuda
Apocalipsa	Ap

 

 

Cărţi apocrife ce apar doar în Vg sau LXX:

Man Vg. – Rugăciunea lui Manase

3-4 Ezr Vg. – 3-4 Ezra

Ps 151 Vg. – Psalmul 151

Laod Vg. – Epistola către Laodiceni

1 Esd LXX – Esdra I (apocrifă)

2 Esd LXX – Esdra II (= Ezr şi Neh din V3-4 Mac LXX – 3, 4 Macabei

Od LXX – Odele

Ps Sol LXX – Psalmii lui Solomon

Ep Ier LXX – Epistola lui Ieremia (= BarSuz LXX – Suzana (= Dan 13 Vg.)

Bel LXX – Bel şi balaurul (= Dan 14 Vg.)

Locurile paralele. Felurile și importanța lor S11

 Ce sunt locurile paralele?

Prin locuri paralele înțelegem acele locuri din Sf. Scriptură care stau într-un raport de asemănare între ele, fie în cuprins, fie în cuvinte. Exemple avem multe în Evangheliile sinoptice care istorisesc aceleași lucruri, uneori aproape cu aceleași cuvinte deși cu mari deosebiri. Ex. Matei 21, 42 sî se compare cu Marcu 12, 10-11 și Luca 20, 17. Acest loc își are paralele în Psalmi 117, 22.

2. Felurile locurilor paralele
   1. Verbale – când asemănarea este în expresii sau cuvinte și
   2. Reale – când asemănarea este în cuprins sau idee.
3. Regulile pentru folosirea locurilor paralele.

La folosirea locurilor paralele este necesar a se ține seama de câteva reguli elementare ca:

1. Locurile greu de înțeles se vor explica cu ajutorul celor mai limpezi, mai clare;
2. Locurile scurte se vor explica cu ajutorul celor mai amănunțite;
3. Când este vorba de stabilit o învățătură de credință sau o normă morală, trebuie să urmărim mai întâi toate locurile paralele unde ea apare și numai după confruntarea lor se poate trece la definitivarea lor.

4. Folosul locurilor paralele pentru interpret

Locurile paralele sunt de un mare folos în urmărirea înțelesului Sf. Scripturi.

Cu ajutorul lor: se pot lămuri prin comparație unele locuri care nu sunt destul de explicite; totodată se pot stabili sensul unor cuvinte sau expresii după extinderea sau restrângerea de folosire a lor.

Exemple:

1. Arătarea Mântuitorului înviat, descrisă la Marcu 16, 12-13 este ilustrată și întregită de istorisirea din Luca 24, 13 și următoarele;
2. În F. Ap. 9, 28-30 se pare că s-ar afirma că, după convertirea Sf. Pavel s-a dus la Ierusalim în timpul primei sale călătorii și ar fi stat acolo vreme îndelungată. Dar din cap. 22, 18 al acestei cărți se vede că a stat puțin acolo, nu mai mult de 15 zile, cum scrie el în Ep. Galateni 1, 18.

5. Cine ne ușurează găsirea locurile paralele?
   1. Unele cărți tipărite ale Sf. Scripturi care au în josul paginilor trimiteri;
   2. Lucrările de specialitate numite concordanțe biblice, care pot fi de două feluri:
      • Reale – când materia este rânduită după paralelisme, idei sau chestiuni și
      • Verbale când materia este rânduită pe cuvinte – alfabetic.