Spiritualitate XP - Website-ul Pr. Laiu Viorel

Fișa SINELG aici…; Modelul (obligatoriu) de copertă pentru Portofoliu (modicați după cerințe) aici…

Semestrul I

S 1-2 Istoricul Mănăstirii Neamț; Doxologia; Istoricul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț; Doxologia

1. 1. Rugăciunea

Rugăciunea personală S3 LECTURĂ SUPLIMENTARĂ;
Sfaturi practice privind săvârşirea rugăciunii personale S4
Rugăciunea obştească: slujbele Bisericii S5
Raportul între rugăciunea personală şi rugăciunea obştească S6
Treptele rugăciunii S7
Rugăciunea curată S8 Predare: Turul Galeriei Temă suplimentară: Film: De ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile…. (portofoliu Jurnal dublu)
Rugăciunea lui Iisus S9-10 Predarea reciprocă Lectură suplimentară: „SECRETUL” RUGĂCIUNII LUI IISUS (portofoliu fişa SINELG)
Sfânta Liturghie – locul central în viaţa duhovnicească S 11-12

Rugăciunea personală S3

Rugăciunea personală trebuie făcută în taină. În tradiția spirituală a Bisericii, cuvintele Mântuitorului: „intră în cămara ta” au fost interpretate atât literal, cât i pentru a însemna că omul care se roagă trebuie să intre în sine însu i, în propriul suflet, unindu- i mintea cu inima.
Rugăciunea trebuie să fie scurtă, simplă i regulată. Ea poate fi i o atitudine lăuntrică, o îndreptare a sufletului către Dumnezeu în deplină tăcere. Povă uitorii duhovnice ti ne avertizează în privin a rugăciunilor prea lungi i cu prea multe cereri, căci rugăciunea îndreptată către Dumnezeu cu credin ă prime te răspuns. Omul riscă să primească ceea ce a vrut, dar aceasta să nu îi priască. Dumnezeu tie cel mai bine de ce avem nevoie i ar trebui ca i în rugăciune să ne încredem în El: „Dă-ne ceea ce este de trebuin ă, Doamne. Facă-se voia Ta”. Domnul Hristos ne-a învă at cum să ne rugăm, dăruindu-ne rugăciunea Tatăl nostru.

Sfaturi practice privind săvârșirea rugăciunii personale S4

1.Lucrarea rugaciunii este cea dintai in viata crestina. Daca si in ceea ce priveste randuiala lucrurilor obisnuite este valabila zicatoarea: „Omul, cat traieste, invata„, cu atat mai valabila este ea in privinta rugaciunii, a carei lucrare trebuie sa fie necontenita si ale carei trepte nu au hotar.

Cand se intalneau, Sfintii Parinti din vechime, obisnuiau sa se salute intreband nu de sanatate si nici de altceva, ci de rugaciune: „Cum merge, cum lucreaza rugaciunea?„Lucrarea rugaciunii era pentru ei semnul vietii duhovnicesti, si o numeau„respiratia duhului„. Trupul respira, deci traieste; daca respiratia inceteaza, nu mai este in trup nici viata.

Dar nu oricare savarsire a rugaciunii este rugaciune adevarata. A sta inaintea icoanei in biserica sau acasa si a face metanii inca nu este rugaciune, ci doar ceva ce tine de rugaciune. A spune rugaciuni pe dinafara, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeste tot nu e rugaciune, ci doar unealta a rugaciunii, altfel spus un mijloc de a face sa apara si de a-i da imbold.

Iar rugaciune propriu-zisa avem atunci cand in inima noastra se ivesc unul dupa altul simtaminte evlavioase fata de Dumnezeu: simtamantul defaimarii de sine, al dragostei, multumirii, slavosloviei, al caderii cu osardie inaintea Lui, al umilintei, supunerii fata de voia lui Dumnezeu si asa mai departe.

Toata grija noastra trebuie sa aiba drept scop ca in timpul rugaciunilor pe care le facem aceste simtaminte si altele asemenea lor sa umple sufletul nostru in asa fel incat atunci cand limba spune rugaciuni ori urechea le asculta si trupul face metanii, inima sa nu ramana pustie, ci si in ea sa fie un oarecare simtamant nazuitor catre Dumnezeu. Doar cand aceste simtaminte exista este rugaciunea noastra rugaciune adevarata.

S-ar parea ca nimic nu este mai simplu si mai firesc pentru noi decat rugaciunea, altfel spus decat nazuinta inimii catre Dumnezeu. Si totusi, ea nu se afla la toti si intotdeauna. Ea trebuie trezita si apoi intarita, altfel spus trebuie sa educam in noi duhul rugaciunii. Primul mijloc pentru atingerea acestui scop este rugaciunea rostita sau ascultata. Savarseste-o asa cum trebuie, si negresit vei trezi si vei intari suis catre Dumnezeu in inima ta, altfel spus vei intra in duhul rugaciunii.

In cartile noastre de rugaciuni se afla rugaciuni ale Sfintilor Parinti Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur si ale altor mari rugatori. Fiind plini de duhul rugaciunii, ei au infatisat in cuvinte cele insuflate lor de acest duh si ne-au lasat mostenire noua rezultatul. In rugaciunile lor se misca o mare putere, si cine se va adanci in ele va gusta negresit, in virtutea legii actiunii si reactiunii, din puterea rugaciunii, pe masura ce asezarea sa launtrica se apropie de continutul rugaciunii.

Ca rugaciunea noastra sa devina mijloc eficace de a educa in noi rugaciunea, trebuie sa o savarsim in asa fel ca si gandul, si inima sa primeasca continutul rugaciunilor ce o alcatuiesc. Iata trei metode foarte simple: sa nu purcezi la rugaciune fara a te pregati, macar putina vreme, pentru aceasta; sa nu o savarsesti la nimereala, ci cu luare-aminte si cu simtire; dupa incheierea rugaciunii sa nu treci indata la indeletnicirile tale obisnuite.

2.Sa presupunem ca ne-am obisnuit cu rugaciunea; nu se poate spune insa nicidecum ca ea nu ne-ar cere pregatire. De pilda, ce este mai obisnuit decat cititul si scrisul pentru cei ce stiu sa citeasca si sa scrie? Si totusi, asezandu-ne la birou ca sa citim ori sa scriem, nu incepem deodata treaba, ci cu oarecare intarziere atat cat trebuie ca sa luam pozitia potrivita. Cu atat mai mult sunt indispensabile inaintea rugaciunii lucrarile care pregatesc pentru rugaciune, si mai ales atunci cand indeletnicirea dinainte tinea de o cu totul alta sfera decat cea careia ii apartine rugaciunea.

Asadar, purcezand la rugaciune dimineata ori seara, stai putintel in picioare, sau sezi, sau umbla, si straduieste-te in acest rastimp sa-ti trezvesti gandul, rupandu-l de toate cele pamantesti. Dupa aceea, gandeste-te cine este Cel Caruia I te adresezi in rugaciune si cine esti tu, care urmeaza sa incepi acum, si starneste-ti in suflet starea corespunzatoare – de stare inaintea lui Dumnezeu patrunsa de frica evlavioasa si defaimare de sine. Asta este toata esenta pregatirii: a sta inaintea lui Dumnezeu.

Pregatire mica, insa de mare insemnatate. Aici se pune inceputul rugaciunii, iar inceputul este jumatate din lucrare. Dupa ce ai dobandit aceasta asezare launtrica, stai inaintea icoanei si, dupa ce vei fi facut cateva metanii, zi rugaciunile incepatoare: Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie.., Imparate Ceresc si asa mai departe. Spune-le fara graba, patrunzand in miezul fiecarui cuvant, aducand intelesul lui la inima si facand totodata metanii. In asta consta de fapt spunerea placuta lui Dumnezeu si roditoare a rugaciunilor.

Am zis sa patrunzi in miezul fiecarui cuvant si sa aduci intelesul lui la inima. Asta inseamna sa intelegi ceea ce spui si sa simti ceea ce intelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste doua principii (a intelege si a simti), daca sunt implinite cum se cuvine, impodobesc cu pret deplin orice rugaciune si ii impartasesc toata lucrarea cea roditoare.

Sa zicem ca spui: si ne curateste pre noi de toata intinaciunea: sa iti simti intinarea, sa doresti curatia si sa o ceri de la Domnul, nadajduind in El. Spui: si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri? In sufletul tau sa-i ierti pe toti, si cu inima care a iertat pe toti si toate sa-ti ceri iertare de la Domnul. Spui: faca-se voia Ta! In inima ta sa-ti pui cu totul soarta in mainile Domnului si sa arati ca esti gata sa intampini fara cartire, cu inima buna, tot ce va place Domnului sa trimita asupra ta. Daca vei gandi, vei simti si vei face asa la fiecare stih al rugaciunii tale, vei avea o rugaciune adevarata.

3.Pentru a savarsi cu mai mult spor rugaciunea, iata ce trebuie sa faci:

1. sa ai pravila de rugaciune, cu binecuvantarea parintelui tau duhovnicesc, nu mare, ci atata cat poti implini fara graba in conditiile in care treburile tale obisnuite decurg normal;

2. inainte de a te ruga, cand ai timp liber, citeste rugaciunile care intra in pravila ta si adanceste-te in intelesul lor. Sa prinzi deplin noima fiecarui cuvant si sa o simti, ca sa stii dinainte ce trebuie sa ai in suflet cand citesti fiecare cuvant. Daca vei invata pe dinafara rugaciunile pravilei tale, cu atat mai bine. Daca vei face asa, in timpul rugaciunii iti va fi mai lesne sa le pricepi si sa le simti. Ramane o singura dificultate: gandul va fugi tot timpul la alte lucruri. Iata care este solutia:

3. stiind dinainte ca gandul o sa-ti fuga, trebuie sa te incordezi pentru a-ti pastra luarea-aminte. Cand va fugi in timpul rugaciunii, adu-l inapoi; iar va fugi – adu-l iar inapoi, si tot asa de fiecare data. Insa de fiecare data sa nu uiti a reciti ceea ce ai citit in rastimpul cat iti fugea gandul (prin urmare, fara intelegere si simtire).

Daca iti tot fuge gandul cand citesti un anume loc, citeste-l de mai multe ori, pana ce vei reusi sa il citesti cu intelegere si cu simtire. Daca vei birui o data aceasta piedica, poate ca a doua oara n-ai sa te mai ciocnesti de ea, si chiar daca te vei ciocni, nu te vei mai ciocni atat de tare. Se poate intampla insa si ca un anumit cuvant sa aiba o lucrare atat de puternica asupra sufletului, incat acesta sa nu vrea sa mai rosteasca rugaciunea in continuare, si cu toate ca limba continua sa spuna cuvinte, gandul se reintoarce mereu la locul care s-a intiparit in el. Daca se intampla una ca asta,

4. opreste-te si nu mai zi nimic, ci staruie cu luarea-aminte si cu simtirea asupra locului cu pricina, „imbiba„ sufletul tau cu el sau cu acele cugetari carora le va da nastere si nu te grabi sa iesi din starea aceasta. Daca vremea ti-o ingaduie, mai bine sa lasi pravila neterminata decat sa strici starea aceasta. Poate ca ea te va adumbri, ca un Inger pazitor, intreaga zi.

Lucrarile harice de acest fel asupra sufletului in timpul rugaciunii inseamna ca duhul rugaciunii incepe sa se salasluiasca in om, si ca atare starea aceasta trebuie pazita, fiindca ea este mijlocul cel mai de nadejde pentru educarea si intarirea duhului de rugaciune in noi.

Dupa ce ti-ai incheiat rugaciunea, sa nu treci imediat la alte indeletniciri, ci stai si cugeta macar putin ce inseamna ceea ce ai savarsit si cu ce te indatoreaza, straduindu-te sa pastrezi si dupa rugaciune ceea ce ti s-a dat – daca ti s-a dat – sa simti in vremea rugaciunii. De altfel, daca cineva savarseste rugaciunea sa cum se cuvine, nici nu va vrea sa se ingrijeasca de lucrurile din afara. Asa este natura rugaciunii! Cu oricine se roaga bine se intampla ceea ce obisnuiau sa zica stramosii nostri cand se intorceau de la Constantinopol: „Cine a gustat dulce nu mai vrea amar„. Tocmai gustarea dulcetii rugaciunii e scopul pravilei noastre, si daca ea educa duhul rugaciunii, o face tocmai prin aceasta gustare.

Nu trebuie sa ne oprim insa la metoda de inceput a educarii duhului de rugaciune in noi, adica la savarsirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie sa mergem mai departe. Amintiti-va cum se invata, de pilda, limbile straine. La inceput elevii invata cuvintele si regulile gramaticale dupa carti, dar nu se opresc aici, ci se straduiesc sa ajunga, si chiar o fac, la stadiul in care fara ajutorul cartilor pot sa vorbeasca corect vreme indelungata in limba studiata.

La fel trebuie sa facem si in lucrarea rugaciunii. Ne deprindem sa ne rugam dupa cartile de rugaciune, adica dupa rugaciuni gata facute, lasate noua mostenire de catre Domnul si de catre Sfintii Parinti, care erau sporiti in rugaciune, dar nu trebuie sa ne oprim aici. Trebuie sa mergem mai departe si, dupa ce ne-am deprins sa ne intoarcem mintea si inima spre Dumnezeu cu ajutor din afara, sa incercam sa ne inaltam si singuri catre El, sa ajungem la stadiul in care sufletul sa vorbeasca in rugaciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, sa se inalte singur catre El, sa I se deschida singur si sa-I marturiseasca ce e in el si ce doreste. Trebuie sa ne invatam sufletul si cu asta, si voi arata pe scurt cum propasim in aceasta stiinta.

Si deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte si cu simtire dupa cartile de rugaciuni duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsa apa singura: din inima care prin pravila de rugaciune s-a umplut cu prisosinta de lumina simtamintelor incep sa tasneasca de la sine rugaciuni catre Dumnezeu. Exista insa si mijloace aparte, indreptate exclusiv catre acest scop, pe care trebuie sa le foloseasca oricine doreste sa sporeasca in rugaciune.

Veti spune: „De ce unii se roaga atatia ani dupa cartile de rugaciuni, dar inca n-au rugaciunea in inima?„ Eu cred ca deoarece ei se incordeaza intrucatva sa se inalte spre Dumnezeu numai atunci cand savarsesc pravila de rugaciune, iar apoi, in restul zilei, nu-si amintesc de Dumnezeu.

De pilda, ei sfarsesc rugaciunile de dimineata si cred ca au facut totul fata de Dumnezeu; dupa aceea, intreaga zi – treaba dupa treaba, grija dupa grija, iar de Dumnezeu nici vorba, nici pomenire; poate doar spre seara (si asta slava lui Dumnezeu daca se intampla!) le vine in gand ca, iata, in curand vor trebui sa se roage iarasi.

Prin urmare, chiar daca Domnul le da vreun simtamant bun dimineata, il inabusa desertaciunea si grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef sa se roage seara: nu reusesc deloc sa-si inmoaie macar putin sufletul, si rugaciunea, indeobste, li se maturizeaza prost. Tocmai aceasta greseala aproape generala trebuie corectata, adica trebuie sa facem in asa fel ca sufletul sa nu se intoarca spre Dumnezeu numai atunci cand sta omul la rugaciune, ci de-a lungul intregii zile sa se inalte catre El si sa ramana cu El. Cum se poate face asta, veti vedea in cele ce urmeaza.

4.Ca sufletul sa se inalte catre Dumnezeu si sa ramana cu El necontenit, trebuie in primul rand ca, de-a lungul intregii zile, sa strigam cat mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului si imprejurarilor in care ne aflam. De pilda, cand incepi ceva, zi: „Binecuvanteaza, Doamne„; cand sfarsesti o treaba, zi: „Slava Tie, Doamne!„ – si nu numai cu limba, ci si cu simtamantul inimii. Scoate capul vreo patima? Zi: „Mantuieste, Doamne, ca pier„; vine intuneric de ganduri tulburatoare? Striga: „Scoate din temnita sufletul meu„. Te trage pacatul spre nedreptate? Roaga-te: „Arata-mi, Doamne, calea„ sau „Nu da spre tulburare picioarele mele„. Pacatele te apasa si te mana la deznadejde? Striga cu glasul vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!„Si tot asa, potrivit fiecarei situatii. Sau pur si simplu zi mai des:„Doamne, miluieste; Stapana de Dumnezeu Nascatoare, miluieste-ma; Ingere al lui Dumnezeu, pazitorul meu cel sfant, apara-ma„ sau striga launtric cu oarecare alte graiuri de rugaciune.

Straduieste-te doar sa strigi astfel cat mai des, facand tot ce e cu putinta ca strigatele acestea sa iasa din inima, ca rupte din ea. Daca vom face asa, vom avea dese inaltari gandite spre Dumnezeu din inima, dese intoarceri spre Dumnezeu, deasa rugaciune, iar aceasta indesire ne va impartasi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

Pentru ca sufletul sa inceapa a striga astfel trebuie sa-l silim insa mai inainte a intoarce intru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mica. Acesta e al doilea mijloc prin care invatam sufletul sa se intoarca mai des in timpul zilei spre Dumnezeu – caci daca ne vom face lege din porunca apostolica de a face totul intru slava lui Dumnezeu, chiar cand mancam sau bem (1 Corinteni 10, 31), negresit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, si ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept si de a-L jigni pe Dumnezeu cu gandul, cu cuvantul sau cu fapta. Asta ne va si face sa ne intoarcem spre Dumnezeu cu frica si sa cerem de la El ajutor si inteleptire.

Dar ca sufletul sa faca toate intru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineata devreme, chiar de la inceputul zilei, cand omul iese la lucru si la lucrarea sa pana seara. Aceasta dispozitie se face prin cugetarea la cele dumnezeiesti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde sufletul cu deasa intoarcere catre Dumnezeu: cugetarea evlavioasa la insusirile si la lucrarile dumnezeiesti, la scopul cunoasterii lor si la indatoririle pe care le asaza ele asupra noastra, cugetarea la bunatatea, dreapta judecata, atotputernicia, omniprezenta, atotstiinta lui Dumnezeu, la faptul ca El este Ziditorul si Purtatorul nostru de grija, la iconomia mantuirii intru Domnul Iisus Hristos, la harul si la cuvantul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, la Imparatia Cerurilor.

La oricare dintre aceste lucruri ai incepe sa le cugeti, cugetarea va umple negresit sufletul de un simtamant evlavios fata de Dumnezeu. De pilda, daca vei incepe sa cugeti la bunatatea lui Dumnezeu, vei vedea ca esti inconjurat de milele dumnezeiesti atat trupeste cat si duhovniceste, si vei cadea inaintea lui Dumnezeu revarsandu-ti umilele simtaminte de recunostinta.

Daca vei incepe sa cugeti la atotstiinta lui Dumnezeu, vei afla ca nimic din tine nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu, si negresit vei lua hotararea de a priveghea cu asprime asupra miscarilor inimii si mintii tale, ca sa nu il jignesti cumva pe Atotvazatorul Dumnezeu.

Daca vei incepe sa cugeti la dreptatea dumnezeiasca, te vei incredinta ca nici un lucru rau nu ramane nepedepsit si te vei hotari negresit sa cureti toate pacatele tale prin frangerea inimii inaintea lui Dumnezeu si prin pocainta.

Astfel, la orice insusire si lucrare dumnezeiasca ai cugeta, orice cugetare de acest fel va umple sufletul tau de simtaminte si dispozitii evlavioase fata de Dumnezeu. Ea va face sa nazuiasca drept catre Dumnezeu toata fiinta omului, si este ca atare mijlocul cel mai simplu de a deprinde sufletul sa suie catre Dumnezeu.

Vremea cea mai buna si mai potrivita pentru aceasta e dimineata, cand sufletul inca nu e impovarat de multimea impresiilor si grijilor lumesti, si anume dupa rugaciunea de dimineata. Dupa ce vei incheia rugaciunea, asaza-te, si cu gandire sfintita prin rugaciune incepe sa cugeti la o insusire si lucrare dumnezeiasca, maine la alta, si da sufletului tau asezarea potrivita. Osteneala nu este multa – se cere doar dorinta si hotarare, iar roada este multa. din Sfantul Teofan Zavoratul, Cum sa ne imbogatim viata prin rugaciune, Editura Sophia

Rugăciunea obştească: slujbele Bisericii

Rugăciunea personală se poate face oriunde, oricând şi în orice condiţii. Ea nu este îngrădită în anumite reguli de exprimare, şi are la bază libertatea şi personalitatea creştinului. Lui Dumnezeu te poţi ruga oricând, întrucât El este Omniprezent, Atotştiutor şi iubitor de oameni.
Rugăciunea de obşte este o altă formă de rugăciune, în care o comunitate de credincioşi se roagă împreună, după cuvântul lui Hristos, care spune că: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20). Această formă de rugăciune alcătuieşte viaţa Bisericii, sub forma slujbelor bisericeşti. În cadrul acestor slujbe avem de-a face cu o oarecare formă de standardizare a exprimărilor şi mişcărilor liturgice, scopul fiind dat de nevoia de ordine şi împlinire a funcţiunilor principale ale rugăciunii: lauda, mulţumirea şi cererea. Mai trebuie spus că această formă de rugăciune se face sub îndrumarea şi cu participarea activă a slujitorilor bisericeşti.
Desigur că de-a lungul timpului Biserica a trebuit să ţină cont de nevoile şi evoluţia societăţii, de aceea, de-a lungul timpului vom observa o evoluţie a rânduielii slujbelor. În acest fel, astăzi observăm cu uşurinţă că slujbele Bisericii sunt încărcate de momente simbolice care vin să ajute pe credincios în înălţarea inimii sale către Dumnezeu, dar şi în înţelegerea adevărurilor de credinţă. În aceste sens, în componenţa slujbelor vom găsi diferite elemente liturgice, care sunt aşezate după o anumită rânduială, numită şi „tipic”. Aceste elemente sunt diverse, şi ele includ: rugăciuni, cântări liturgice, lecturi din cărţile sfinte, gesturi liturgice, mărturisiri de credinţă. Toate aceste elemente sunt combinate între ele, funcţie de scopul respectivei slujbe, şi ele se încadrează întotdeauna între o formulă de început şi una de sfârşit.
Dacă ar fi să facem o împărţire a slujbelor bisericeşti, observăm că există mai multe criterii după care putem să facem această împărţire. Astfel, după structura lor, găsim trei feluri de slujbe bisericeşti:
*rugăciunea simplă, care se rosteşte de regulă de preot pentru anumite nevoi personale ale credinciosului, sau în anumite momente importante din viaţa Bisericii;
*rânduieli liturgice, care se compun de regulă dintr-o rugăciune, care constituie partea principală, şi alte câteva elemente liturgice, ca de exemplu cântări sau lecturi, care vin să întregească scopul şi semnificaţia slujbei respective;
*slujbe propriu-zise, care sunt de o întindere şi complexitate ceva mai mari, şi care corespund unor nevoi bisericeşti mai importante.
Funcţie de timpul în care slujbele bisericeşti se oficiază, avem şi aici o împărţire, după cum urmează:
· slujbe ce se oficiază în mod periodic, la momente bine stabilite în cadrul unei zile liturgice, care au o importanţă capitală în viaţa Bisericii. Aceste slujbe se mai cunosc şi sub denumirea de „Laude bisericeşti”, şi ele vin să împlinească nevoia de slujire a obştii, mai ales prin funcţiunea de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu şi persoanelor sfinte. Viaţa Bisericii a determinat stabilirea numărului acestor laude la şapte, iar motivaţia lor este dată de cuvântul psalmistului David, care spune: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale.” (Psalm 118, 164). Denumirile acestor 7 laude sunt, în ordinea lor cronologică de desfăşurare într-o zi liturgică: Ceasul IX, Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, utrenia, Ceasurile I, III, VI, Sf. Liturghie. slujbe ce au caracter periodic, dar nu zilnic, şi care au o importanţă secundară în viaţa Bisericii, importanţă ce derivă din caracterul personal al rugăciunii. Aici putem enumera diverse rânduieli cu caracter personal (rugăciunea de dimineaţa, de seara, la masă), Paraclisele, Canoanele, Acatistele. Acestea se pot săvârşi atât la comun, dar şi în particular. Şi aici întâlnim cu precădere funcţiunea de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu.
· slujbe pentru diferite nevoi personale sau obşteşti, care se cunosc sub denumirile de „Sfinte Taine” şi „Ierurgii”. Aceste slujbe au legătură imediată cu diverse momente importante din viaţa credinciosului sau a unei comunităţi de credincioşi, şi se bazează mai mult pe funcţiunea sfinţitoare a cultului public, întrucât ele au ca scop împărtăşirea harului divin către credincioşi. Se întâmplă uneori ca, din diverse motive, anumite persoane sau grupuri de persoane să conteste această formă de vieţuire obştească a Bisericii, aducând ca argument faptul că legătura cu Dumnezeu are ca principală caracteristică unicitatea şi individualitatea persoanei, prin urmare religia ar trebui exprimată privat şi individual. Această tendinţă este observabilă mai ales în ţările secularizate ale Apusului, dar şi în cadrul cultelor protestante şi, mai ales, neo-protestante, care, deşi practică anumite forme de adunare a credincioşilor, totuşi resping viaţa Bisericii sub forma slujbelor bisericeşti. Plecând însă de la principiul iubirii în Hristos, enunţat la începutul acestui articol, putem spune cu certitudine că mântuirea nu se câştigă de unul singur şi că religia nu poate constitui o chestiune personală, aşa cum greşit afirmă anumite state europene (Franţa, Germania). Viaţa obştească a bisericii are, pe lângă celelalte scopuri spirituale, un profund caracter de echilibrare socială. Aceste forme de împreună-participare la rugăciune vin să explice credinciosului că el nu este o singularitate înaintea lui Dumnezeu, că „Tatăl nostru” din ceruri ne iubeşte pe toţi la fel. Prin urmare toţi beneficiem de chipul lui Dumnezeu sădit în noi, şi fiecare se bucură de libertate, iubire şi şansa mântuirii în mod egal. Ceea ce ne diferenţiază unii de alţii nu ar trebui să ne dezbine şi să ne izoleze, ci dimpotrivă, conform învăţăturilor Bisericii, avem de-a face cu „o unitate în diversitate”.

Raportul între rugăciunea personală şi rugăciunea obştească

Liturghia esate un cuvant grecesc care inseamna serviciu public sau, altfel spus, slujba obsteasca. E bine sa ne amintim ca rugaciunea, potrivit imprejurarii in care se face, este de doua feluri: individuala(sau particulara) si publica(sau obsteasca). Mantuitorul Hristos le-a practicat si recomandat pe amandoua; si, chiar daca uneori a pus accent deosebit pe cea particulara, a facut-o spre a critica obiceiul fariseilor care, in fatarnicia lor, isi faceau rugaciunile in vazul tuturor, de ochii lumii, prin piete publice si locuri aglomerate, spre a-si ascunde vidul launtric, adica faptul ca acasa nu se rugau deloc. E motivul pentru care Domnul indeamna ca, spre deosebire de acestia, adevaratul credincios sa-si faca rugaciunile in intimitatea sufletului sau, singurul care-l vede si-l asculta. El Insusi, Domnul, obisnuia sa Se retraga in cate un loc singuratic si sa Se roage in taina ori de cate ori simtea nevoia unei mai stranse comunicari cu Parintele Sau.

Pe de alta parte, insa, El Se ruga impreuna cu ucenicii Sai, asa cum a facut-o si dupa Cina cea de Taina, cand au cantat laolalta din psalmii lui David. Sa retinem si faptul ca insasi Rugaciunea Domneasca, Tatal Nostru, pe care El ne-a propus-o ca model, este construita la plural, ceea ce inseamna ca si atunci cand omul se roaga in particular, el o face nu numai pentru sine , ci si pentru cei dragi lui, pentru cei apropiati si, in ultima instanta, pentru intreaga comunitate careia ii apartine; el se roaga in taina cu sentimentul rugaciunii obstesti.

Rugaciunea in comun s-a dezvoltat dupa pogorarea Duhului Sfant, adica imediat dupa ce a luat fiinta Biserica lui Hristos prin botezul primilor 3000 de oameni. Insusi cuvantul Biserica (in greceste ekklesia) inseamna „adunare”, adica totalitatea celor ce au primit acelasi botez, marturisesc aceeasi credinta si practica acelasi cult. Or, in centrul cultului crestin din vremea Sfintilor Apostoli era reiterarea Cinei celei de Taina, numita Frangerea Painii, adica Euharistia, urmata de impartasirea tuturor. Aceasta slujba era samburele a ceea ce mai tarziu se va numi Liturgie. Iata ce ni se spune in Faptele Apostolilor despre primii crestini care alcatuiau Biserica lui Hristos: „Si staruiau in invatatura apostolilor si in partasie (adica folosirea in comun a bunurilor materiale), in frangerea painii si in rugaciuni.”

Rugaciunea era liantul fluid al comunicarii si comuniunii crestine din epoca apostolica. Tot ea era si instrumentul prin care crestinii se ajutau reciproc. La vremea cand Petru se afla in inchisoare, Biserica facea necontenit rugaciune la Dumnezeu pentru el. La o alta vreme, dupa ce Petru si Ioan fusesera eliberati din temnita, obstea crestinilor se ruga pentru intarirea lor in propovaduirea Evanghelie. Mai mult, Apostolul Pavel vedea in rugaciune arma duhovniceasca impotriva oricarui fel de rau sau necaz. In acest sens scria el crestinilor din Roma: „Impreuna cu mine sa va luptati in rugaciunile voastre catre Dumnezeu pentru mine”, asa cum de altfel facea si el pentru fiii sai duhovnicesti: „Intotdeauna in rugaciunile mele ma rog pentru voi toti cu bucurie”.

Rugaciunea nu era doar o interventie circumstantiala starnita din cand in cand de anumite imprejurari, ci o indeletnicire perpetua a comunitatii si a fiecarui ins: „Fiti rabdatori intru necaz, staruitori in rugaciune”.Iar indemnul aceluiasi Pavel:”Rugati-va neincetat” avea sa devina temeiul miscarii isihaste de mai tarziu, care a primenit viata duhovniceasca a intregului Rasarit crestin.

Liturghia nu este singura slujba obsteasca din cultul ortodox, dar ea are un caracter cu totul special. Exista Sfantul Maslu si Acatistul, dar nu trebuie neglijata Liturghia. Ea se situeaza printre cele sapte Taine ale Bisericii, deoarece in centrul ei se afla Euharistia, adica Taina prin care painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului, o realitate cu care noi ne impartasim si care este esenta trairii noastre crestine. Biserica lui Hristos e de neconceput fara Dumnezeiasca Liturghie, iar aceasta e de neconceput fara Taina Euharistiei care e de neconceput fara finalitatea mantuirii noastre.

Liturghia e cartea deschisa a Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.

Treptele rugăciunii

La inceputul ei, rugaciunea este agitata, iar tacerea este doar o vorbarie interiorizata. Dupa cuvantul lui Peguy, nu trebuie sa te rogi ca o gasca care asteapta sa fie indopata! Emotiv, omul isi descarca intreg continutul psihic al fiintei lui; cei induhovniciti ne sfatuiesc ca inainte de a simti oboseala acestui monolog, sa ocupam timpul rugaciunii prin cantari si lecturi religioase.
Sfantul Ioan Scararul condamna prolixitatea: „nu trebuie sa va cautati cuvintele in rugaciunea voastra; de cate ori gangaveala simpla si monotona a copiilor nu inmoaie inima tatalui lor?! Nu va lansati in lungi discursuri pentru ca nu cumva sa va imprastiati duhul in cautarea cuvintelor. Un singur cuvant al vamesului a miscat milostivirea lui Dumnezeu; un singur cuvant plin de credinta a salvat pe talhar. Prolixitatea, vorbaria in rugaciune umple spiritul de imagini si-l imprastie, in timp ce, adesea, un singur cuvant are ca efect adunarea in sine a spiritului”. „Nu este nevoie de cuvinte multe, ajunge sa stai cu mainile ridicate”, spune Sfantul Macarie cel Mare. La Capitolul XX din Regulile sale, Sfantul Benedict afirma: „In mod sigur, nu pentru multimea cuvintelor vom fi ascultati, ci pentru zdrobirea inimii.”
Rugaciunea domneasca este foarte scurta. Un eremit de la Sfantul Munte Athos incepea aceasta rugaciune la apusul soarelui si o termina zicand amin, odata cu primele raze ale rasaritului. Nu este nevoie de discursuri, ci de a trai din plin lumile intregi pe care le invie fiecare cuvant din rugaciune. Marii induhovniciti se multumeau sa pronunte numele lui Iisus, dar in acest nume ei contemplau imparatia. Daca omul a inteles bine lectia, el isi corecteaza atitudinea, o acorda cu aspiratia liturgica: „Fa din rugaciunea mea o taina a prezentei Tale.” Omul incordeaza auzul la glasul lui Dumnezeu: „Trebuie sa ne rugam pana ce Duhul coboara peste noi, cand el a venit sa ne viziteze, trebuie sa incetezi rugaciunea”, sfatuieste Sfantul Serafim.
Pentru omul modern, greutatea vine de acolo ca inteligenta s-a separat de inima, cunoasterea de judecata de valoare. Or, vechea traditie sugereaza: „Dimineata coboara mintea in inima si ramai toata ziua in tovarasia lui Dumnezeu.” Fa adica iarasi coerente elementele farimitate ale fiintei tale, regases-te-ti integritatea spiritului. O veche rugaciune cere: „Leaga-mi sufletul prin dragostea ta.” Din asamblarea starilor sufletesti sa izvorasca un singur suflu.
O grava deformare se face rugaciunii prin repetarea mecanica a formulelor, a textelor invatate. Or, adevarata rugaciune se transforma intr-o atitudine constanta, intr-o stare de spirit care structureaza si modeleaza liturgic intreaga noastra fiinta. Aici se afirma acest profund adevar, ca a avea este inca un simbol, realitatea este in a fi. Dupa Sfintii Parinti nu ajunge sa ai rugaciunea, regulile, obiceiul, ci trebuie sa devii, sa fii rugaciune intrupata. Caci in chiar structura lui omul se vede ca o fiinta liturgica, ca omul lui Sanctus, ca cel care prin toata viata si fiinta lui se prosterneaza si adora, ca cel care poate sa spuna: „Voi canta Dumnezeului meu atata vreme cat voi fi.” A face din viata ta o liturghie, o rugaciune, o doxologie inseamna a face un sacrament al comuniunii perpetue: „Dumnezeu coboara in sufletul rugator si duhul migreaza in Dumnezeu.” Inaltarea omului corespunde coborarii lui Dumnezeu. Leon Bloy vorbea de un batran care mergea mereu cu capul descoperit, caci el se simtea mereu in prezenta lui Dumnezeu. Imagine atat de expresiva a atitudinii de rugaciune devenita viata. Sfantul Pavel o apropie de actul de credinta: „Cercetati-va si vedeti daca va aflati in credinta. Incercati-va inimile. Nu-L recunoasteti pe Iisus Hristos in voi?”
Dar pentru a fi act, credinta refuza orice formalism care se instaleaza repede in rugaciunile exterioare, in datorii in care omul este absent, ca si in orice complacere tacita a jocurilor mistice, in care omul este prea prezent. „Rugaciunea nu este desavirsita daca omul are constiinta de sine si daca se observa rugandu-se.” Credinta invita la a urma pe Hristos pana in rugaciunea sacerdotala, care este liturghie a mijlocirii universale.

Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus, numită şi Rugăciunea Inimii sau Rugăciunea Minţii, este o rugăciune scurtă, simplă care a fost folosită, predată şi comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de Creştinismul răsăritean. Forma exactă a rugăciunii s-a modificat adeseori între forma cea mai scurtă, cum este „Doamne, miluieşte-mă” şi forma extinsă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.” Formele cele mai folosite la Muntele Athos sunt „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine” şi „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” . Rugăciunea aceasta este folosită îndeosebi în practica spirituală cunoscută sub numele de isihasm.
Pentru ortodocşi este una dintre cele mai profunde şi mistice rugăciuni, dar ea este şi foarte practică, deoarece prin scurtimea şi repetarea ei ordonează mintea şi o ţine mai uşor în rugăciune; este adesea repetată atât de mult cât poate fiecare ca parte componentă a exerciţiului ascetic personal. Există unele texte Romano-Catolice despre acest subiect, dar folosirea ei nu a atins niciodată cinstea, popularitatea şi înţelesurile de care se bucură în Biserica Răsăritului. Există însă o variantă mult mai elaborată, cunoscută unor romano-catolici sub acelaşi nume: „O, Iisuse al meu, iartă-ne nouă păcatele, mântuieşte-ne de focul iadului, şi du-ne sufletele în rai, în special ale celor care au mai multă nevoie de mila Ta”.
Cel mai bine este explicată rugăciunea aceasta prin parabola Vameşului şi Fariseului; în care fariseul demonstrează cum nu trebuie făcută rugăciunea, exclamând: „Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt ca vameşul acesta.”, în timp ce vameşul, în smerenia sa, se roagă corect: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (sau: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” – Luca 18:10-14). Şi aşa cum este scris în Evanghelii, Petru a strigat în timp ce se scufunda în apa mării: „Doamne, scapă-mă” Matei 14:30 [1]).
În tradiţia ortodoxă rugăciunea este spusă repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui şirag de mătănii. Poate fi însoţită de metanii şi de semnul crucii. În această formă este utilizată ca mijloc de dobândire a căinţei şi ca mijloc de dobândire a smereniei; de aceea adeseori este adăugat cuvântul „păcătosul” deoarece atunci când omul stă la rugăciune în faţa lui Dumnezeu nu este alt păcătos în afara celui care se roagă.
Monahii au adesea secvenţe lungi de rugăciune, spunând-o de mii de ori (minute sau ore în şir) noaptea ca parte componentă a programului lor, şi cu ajutorul unui părinte duhovnicesc experimentat ca îndrumător; ultimul scop al practicantului este să-şi „interiorizeze” rugăciunea, astfel încât această să fie neîncetată, împlinind astfel cuvântul Sfântului Pavel din scrisoarea către Tesalonicieni: „rugaţi-vă neîncetat” (Tesalonicieni I 5:17). Folosirea Rugăciunii lui Iisus în acest fel este subiectul unei cărţi ruseşti clasice: Pelerinul Rus. Pentru mulţi practicanţi, după o vreme, rugăciunea lui Iisus „coboară în inimă”, astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conştient, ci curge de la sine.

Sfânta Liturghie – locul central în viaţa duhovnicească

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.
Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăţiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului .
Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creaţie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezenţei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este”Evanghelia mereu actualizată”.
În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor. Nu Îl întâlnim ca inşi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcuş spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unităţii „de sus”, în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viaţa veşnică. În acelaşi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflaţi departe cât şi cei adormiţi ca mădulare ale aceluiaşi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp şi spaţiu.

Rugăciunea curată

Rugaciunea cu adevarat desavarsita este rugaciunea curata, adica aceea pe care o face mintea cand a ajuns la capacitatea de a alunga usor si pentru multa vreme orice ganduri in vreme ce se roaga. Dar la aceasta capacitate ajunge omul numai dupa ce a dobandit libertatea de patimi, nici macar gandurile nevinovate nu mai trebuie sa tulbure mintea in vreme ce se roaga, in vremea rugaciunii desavarsite. De aceea, rugaciunea curata se face numai dupa ce mintea s-a ridicat de la contemplarea firii vazute si de la lumea conceptelor, cand mintea nu-si mai face nici o imagine si nici un concept. De aceea, socotim ca rugaciunea curata se cunoaste si dupa faptul ca nu mai are vreun obiect, ci, dupa ce a trecut peste toate in ordinea valorii lor tot mai inalte, mintea nu mai cere decat mila lui Dumnezeu, simtindu-L ca Stapanul de a Carui mila atarna.
S-ar mai putea adauga inca doua criterii cu care se masoara progresul rugaciunii: imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe culmile sale, rugaciunea e rugaciune curata prin faptul ca nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvant, ci mintea adunata din toate este constienta ca se afla fata in fata cu Dumnezeu; de aceea se mai numeste si rugaciunea mintii.
Desigur, nici pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti nu se poate afla mintea tot timpul golita de orice continut, chiar si de idei simple, nepatimase ale lucrurilor. Daca totusi i se cere celui ce se straduieste dupa desavarsire sa-si faca rugaciunea tot mai neintrerupt, aceasta e propriu-zis o pomenire tot mai neincetata a numelui Iui Dumnezeu sau al lui Iisus, insa nu cu excluderea ideilor nevinovate, ci paralel cu ele, ca un mijloc de mentinere a sa in curatie. Deci „rugaciunea neincetata” este altceva decat „rugaciunea curata sau mintala”, in vremea careia mintea nu mai are nici o idee, nici un gand, afara de gandul fara forma la Dumnezeu.
Desigur, intre „rugaciunea neincetata” si „rugaciunea curata sau mintala” este o stransa legatura. Aceleasi putine cuvinte le foloseste si una, si alta. Pe urma, nu poate ajunge cineva dintr-o data la rugaciunea desavarsita, care este rugaciunea curata, daca nu s-a obisnuit sa aiba mereu pe Dumnezeu in cuget, daca nu i-a devenit o dulceata gandul la Dumnezeu. De aceea rugaciunea curata nu e decat flacara care se ridica din ce in ce mai des din focul rugaciunii neincetate. In general spiritualitatea rasariteana recomanda urmatoarele conditii pentru ca mintea sa ajunga la starea rugaciunii curate:
1) Ca mintea sa se intoarca de la lucrurile din afara in launtrul sau, spre „inima” sa, parasind orice obiect. Prin minte se intelege desigur lucrarea mintii, revarsata spre lumea sensibila, cum explica Sfantul Grigorie Palama, iar inima, spre care trebuie sa se intoarca, nu e decat centrul sau, unde aflandu-se nu mai priveste in afara, spre lucruri, ci spre Dumnezeu. Mintea, intorcandu-se in inima, se intoarce „acasa”, se spune in Metoda lui Michifor din Singuratate. Diadoh zice acestui centru, cand „camarile mintii”, cand „adancul inimii”. Iar cand prin „minte” intelege lucrarea ei, atunci centrul ei este numit inima, si cand prin minte intelege fiinta mintii, atunci centrul este numit „adancul mintii”, sau „camarile inimii” etc.

Taina întâlnirii cu Mântuitorul Iisus Hristos şi Cincizecimea continuă

Sărbătoarea Cincizecimii reprezintă începutul propovăduirii apostolice la toate neamurile, începând din Ierusalim, conform poruncii Domnului Iisus Hristos: Şi le-a zis : Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne : în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu XVI, 15-18).
Cuvântul apostolilor devine foc ce arde pentru cei necredincioşi şi mântuieşte prin Botez pe cei ce vor crede. Credinţa presupune viaţă iar necredinţa moarte. Nu exista decât două alternative! Este într-adevăr o realitate dură, tranşantă dar adevărată, plină de esenţă. A crede sau a nu crede – acesta este nucleul care mişcă întreaga fiinţă către căutarea continuă şi sinceră a lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh aduce în prim plan axa predică – credinţă – Botez – mântuire. Aceasta este axa vieţii sau a dobândirii Sfântului Duh. Predica slujitorilor lui Dumnezeu (episcopi, preoţi, diaconi) înseamnă Cuvântul lui Iisus Hristos plin de putere, de Duh Sfânt, de viaţă. Acest cuvânt lucrează în sufletul omului precum sămânţa care dă roade în pământ bun. Cuvântul nu se mai adresează cugetului şi nu mai poate fi curpins de cuget, el trezeşte simţirile sufleteşti, se adresează inimii. De aceea el rodeşte credinţă lucrătoare, vie. Credinţa înseamnă deschiderea persoanei umane spre dialogul cu Dumnezeu şi de aceea ea se concretizează în Botez. Credinţa fără Botez este precum sământa care cade pe piatră şi nu dă rod. Ea nu presupune neaparat acceptarea automată şi exclusiv raţională a învăţăturii Lui. Sfânta Scriptură istoriseşte faptul că nici ucenicii Mântuitorului nu au crezut în Înviere atunci când femeile mironosiţe au venit de la mormântul gol. Deci, a crede nu înseamnă a accepta necondiţionat şi automat, în mod raţional, cele mărturisite de alţii. Credinţa cere primirea Botezului sau a pecetei Duhului Sfânt şi se manifestă ca o lucrare a Duhului Sfânt în omul ce se deschide acesteia. Ea răsare din interior, din convingerea inimii, fiind exclusiv o mărturisire şi o mişcare a puterilor sufleteşti. O astfel de credinţă este lucrătoare, radiază iubire şi îl aşează pe om în dialog cu semenii lui. Credinţa mişcă fiinţa umană spre Botez, iar Botezul îl pregăteşte pentru întâlnirea finală cu Dumnezeu, convieţuirea în comuniunea Slavei Dumnezeieşti.
La început credinţa era însoţită de minuni (alungarea demonilor, grăirea în limbi, îmblanzirea naturii, vindecarea bolnavilor) ca să se certifice învăţătura propovăduită de apostoli şi să se întărească noua comunitate de credincioşi. Duhul Sfânt veghea asupra lor iar scopul lor era dobândirea Duhului Sfânt, aşa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Astăzi credinţa oamenilor se confruntă mai ales cu problema secularizării, o lume fără Duhul Sfânt. În Biserică, harul Lui se revarsă prin cele şapte Sfinte Taine, astfel încât ea devine izvor viu prin care Duhul Sfânt se revarsă în societate şi o sfinţeşte. Cu toate acestea, harul nu lucrează automat în sufletul persoanei umane, ci este nevoie de deschiderea acestuia la împreună-lucrare. Societatea contemporană tinde să se îndepărteze tot mai mult de harul Duhului Sfânt, iar omul se închide tot mai mult în sine şi se plasează în afara dialogului şi comuniunii cu ceilalţi. Lipsa Duhului Sfânt în societate determină moartea spirituală, sinuciderea, boli psihice grave, violenţă, ură, război şi, în final, distrugerea sufletească şi trupească a persoanei umane. Diferenţa dintre bine şi rău este tot mai insesizabilă, căci răul se înfăţişează în culori tot mai frumoase, uneori chiar prin minuni. Căutăm senzaţionalul, minunile de duzină, cu caracter comercial, de marketing religios, însă uităm că minunile nu laudă credinţa, ci întăresc cuvintele Mântuitorului. Orice minune are un scop fundamental în iconomia mântuirii. Nu este nevoie sa vedem o icoană care plânge atâta vreme cât ştim că „Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Este necesară a actualizare permanetă a Cincizecimii în societate prin deschiderea omului pentru lucrarea Duhului Sfânt în şi prin Biserică. Participarea la sfintele slujbe trebuie completată cu promovarea normalului în societate pentru refacerea echilibriului ei. Postul, rugăciunea, faptele bune, comuniunea cu cei bolnavi şi în suferinţă regenerează rana tot mai adâncă a lipsei Duhului Sfânt din societatea contemporană.

Înţelegerea Sfintei Liturghii

Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe. Cele mai adesea se sluje te Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar uneori Liturghia Sfântului Vasile cel Mare i Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Dar există i alte Liturghii, precum Liturghia Sfântului Iacov sau Liturghia Sfântului Marcu.
Dumnezeiasca Liturghie este o slujbă euharistică. Este compusă din două păr i: Liturghia catehumenilor, numită i Liturghia Cuvântului, în timpul căreia sunt prezentate i comentate fragmente din Sfânta Scriptură, urmată de Liturghia credincio ilor, uneori numită i Liturghia euharistică, pe parcursul căreia Darurile de pâine i vin sunt aduse i sfin ite. Biserica Ortodoxă ne înva ă că Darurile sfin ite devin cu adevărat Trupul i Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, dar nu a formulat niciodată o dogmă cu privire la modul în care se petrece această preschimbare. Proscomidia (sau Prothesis), slujba de pregătire a Sfintelor Daruri poate fi considerată o a treia parte a Liturghiei, care precede începutul Liturghiei propriu-zise.
Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăţiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului .
Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creaţie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezenţei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este „Evanghelia mereu actualizată”.
În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor. Nu Îl întâlnim ca inşi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcuş spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unităţii „de sus”, în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viaţa veşnică. În acelaşi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflaţi departe cât şi cei adormiţi ca mădulare ale aceluiaşi Trup al lui Hristos, realizânduse astfel o unitate în timp şi spaţiu.

Participarea conştientă la Sfânta Liturghie

Viaţa creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin care îşi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înşeleagă semnificaşia ei. Ca urmare, vă vom oferi o explicare sistematică a acestei slujbe esenţiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie. Un lucru foarte important în Sfânta Liturghie este participarea noastră reală. Noi ştim că Liturghia este o slujbă cerească. De când intrăm în biserică noi simţim aşa cum spune şi o cântare de la Utrenie, că am ieşit din lume: “În Biserica măririi tale stând în cer mi se pare a fi Născătoare de Dumnezeu”. Cu cât ne apropiem de centrul Bisericii sporeşte misterul. Noi ne apropiem de tronul Împărăţiei lui Dumnezeu în aşa fel încât pregătiţi să ajungem în momentul central al slujbei, la împărtăşirea credincioşilor să rostim rugăciunea:
„Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi…. Încă cred că acesta este cinstit Trupul şi Sângele Tău …” iar apoi in picioare, care este starea învierii, cu multă sfială dar cu multă dragoste şi bucurie primesc Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Acesta este punctul culminant, punctul de satisfacţie al acestei sfinte rânduieli.
Până aici însă noi participăm la un mister extraordinar. Noi suntem participanţi şi spiritual dar şi prin un act material al nostru. Vreau să urmărim participarea noastră spirituală. În momentul în care nu ne-am pregătit pentru Sfânta Împărtăşanie, şi este greşit să facem Liturghie fără vre-o împărtăşanie. Scopul Liturghiei este sfinţirea darurilor în vederea sfinţirii credincioşilor. Deci la ce participăm noi?…la cea mai importantă slujbă şi la cea mai importantă minune. – aici fac o paranteză: câţi dintre noi avem în gând, sau poate chiar ne-am pronunţat: dacă aş vedea o minune atunci aş fi mai credincios. Dar ce minune vrei să vezi mai mare decât aceasta?…sau ce minune vrei să vezi mai mare decât faptul că tu exişti?… şi dacă te-ai gândi datorită cui exişti, şi datorită cui ai toate facultăţile spirituale pe care ţi le-a lăsat Dumnezeu dar şi bunurile materiale căci zice psalmistul: „de-Ţi întorci Tu faţa Ta toate se ofilesc, lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce”(Ps. 103). Cea mai importantă dintre minuni este aceasta şi anume: că noi participăm împreună cu îngerii la cea mai importantă slujbă care există, la cel mai important act de preamărire a lui Dumnezeu; îngerii în ceruri cântă veşnic Liturghie cerească împrejurul Tronului, dar această Liturghie este atât de importantă pentru noi încât îngerii împreună cu noi participăm împreună la această lucrare dumnezeiască.

Postul

Postul este retinerea totala sau partiala de la anumite alimente si bauturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, in scop religios-moral. Aceasta retinere de la mancari si bauturi trebuie insa insotita si de retinerea de la ganduri, pofte, patimi si fapte rele, ceea ce inseamna ca postul trupesc trebuie sa fie insotit de post sufletesc. Postul este de origine si instituire divina, de aceea il gasim practicat din vremuri stravechi, intalnindu-l aproape in toate religiile si la toate popoarele. Dupa unii Sfinti Parinti ca: Vaisile cel Mare, Ioan Gura de Aur si altii, el isi are originea in rai, prin interzicerea data de Dumnezeu protoparintilor nostri de a manca din pomul oprit.
Postul a fost practicat de evrei in Vechiul Testamment, fiind cerut si de Legea lui Moise (Deut. IX, 10; Lev. XVI, 29-31; Jud. XX, 26; I Regi VII, 6; Is. LVIII, 6; Ioil II, 15; Iona III, 5-8). Dupa exemplul Vechiului Testament, inainte de a-si incepe activitatea, Mantuitorul Hristos s-a retras in pustie, unde a postit 40 de zile si 40 de nopti (Matei IV, 2; Luca IV, 2), sanctionand astfel postul prin insusi exemplul Sau si desavarsindu-l prin aratarea sensului sau adevarat, ca si a modului in care trebuie sa fie practicat (Matei VI, 16-18), de asemenea recomandandu-l, alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii (Matei XVII, 21; Marcu IX, 29).
Sfintii Apostoli si ucenicii lor au continuat practica postului dupa exemplul Mantuitorului, pregatindu-se totdeauna pentru misiuni importante prin post si rugaciune (Fapte XIII, 3; XIV, 23) de asemenea au recomandat crestinilor practica postului ca obligatie generala (Can. 66 si 69 apost.; Const. Apost. V, 15; Marturiile lui Herma, Iustin Martirul, Policarp, Varnava si Clement Romanul).
Sfintii Parinti din veacurile urmatoare au practicat si recomandat postul, subliniind valoarea deosebita a acestuia, iar prin hotararile unor Sinoade ecumenice si particulare, ca si prin canoanele unor Sfinti Parinti, postul a fost institutionalizat (can. 66 si 69 apost.; 89 sin VI ecum.; 49, 50, 51 si 52 Laodiceea; 1 Dionisie al Alexandriei; 15 Petru al Alexandriei; 8 si 10 Timotei al Alexandriei, s.a.).
Dintre Sfintii Parinti care au subliniat in mod deosebit importanta postului amintim pe: Irineu, Ieronim, Augustin, Epifaniu, Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Timotei si Teofil ai Alexandriei, Ioan Gura de Aur, Nichifor Marturisitorul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si altii. Ei nu uita insa sa accentueze ca postul trupesc fara cel sufletesc este lipsit de orice valoare morala.
La inceput n-au existat prescriptii precise si obligatorii cu privire la timpul, durata si severitatea postului, dar cu vremea, autoritatea bisericeasca a stabilit prescriptii si norme care reglementau timpul, durata si modul de a posti. Despre acestea avem dovezi mai multe din veacul al IV-lea. Dar unele existau de mai inainte.
Conform Didahiei, zile de post pentru toti crestinii sunt miercurile si vinerile, iar canoanele 66 si 69 apostolice, Didascalia (cap. 21) si Constitutiile Apostolice (5, 13 si 15 alaturi de 7, 22 si 23) prescriu postul inainte de hirotonie, de botez si de impartasanie, inainte de Pasti si in zilele de miercuri si vineri. Dar nu in toate Bisericile postul era la fel de lung si de aspru. Calugarita spaniola Etheria noteaza in jurnalul ei (care dateaza din ultimul deceniu al veacului IV) ca in acea vreme, la Ierusalim, postul dinaintea Invierii Domnului (Postul Pastilor) era lasat la libera vointa a crestinilor, durata si asprimea lui nefiind stabilita in acea vreme. Cu timpul insa, dispozitiile bisericesti care reglementau disciplina postului s-au inmultit, oficializindu-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice si particulare, sau ale unor Sfinti Parinti, uniformizindu-se si generalizandu-se intre veacurile VII-IX in intreaga Biserica Ortodoxa.

Importanţa postului în viaţa duhovnicească

Postul (sl. пост) este înţeles în general ca o practică de abţinere de la anumite mâncăruri, în anumite zile ale săptămânii (miercurea şi vinerea) sau pe perioade mai lungi stabilite de Biserică, posturile (şi însemnate în calendarul bisericesc). Totuşi, postul este şi o practică de nevoinţă sufletească şi atenţie sporită, trezvie. Postul include reţinerea de la gânduri şi fapte rele şi de la relaţiile conjugale. Postul se însoţeşte cu rugăciunea, mulţumirea pentru toate şi spovedania, pregătind persoana în întregul ei pentru sărbătoarea care urmează, ca în cazul unui atlet care îşi pregăteşte corpul, mintea şi sufletul. Postul este similar felului în care creştinii ortodocşi speră să fie bine pregătiţi pentru cea de-a doua venire. Din acest motiv, în timpul perioadelor de post nu se fac nunţi. (Cf. Sfaturi Pastorale.) O parte foarte importantă a perioadei postului este spovedania, deşi aceasta nu se limitează la perioadele de post. Postul creştin îşi are originea în tradiţia iudaică a postirii. Însuşi Iisus Mântuitorul a dat exemple de postire ucenicilor săi, cel mai important exemplu fiind cele patruzeci de zile în deşert, la sfârşitul cărora a fost ispitit de diavol (Matei 4,111). Sunt două feluri de postire: postul ascetic şi postul total (distincţia este nuanţată de părintele Alexander Schmemann, în lucrarea „Postul Mare”).
Postul ascetic reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului.
Postul ascetic se ghidează după reguli aplicabile monahilor. Aceste reguli nu au rolul de a fi „sarcini anevoie de purtat” (Luca 11,46), ci sunt un ideal spre care trebuie să tindem. Urmarea regulilor postului ascetic nu sunt un scop în sine, ci sunt mijloace spre perfecţiunea spirituală, care este încununată cu dragoste şi ajutată de rugăciune.
Postul total sau ajunarea (uneori numit, destul de nepotrivit, de altfel, „post negru”) este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens, ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (luni-vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. (a se vedea articolul despre Postul mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite). Postul este parte componentă a pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Pe lângă post, mai sunt necesare spovedania şi anumire rugăciuni, speciale pentru acest moment.
Înainte de Împărtăşanie nu se consumă nimic de mâncare sau de băut (nici chiar apă) de la trezire până la primirea Împărtăşaniei. De asemenea, nu se consumă carne sau lactate până după Vecernie în aceeaşi zi.
„Stăpâneşte-ţi pântecele atâta timp cât nu te stăpâneşte el pe tine” – Patericul egiptean
„Feriţi-vã de a măsura postul cu o simplă înfrânare în ale mâncării. Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă diavolului care, deşi nu mănâncă nimic, nu încetează să păcătuiască” – Sfântul Vasile cel Mare
„Fiilor, bine este a-l sătura pe cel flămând şi sărac, şi asa să posteşti” – Patericul egiptean „E cu neputinţă să ardă focul în apă, e cu neputintă pocăinţa fără post” – Sfântul Ioan Gură de Aur „E un obicei răspândit la vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit. Şi auzim pe unii: o săptămână , pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: „Eu am ţinut tot postul” , răspunde-i: Eu aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obişnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat.” – Sfântul Ioan Gură de Aur

Semnificaţia specială a perioadelor de post (Postul Mare, Postul Crăciunului etc.)

Biserica Ortodoxă de Răsărit a rânduit pentru dreptcredinciosii crestini anumite posturi. Căci postul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – potoleste trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăteste si înaripează sufletul, îl înaltă .
Posturile de peste an si pricinile pentru care le tinem sunt :
1. Sfântul si Marele Post, care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.
În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.
MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor . MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire – 25 Martie si în Dumininica Floriilor.
Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.
Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi – seara – pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.
Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.
2.Postul Sfintilor Apostoli sau al Simpietrului , a fost asezat de Biserică în cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum si a celorlalti apostoli. Acest post e un prilej de înăltare a sufletului. Stă în legătură cu Pastile si cu Pogorârea Duhului Sfânt, sărbători cu dată schimbătoare. De aceea nu începe la dată sorocită, ci tine când mai mult, când mai putin. Lăsăm sec insă totdeauna în Duminica Tuturor Sfintilor , seara, si postim până la 29 iunie, ziua Sfintilor Apostoli , care dacă va cădea Miercurea sau Vinerea, nu mâncăm de dulce.
În acest post nu mâncăm carne , ouă si brânză. Lunea, Miercurea si Vinerea nu mâncăm untdelemn si nu bem vin. Martea si Joia dezlegăm la untdelemn si avem voie la vin.
MÂNCĂM PESTE : Nasterea Sfântului Ioan Botezătorul -24 Iunie – chiar dacă aceasta ar cădea Miercurea sau Vinerea.
Dacă în zilele de Luni , Marti si Joi cade vre-un sfânt mai mare înse4mnat în calendar cu cruce neagră (+) , atunci mâncăm peste , iar de cade Miercurea sau Vinerea mâncăm numai untdelemn si bem vin. Intâmplându-se Miercurea sau Vinerea vre+un sfânt cu priveghere, sau hramul bisericii, dezlegăm la untdelemn , la vin si la peste.
3.Postul Sfintei Marii , sau al Sîntămăriei, numit si postul lui August, se tine în cinstea
Născătoarei de Dumnezeu , care înainte de Adormire a petrecut în neîncetată rugăciune si ajunare. Durează două săptămâni : de la 1 la 15 August.
Lăsăm sec la 31 iulie ; iar de va cădea această zi Miercurea sau Vinerea, lăsăm sec la 30 iulie. În acest post untdelemn si vin mâncăm numai Sâmbăta si Duminica . MÂNCĂM PESTE : Schimbarea la Fata – 6 August.
De asemenea , dacă Adormirea Maicii Domnului cade în zi de post, mâncăm de dulce a doua zi, adică la 16 August , iar în ziua Adormirii mâncăm peste.
4.Postul Nasterii Domnului , sau al Crăciunului, iarăsi ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe ”Cuvântul lui Dumnezeu” născut din Fecioara Maria.
Acest post tine 40 de zile : de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie , lăsăm sec în seara sfântului Filip , la 14 Noiembrie. Dacă această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 14 Noiembrie. Daca această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 13 Noiembrie.
Postim de carne , ouă si brânză . Lunea , Miercurea si Vinerea mâncăm bucate fără unsoare (ulei) si fără vin. Martea si Joia se dezleagă la untdelemn si vin. Sâmbetele si duminicile ,până la 20 decembrie exclusiv , se dezleagă la untdelemn , vin si peste.
Dacă în zilele de Luni , Miercuri si Vineri prăznuim vre-un sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagră (+) , mâncăm untdelemn si bem vin; iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce rosie (+) , atunci dezlegăm si la peste. Martea si joia mâncăm peste , untdelemn si bem vin , când cade în aceste zile : vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu rosu. În ziua de Ajun se mănâncă tocmai seara si anume : grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din făină, căci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au închipuit – mai înainte – Nasterea lui Hristos. La Crăciun, în orice zi ar cădea mâncăm de dulce. MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN la 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, la 4 , 5 , 6 , 7, 9 , 12 , 13 , 17 si 20 Decembrie, dacă aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea – căci în aceste zile se prăznuiesc sfinti mai însemnati .
MÂNCĂM PESTE : Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 24 noiembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea.
De asemenea mâncăm peste în Lunile , Miercurile si Vinerile acestui post , dacă în aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastră.
În sfârsit dezlegăm la peste în zilele cu sfinti însemnati, precum 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, 4,5,6,7,9,12,13,17 Decembrie , dacă aceste zile cad Martea sau Joia. Cu atât mai mult, când Martea sau joia se întâmplă hramul bisericii.

Curăţirea de patimi prin virtuţi

Cuvântul patimă provine din grecescul παθος, însemnând pătimire, sau suferinţă, trupească sau sufletească.
Patimi trupeşti sunt de exemplu bolile şi rănile. Patima sufletească este o mişcare a părţii active (sau pasionale) a sufletului, prin poftă / dorinţă sau mânie / iuţime.
Sfântul Ioan Damaschin defineşte patimile sufleteşti în mai multe feluri: „patima sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală adică comună se defineşte astfel: patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva.”
Când această „activitate” a sufletului este o mişcare contra firii, atunci ea este propriu-zis o patimă sufletească, dacă este destul de puternică să ajungă la simţire, adică dacă are o intensitate considerabilă.
În ascetica şi mistica ortodoxă patima sufletească este păcatul ce a trecut din minte în inimă, unde s-a sălăşluit. Astfel, prin îndelunga stăruire în păcat, ia naştere patima care devine o a doua fire pentru suflet, prinzând rădăcini adânci în inimă. Ea îl copleşeşte pe omul căzut în robia sa, întunecându-i simţurile sufleteşti.

Credinţa

Credinţa poate fi o atitudine dinamică, conceptuală, religioasă sau afectivă, în raport cu un ansamblu de obiecte, situaţii sau persoane, trecute, prezente, sau viitoare.
În sens raţional ‘a crede’ înseamnă a face o estimare de probabilitate sau plauzibilitate a realizării sau nerealizării unui eveniment determinat. Credinţa conceptuală sau intelectivă, defineşte relaţia individului cu un obiect, o proprietate, un fenomen natural sau social care posedă o anume însemnătate pentru cel care crede sau nu în posibilitatea apariţiei lui şi îl angajează în argumentarea, realizarea sau împiedecarea apariţiei şi desfăşurării evenimentului.
În sens afectiv a crede înseamnă a dori cu intensitate, a dori şi spera implicant emotiv, ca ceva să se întâmple sau să nu se întâmple. Credinţa afectivă determină o intensă legătură sufletească şi declanşarea de acţiuni orientate spre declanşarea sau evitarea desfăşurării situaţiei dorite sau respinse.
Credinţa ca atitudine religioasă este mai complicat de surprins conceptual. Credinţa religioasă vizează convingerea în existenţa unei supra persoane sau puteri conştiente capabilă să facă atât universul cât şi omul cu toate calităţile şi limitele primite. Uneori credinţa religioasă poate fi caracterizată ca un subtil amestec de încredere şi aşteptare raţională şi afectivă, legată de o persoană cu calităţi deosebite, un obiect cu caracter sacru sau un eveniment sacru.
Partea raţională a credinţei religioase exprima convingerea credinciosului în posibilitatea existenţei sau apariţiei unui obiect, acţiune, individ sau însuşire umană, depăşind posibilităţile omului mediu, dar explicabile cu ajutorul cunoaşterii ştiinţifice.
Partea am spune mistică a credinţei declară ca posibile sau petrecute, acţiuni sau calităţi naturale ori umane considerate stranii, care nu se pot explica prin legile naturale cunoscute.
O asemenea credinţă într-o putere supra umană afirmă capacitatea unor oameni de a vindeca suferinţe sau boli cu un singur cuvânt, sau o stare sufletească generoasă, încărcată de profundă compasiune sau milă.
Credinţa religioasă a fost şi este un factor social şi etic extrem de important, ea a avut şi încă are un rol major în formarea morală a personalităţii, în îndemnarea individului şi colectivităţii să adere la un ansamblu de acţiuni şi valori şi acţiuni care să ducă la respectarea de către fiecare a celorlalţi în aceiaşi măsură în care se respectă pe sine.
Morala creştină este una din cele mai bine construite şi justificate argumentant doctrine etice care cere omului să îşi înfrâneze pasiunile de orice fel, să se respecte pe sine şi să respecte pe alţii, să îşi interzică ferm acele fapte antisociale care agresează bunurile sau persoana aproapelui şi pot provoca suferinţă celorlalţi.
Prin cele zece porunci morala creştină indică precis şi imperativ care anume fapte nu trebuie niciodată aplicate semenului, fapte care atrag după ele punerea în conflict a omului în primul rând cu umanul, în al doilea îl pun în conflict cu sine însuşi, şi în final îl conflictualizează cu semenul său. Poruncile morale particularizează comportamental şi valoric omul credincios, omul adevărat, exemplar, cel care vrea din toate puterile să îşi respecte, protejeze şi ajute semenii, să fie asemeni marelui exemplu de dăruire şi devotament al Fiului lui Dumnezeu care şi-a dat viaţa pentru a răscumpăra reaua făptuire umană, pentru a răscumpăra nenumăratele încălcări morale care caracterizează traseul istoric al individului sau colectivului lipsit de credinţă şi prin lipsa de credinţă lipsit de o morală autentică şi permanentă.

Frica de Dumnezeu

Credinta sincera ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinta sincera ne ajuta sa ne punem serios problema vietii duhovnicesti. Solomon ne spune ca „frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii” (Pilde 1, 7).
Ne reamintim faptul ca Sfantul Isaac Sirul vede o inlantuire logica a virtutilor. „Cunostinta naturala, spune el, ne convinge sa credem in Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenta. Si credinta produce in noi frica si frica ne sileste sa ne pocaim si sa lucram cele bune”.
Sfantul Petru Damaschin este pragmatic si mentioneaza ca „din frica ne-am hotarat sa pazim poruncile si pentru aceasta am voit sa lucram virtutile trupesti, adica linistea, postul, priveghe-rea cu masura, psalmodia, rugaciunea, citirea si intrebarea celor ce au experienta despre tot gandul, cuvantul si lucrul, ca prin asemenea fapte sa ni se curateasca trupul de patimile atot-rusinoase, adica de lacomia pantecelui, de curvie si de avutie de prisos, indestulandu-ne cu cele de fata…” Neamul nostru, a carui spiritualitate a dospit in framantatura crestina, atunci cand doreste sa-l caracterizeze pe un om incarcat de virtuti se foloseste de sintagma „om cu frica de Dumnezeu”. De fapt insusi Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticalos ne spune ca „intro cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina” (Luca 18, 2).
Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza cu tarie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frau pacatului si inmulteste virtutile. Ea il ajuta pe om sa ramana pe calea cea dreapta. „Unde stapaneste temerea, nu se afla invidie; unde stapaneste temerea, nu ne supara dragostea de bogatii; unde stapaneste temerea, pofta vinovata este inabusita, orice patima neinteleapta este alungata… Acolo unde stapaneste temerea, stapanesc, de asemenea, ravna milosteniei, rugaciunea fierbinte, lacrimile arzatoare si fara oprire, gemetele pline de parere de rau…”
Daca atunci cand vorbeam de credinta spuneam ca aceasta sufera un proces de crestere si intarire, acelasi lucru se intampla si cu frica de Dumnezeu. Are si ea masurile ei. In general Parintii pomenesc, in ordine crescanda, trei masuri ale fricii de Dumnezeu: masura robilor, masura simbriasilor si masura fiilor.
Cea mai de jos masura, de la care incepe frica de Dumnezeu, este masura robilor. Robii implineau voia stapanului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite in relatia dintre sclav si stapan si nici de constiinta unei datorii pe care trebuie sa o indeplineasca. Este vorba, pur si simplu, de fiorul ce ti-l da eventuala pedeapsa pe care ti-o poate administra stapanul daca nu-ti faci datoria. La aceasta masura sunt crestinii care fac voia lui Dumnezeu gandindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viata de apoi. Si totusi e bine daca, macar asa, de frica pedepsei, oamenii duc o viata placuta lui Dumnezeu. Totusi Sfantul Apostol Pavel le scrie romanilor: „este nevoie sa va supuneti, nu numai pentru manie, ci si pentru constiinta” (Romani 13, 5).
A doua masura la care ajunge frica de Dumnezeu este masura simbriasilor. Simbriasii lucreaza bine si cu ravna nu de frica pedepsei, ci gandindu-se la rasplata muncii lor. La aceasta masura sunt crestinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pamant si a mosteni raiul dupa moarte. Ei sunt niste buni negustori. Stiu sa castige raiul prin faptele lor.
A treia masura la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminti si ascultatori fac voia tatalui nici de frica, nici gandindu-se la avantaje, ci pentru ca isi iubesc parintele. Sfantul Ioan ne spune, in acest sens, ca „in iubire nu este frica, ca iubirea desavarsita alunga frica” (1 Ioan 4, 18). Iar Sfantul Antonie cel Mare face o afirmatie indrazneata: „eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci Il iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica”.
Si cu toate ca, pentru cei ce au ajuns pe o treapta inalta de spiritualitate, frica este inlocuita de iubire, chiar si pentru acestia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: „Temeti-va de Domnul toti Sfintii Lui, ca n-au lipsa cei ce se tem de El” (Psalmul 33, 9). Asadar si sfintii au frica de Dumnezeu.
Sfantul Maxim Marturisitorul ne vorbeste si el de o inaintare pe calea fricii de Dumnezeu: „Ordinea cea buna a Sfintei Scripturi, care urmeaza randuielii mantuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce inainteaza de la invalmaseala dinafara a patimilor spre unitatea divina, pe cei incepatori, care se afla la portile curtii dumnezeiesti a virtutilor, i-a numit tematori; pe cei ce au dobandit o deprindere masurata a ratiunilor si a chipurilor virtutii i-a numit inaintati; iar pe cei cari au ajuns prin cunoastere la varful insusi al adevarului, care se face intrevazut prin virtuti, ii numeste desavarsiti”.
Filozofia marxista considera credinta ca un rezultat al fricii omului in fata stihiilor naturii. Lucrurile stau tocmai invers: din credinta ca exista Dumnezeu decurge frica de a nu-L supara si de a nu-L determina sa te pedepseasca cu ajutorul stihiilor naturii. Pentru a te teme de cineva trebuie sa crezi ca acel cineva exista.
Frica de Dumnezeu ce se naste din credinta in El, spune Parintele Dumitru Staniloae, este o reinviorare a fricii primordiale, a fricii spirituale a omului. Totusi si in starea primordiala nu era numai aceasta frica a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci era si o frica unita cu increderea in El.
Frica de Dumnezeu este stimulata de aducerea aminte de moarte. Iisus fiul lui Sirah spune in acest sens: „In tot ce faci adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei pacatui niciodata” (Sirah 7, 38). Pomenirea mortii este un exercitiu duhovnicesc pe care multi Parinti il au in evlavie. De aceea ei recomanda altora aducerea aminte de moarte ca mijloc de purificare. Este limpede ca nu moartea in sine il sperie pe credincios, ci judecata lui Dumnezeu care urmeaza dupa moarte.
Sfantul Apostol Pavel face urmatoarea afirmatie: „M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2, 20). Este rezumata aici toata ascetica si mistica. Intai e ascetica, adica rastignirea cu Hristos, apoi unirea si trairea dimpreuna cu El. S-a imaginat si un mod duhovnicesc de a te rastigni cu Hristos, de a te lupta cu patimile si de a le birui. Cele patru cuie duhovnicesti care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ti mai ingaduie sa traiesti de capul tau, sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecata, aducerea aminte de rai si aducerea aminte de iad.
Agapie Criteanul, intr-un capitol intreg, este preocupat de cele patru mai de pe urma ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului si pedeapsa muncilor nesfarsite. In graiul dulce, al scrierilor de odini-oara, se adreseaza tuturor crestinilor: „Adu-ti aminte totdeauna, omule, ca muritor fiind, ai sa mori intro zi, ca nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie imparat, fie patriarh… Vine ceasul in care tu cel ce citesti astazi in aceasta carte, fiind sanatos cu toate madularele si simturile tale, sa te afli pe pat si sa astepti infricosata rana a mortii”.
Rugaciunile pe care le are Biserica fac amintire mereu de venirea Domnului Hristos si de judecata infricosatoare. Credinciosul isi pune cu frica problema raspunsului ce il va da atunci: „Cand va sedea Judecatorul pe scaunul Sau si ingerii vor sta de fata; cand trambita va rasuna si vapaia va arde, ce vei face, suflete al meu, ducandu-te la judecata? Caci atunci rautatile tale vor sta de fata si greselile tale cele ascunse se vor vadi”.
Daca tot crestinul isi aduce aminte de moarte, cu atat mai mult este preocupat de aceasta realitate monahul. In „Scara raiului”, Sfantul Ioan Scararul vorbeste in capitolul VI despre acest exercitiu. „Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, zice el, asa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile”. Pentru a putea fi mereu in trezvie si a nu uita ca esti muritor, nu trebuie sa te lasi inglodat de grijile lumii acesteia caci „cel ce voieste sa tina pururea in sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor si imprastierilor lumesti, este asemenea celui ce inoata, dar voieste sa-si ciocneasca palmele”. Sfantul Ioan asociaza sfortarea de a-ti aduce aminte de moarte cu asceza: „pomenirea constienta a mortii departeaza mancarea. Iar mancarea inlaturata cu smerenie, departeaza patimile”.
Am vazut ca pentru cei inaintati din punct de vedere duhovnicesc frica de Dumnezeu se preface intro puternica iubire. Tot asa fiorul pe care il produce aducerea aminte de moarte se preface intro dorire a mortii, care devine poarta de intrare in eternitate si momentul intalnirii cu Dumnezeu fata catre fata. In acest sens scrie Sfantul Apostol Pavel ca pentru el „viata este Hristos si moartea un castig” (Filipeni 1, 21). Inteleptul Solomon spune si el: „mai de pret este un nume bun, decat untdelemnul cel binemirositor si ziua mortii, decat ziua nasterii” (Ecclesiastul 7, 1).
Sunt mai multe motive pentru care sfintii asteptau cu drag moartea. Unul l-am si amintit: pentru a fi dimpreuna cu Domnul. Altul este acela de a scapa de necazurile vietii acesteia: „Mai buna este moartea decat viata amara sau decat boala necontenita” (Sirah 30, 17). Sfintii spun ca Dumnezeu a ingaduit atatea necazuri in lume si pentru a nu ne lega cu toate puterile de aceasta viata trecatoare, ci sa ne indreptam nadejdile spre viata vesnica, unde „nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi” (Apocalipsa 21, 4).
Un alt motiv, pentru care dreptii doreau sa moara, era acela de a nu mai vedea faradelegile ce se comit pe pamant si felul in care este batjocorit numele lui Dumnezeu. Ne este foarte cunoscuta atitudinea Sfantului Ilie in acest sens. Vazand cerbicia Izabelei care, si in fata minunilor evidente, a ramas idolatra si nestatornicia lui Ahab, Ilie „s-a asezat sub un ienupar si isi ruga moartea, zicand: Imi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul ca nu sunt eu mai bun decat parintii mei” (3 Regi 19, 4). Oamenii lui Dumnezeu mai doreau sa moara si pentru a nu mai adauga pacate. Este adevarat ca omul intelept, daca Dumnezeu ii da ani, poate face si pocainta.
Cu toate acestea, insa, aducerea aminte de moarte care intareste frica intalnirii cu Dumnezeu, o gasim si la parintii vestiti prin viata lor duhovniceasca. Cand era pe moarte Avva Arsenie „l-au vazut pe el fratii plangand si i-au zis lui: intr-adevar si tu te temi, parinte? Si a zis lor: intr-adevar, frica cea de acum, ce este cu mine in ceasul acesta, cu mine este de cand m-am facut calugar. Si asa a adormit”. Iar Avva Antonie cel Mare da tuturor sfatul ca „totdeauna sa ai inaintea ochilor frica lui Dumnezeu”.
Rezumand vom spune ca omul care are credinta si frica de Dumnezeu isi da seama ca este pacatos si face pasul urmator pe calea despatimirii: se pocaieste.

Pocăinţa şi lacrimile

Cei mai mari dintre Sfintii Parinti considerau pocainta ca unica lor grija. Fiind consacrati acesteia, ii dadeau din ce in ce mai multa importanta in viata lor, caci pocainta nu numai ca te curateste de pacat, ci si stimuleaza atintirea privirii asupra propriei persoane. Atunci cand petele nenumarate, lasate de pacat pe vesmantul sufletului, sunt spalate prin pocainta, dintr-o data se vor descoperi si altele, mai putin grele dar nu fara importanta, si care pana atunci au ramas neobservate pentru ca lipsea o privire atenta si patrunzatoare, in final pocainta il va face, pe cel ce i s-a consacrat, sa urce pana la orizonturile duhovnicesti cele mai greu de inteles: pocainta il va face sa descopere propria stare de cadere, si a intregii omeniri; propria sa suferinta care este suferinta lumii intregi cazuta sub jugul stapanului lumii acesteia; pocainta il va ajuta sa descopere lucrarea minunata a mantuirii sale si alte taine ce pot fi patrunse numai prin traire.
Sfantul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocainta insotita de lacrimi. O batista se afla intotdeauna pe genunchii sai; fara incetare, lacrimile cadeau pe acea batista, in timp ce Sfantul isi concentra mintea la rugaciunea de pocainta, iar cu mainile lucra.
Cei care au dobandit o adevarata intelegere a pocaintei, adica o intelegere duhovniceasca, includ in aceasta toate nevointele ascetice, si considera ca si pierduta ziua in care nu s-au plans pe ei insisi, chiar daca in ziua aceea au facut multe alte fapte bune.
Totusi, cei ce s-au curatit prin lacrimi lor continua sa se considere necurati.
Pocainta adevarata si lacrimile duhovnicesti sunt imposibile atata vreme cat subzista legaturile patimase. Trebuie ca inima sa fie detasata de toate si nimic sa n-o tulbure. Numai atunci se poate face sa urce la Dumnezeu tanguirea noastra, si sa ne afundam in plans ca intr-un adanc al existentei.
Nici cultura, nici inteligenta, nici nobletea, nici frumusetea nu-l reinnoieste pe om, ci numai pocainta adevarata, rusinea si regretul pentru tot pacatul savarsit in trecut.
Sfantul Ierarh Nectarie al Eghinei -un foarte iubit sfant al zilelor noastre -scrie despre pocainta urmatoarele: „Dupa cuvantul Sfantului Ioan Damaschin, pocainta este intoarcerea de la viata impotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o intoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt parerea de rau si schimbarea mintii, in vreme ce insusirile mintii sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor”.
Focul pacatelor se stinge nu cu multa apa, ci cu putine lacrimi. Focul pacatului este mare si se stinge cu putine lacrimi, pentru ca lacrima stinge focul pacatelor si alunga duhoarea lor.

Înfrânarea

Lăcomia întru cele ale mâncării determină în viaţa călugărească toate căderile, răutatea şi abaterea de la ţelul propus. Dacă însă ajungi să domini această stăpână, atunci oriunde te-ai găsi vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă această tirană, oriunde, cu excepţia mormântului, te vei afla în primejdie!
Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare aminte care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii şi astfel prin fereastra iubirii se strecoară lăcomia pântecelui.
Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.
Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul Domnului cu ce daruri se va îmbogăţi.
Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici. Să cercetăm şi mâncărurile care umflă pântecele şi fac vânturi şi vom afla că acestea stârnesc şi poftele.
În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată şi de chinuri.
Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.
Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a lacomului este plină de chipuri (idoli) necurate. Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se însă stomacul – izvorăsc apele plânsului. Cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte inima, însă cel ce-l îngrijeşte, se umflă de mândrie.
Asupreşte-ţi pântecele şi cu adevărat îţi vei pune atunci lacăt gurii, căci limba se întăreşte mai vârtos când este stârnită de mulţimea mâncărurilor
Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.
Când te va birui stomacul domoleşte-ţi trupul prin osteneli şi dacă nu vei putea din pricina slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.
Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul. Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.
Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştele de sus de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mândrie.
Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice: ”Când mă tulburau dracii m-am îmbrăcat în sac şi am smerit sufletul meu . şi rugăciunea mea s-a lipit în sânul sufletului meu.” (Ps. 34,12) Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea îşi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihănirea cea deplină
La cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, iar la călugări – lăcomia pântecelui.
Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa vinovată.

Paza minţii

Privegherea si inchiderea simturilor duc la concentrarea mintii intr-o meditatie intoarsa asupra ei insesi. Primul scop al acestei adunari in sine a mintii este sa-si observe gandurile, ca pe cele rele sa le alunge din prima clipa, iar pe cele bune sa le asocieze, indata ce apar, cu gandul la Dumnezeu, ca sa nu se abata spre rau. Prin aceasta curatire a noastra de gandurile patimase ne ridicam, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, pe treapta a doua a nepatimirii.
Cum am vazut, Sfintii Parinti socotesc ca gandurile patimase sunt ridicate in constiinta noastra, de cele mai multe ori, de Satana, dar prin starnirea vreunei patimi cu care ne-am obisnuit. Diadoh al Foticeii, interpretand cuvantul Domnului, ca: „din inima purced ganduri rele”, arata ca inima, sau mintea noastra, nu zamisleste prin firea ei asemenea ganduri, ci, daca uneori vin si din ea ganduri rele, aceasta se datoreste unei deprinderi castigate tot prin inraurirea duhului rau. Dar de cele mai multe ori gandurile sunt iscate in mod actual de catre duhurile rele prin starnirea unei patimi. Dar se pare ca inima are doua intelesuri. Este o inima ca centru ascuns al mintii, ca fata a ei intoarsa spre Dumnezeu, e ceea ce am numit supra-constientul sau transconstientul. Ea ramane inchisa pentru constiinta noastra atata vreme cat ne aflam intr-o viata inferioara automata, inchisa in orizontul vazut al lumii. De ea spune Sfantul Marcu Ascetul ca este partea dinauntru a catapetesmei, in care S-a salasluit Hristos de la Botez, si ca ea nu se deschide decat prin Dumnezeu si prin nadejdea intelegatoare. De acolo, din „templul ascuns al inimii, ia mintea indemnurile bune si frumoase, de la Hristos care locuieste acolo”, si le prelungeste intr-o vietuire virtuoasa.
Dar mai este si o alta „inima”. Aceasta este subconstientul patimilor. Am putea spune ca aceasta este memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase, intiparita in fiinta noastra, legata de latura biologica a ei, precum supraconstientul ar fi memoria actelor spiritualizate si potenta energiilor superioare. Se numesc si una si alta inima fiindca sunt regiunile ascunse, centrale ale fiintei noastre, una a spiritului, cealalta a vietii sufletesti legata de latura biologica a noastra, si ceea ce zace mult in noi, adica in ele, ne devine propriu si iubit. Inima este ceea ce-i mai ascuns si mai afectuos in noi.
Ca in fata cugetarii lui Diadoh plutea intelesul unei „inimi” superioare, – deosebita de inima cealalta -, adevaratul centru al fiintei noastre, daca noi suntem in mod principal spirit, ne-o dovedesc cuvintele pe care le adauga ca sa explice de ce s-a zis ca tot din inima pornesc si cele rele: „Numai fiindca trupul iubeste pururea si fara masura mangaierile amagitoare, ni se pare ca si gandurile semanate de draci in suflet pornesc din inima”.

Răbdarea

Ce este răbdarea?
Este acea înţelepciune şi putere lăuntrică, prin care omul nu se clinteşte cu nimic de la cele ce vin asupra lui şi valurile ispitelor sau neajunsurile devin fireşti, omul înfruntându-le cu ajutorul harului şi al dragostei lui Dumnezeu.
Dacă am vrea să măsurăm virtutea răbdării, cu ce am putea să o facem?
Cu nimic din cele ce există în viaţa aceasta; am putea să o măsurăm doar cu viaţa însăşi. Răbdarea este virtutea care trebuie să ne însoţească până la capătul vieţii noastre. De aceea ea este legată mai ales de suferinţă, pentru că în suferinţă îşi probează creştinul răbdarea sa. Sfântul Apostol Iacob, atunci când vrea să le dovedească creştinilor că nu se pot mântui cu o credinţă nelucrătoare, le spune: „Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi faptele lui le-aţi cunoscut, că mult milostiv este Domnul şi îndurător”, dar îndurarea Lui este peste toţi cei ce rabdă cele ce vin în viaţa aceasta şi numai cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui.
Infranarea cu rabdare si dragostea cu indelunga rabdare usuca placerile trupesti (Sf. Talasie Libianul).
Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa si mai tare se va incalci in ele (Sf. Marcu Ascetul).
Numai prin rabdare se pastreaza adevarata masura a unitatii (Sf. Grigorie cel Mare).
Rabdarea este cea mai puternica arma in ispite (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel rabdator poate pastra cu adevarat pacea (Sf. Efrem Sirul).
Unde nu este rabdare, acolo nu este nici iubire (Sf. Grigorie cel Mare).
Mantuirea nu sta numai in faptul ca nu faci raul, ci in faptul ca rabzi raul barbateste (Sf. Ioan Hrisostom).
Sa nu ne despartim de iubirea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, ci sa rabdam durerile cu tot sufletul, asteptand ajutorul Lui (Sf. Vasile cel Mare). Invinge indrazneala prin rabdare (Sf. Teofilact).
Rabdarea este casa rugaciunii, iar smerenia este materia cu care se hraneste ea (Avva Ilie Ecdicul).
Rabdarea este un leac impotriva maniei si a ocarilor (Sf. Antonie cel Mare).
Rabdarea este iubirea de osteneala. Iar unde este iubire de osteneala, s-a scos afara iubirea de placere (Sf. Talasie Libianul).
Rabdarea nu are masura daca este amestecata cu umilinta (Sf. Efrem Sirul).
Cel ce nu rabda nu e credincios; cine nu are nadejde nu mai poate starui in rugaciune (Sf. Efrem Sirul).
Cel cu adevarat fericit este acela care si-a agonisit indelunga rabdare (Sf. Efrem Sirul).
Ajutoarele credintei noastre sunt frica de Domnul si rabdarea, iar tovarasi de lucru sunt indelunga rabdare si infranarea (Sf. Barnaba).
Cel cu adevarat rabdator mai bucuros rabda orice rau decat sa-si arate lumii ce are el mai bun, mandrindu-se (Sf. Grigorie cel Mare).
Cel ce rabda indelung totdeauna este vesel si bucuros (Sf. Efrem Sirul).
Iti vei pregati o mare cununa de rabdare, deoarece furia altuia iti da prilej sa te cunosti de aproape si sa te reculegi (Sf. Vasile cel Mare).
Cel ce rabda indelung este departe de manie (Sf. Efrem Sirul).
Dumnezeu iti trimite necazuri pentru ca sa te invete rabdarea (Sf. Ioan Hrisostom).
Indelunga rabdare este infranarea sufletului si marinimia lui (Sf. Teofilact).
Nimic nu retine atat de mult pe defaimatori ca blanda defaimare a celor defaimati (Sf. Hrisostom).
Pana ce aruncam pricinile neputintei noastre in socoteala altora, ne este cu neputinta a ajunge la desavarsirea indelungii rabdari. Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferinta raului aproapelui de catre noi (Cuviosul Casian Romanul).
Cuvantul rabdare este egal cu sudori, osteneli si staruinta multa. Dar numai cine nadajduieste poate rabda (Sf. Ioan Hrisostom).

Nădejdea

Nădejdea în Dumnezeu şi în făgăduinţele sale (învierea morţilor, viaţa veşnică în rai) este una din cele trei virtuţi teologice, alături de credinţă şi iubire. Omul nu trebuie să-şi pună nădejdea în el (în forţele proprii, în banii săi) sau în alţii, nu trebuie să se deznădăjduiască indiferent de păcatul săvârşit, dar nici să nădăjduiască fără frică în mila lui Dumnezeu. El trebuie să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, să păzească poruncile Domnului şi el va fi scăpat din nevoi şi ajutat, urmând, la venirea a doua a lui Hristos, să intre în stăpânirea pământului.
Creştinul îşi pune nădejdea în Dumnezeu, în legea Lui, în Numele Lui, în făgăduinţele Sale[, în judecăţile Sale. Iar lucrurile nădăjduite (făgăduite) sunt: învierea morţilor şi viaţa veşnică în rai, alături de ceilalţi oameni mântuiţi şi de îngeri, în comuniune cu Dumnezeu. În privinţa celorlalţi, creştinul adevărat trebuie să aibă nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă şi de aceea să-i îndrepte cu blândeţe pe potrivnici.
Ateii n-au nicio nădejde, sau, dacă au, aceasta va pieri.Iov, ca orice creştin, nu-şi pune nădejdea în aur.Psalmistul îi îndemnă pe oameni să nu se încreadă în asuprire şi să nu-şi pună nădejdea zadarnică în răpire. Pavel îi scrie lui Timotei să-i îndemne pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele.
1)Cel ce îşi pune nădejdea nu în Dumnezeu, ci în forţele sale, în puterea banului sau în alte persoane
La Cina cea de Taină, Sfântul Apostol Petru se laudă cu bărbăţia lui, spunând că mai curând şi-ar da viaţa decât să se lepede de Hristos.; dar n-au trecut decât câteva ceasuri şi el, jurându-se, a tăgăduit de trei ori pe Învăţătorul până la cântatul cocoşului. Asemenea şi uriaşul Goliat, bizuindu-se pe puterea lui, îşi bătea joc de israeliţi, dar a fost ucis de David, tinerelul care se încrezuse în ajutorul lui Dumnezeu.
2)Cel ce se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu
Iuda l-a vândut pe Iisus, apoi s-a căit de păcatul săvârşit dar a deznădăjduit căci, necrezând că mai poate fi iertat, s-a spânzurat. Creştinul adevărat nu deznădăjduieşte fiind încredinţat că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârşită. Părintele ceresc primeşte cu multă bucurie pe păcătosul ce se pocăieşte, ne-a arătat Dumnezeu în întoarcerea lui Manase, împărat criminal idolatru şi vrăjitor la credinţa adevărată, în pilda fiului risipitor şi în cea a drahmei pierdute, în reabilitarea lui Petru care se lepădase de Iisus[30], în îndreptarea mai-marelui vameşilor, Zaheu. Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
3) Cel ce nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu
Încrederea prea mare (îndrăzneala) în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurare, Se va milostivi şi de el. În adevăr, Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept. Greşeşte deci cine crede numai în bunătatea lui Dumnezeu, şi nu şi în dreptatea Lui. Căci Iisus zice: „Dacă nu va veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel”, referindu-se la galileenii ucişi de Pilat. Drept aceea, încrederea şi frica de Dumnezeu trebuie cumpănite; adică, după cum este păcat atunci când frica înlătură nădejdea, tot păcat este şi atunci când cutezanţa prea mare înlătură teama.

Smerenia

Smerenia este starea de umilinţă. O persoană umilă, în general, este o persoană nepretenţioasă şi modestă: cineva care nu gândeşte că el sau ea este mai important decât ceilalţi. În creştinism, umilinţa sau smerenia sunt considerate virtuţi care conţin trei îndemânări:
*cedarea către Dumnezeu a drepturilor şi proprietăţilor,
*câştigarea dreptului la ascultare, mai degrabă decât solicitarea lui, şi
*răspunsul adecvat la mânie când alte persoane violează drepturile personale.
Printre beneficiile smereniei, descrise în Biblie, se găsesc: onoarea, înţelepciunea, viaţa eternă, unitatea şi răsplata în Rai. Precum mortul nu mãnâncã, asa si smeritul nu poate sã osândeascã pe alt om, chiar dacã l-ar vedea închinându-se la idoli (Avva Longhin).
Smerita cugetare este o rugãciune neîntreruptã (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
Smerenia este cea mai credincioasã chezãsie pentru un virtuos în fata cãderii. Cel smerit nu cade niciodatã. Unde ar putea sã cadã acela care se aflã mai jos decât toti ? (Sf. Macarie cel Mare). Dacã vrei sã dobândesti adevãrata smerenie, deprinde-te sã rabzi bãrbãteste ocãrile aduse de altii (Avva Serapion).
Dacã smerenia îl înaltã pe omul simplu si neînvãtat, atunci gândeste-te ce mare cinste îi va aduce omului mare si respectat ! (Sf. Isaac Sirul).
Smerita cugetare o aratã nu acela care se ticãloseste pe sine, ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-si micsoreazã dragostea fatã de el (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce are smerenie îi amãrãste pe demoni, iar cel ce n-are smerenie e batjocorit de ei (Avva Moise).
Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate si smerenie se aratã Dumnezeu sufletului (Sf. Ioan Scãrarul).
Cu cât mai înalt vrei sã ridici edificiul virtutii, cu atât trebuie sã sapi mai adânc temelia smereniei (Fericitul Augustin).
Dacã crinii cresc mai cu seamã în vãi, inima care se face vale prin smerenie va naste si ea crini (Cuviosul Ioan Carpatiul).
Smerenia atrage bunãvointa lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce se teme de Domnul are ca însotitoare smerenia (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
Coboarã în adâncul smereniei, unde vei afla mãrgãritarul de mult pret al mântuirii tale (Cuviosul Teognost).
Ascet aspru si sever poate fi si diavolul, dar el nu poate fi smerit (Sf. Macarie cel Mare). În sufletele smerite se odihneste Domnul, cãci nimic nu dezrãdãcineazã asa de mult buruienile rele din suflet, ca fericita smerenie (Sf. Teodor Studitul). Cel ce nu este smerit a cãzut din viatã (Cuviosul Isihie Sinaitul). Micsoreazã-te în toate înaintea oamenilor si vei fi înãltat înaintea printilor veacului acestuia (Sf. Isaac Sirul).
Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste cãderile sale, nici cel smerit la cugetare, virtutile sale (Avva Ilie Ecdicul).
Nu orice om care petrece în liniste este smerit cugetãtor, dar orice smerit cugetãtor petrece în liniste (Sf. Isaac Sirul).
Hristos este al celor smeriti, nu al celor ce se înaltã cu îngâmfare peste turma Sa (Sf. Clement Romanul).
Dintre toate armele crestinului, una singurã are putere sã treacã peste toate cursele vrãjmasului si aceasta este smerenia (Sf. Antonie cel Mare). Întelepciunea adevãratã nu stã în discutii si vorbe învãtate, ci în smerenie (Fericitul Augustin). Fericiti sunt ochii pe care omul, din pricina smereniei, nu îndrãzneste sã-i ridice spre Dumnezeu (Avva Isaia Pustnicul).
A sti sã te smeresti înseamnã sã stii sã-L urmezi pe Iisus Hristos (Sf. Vasile cel Mare).
De îndatã ce harul observã cã în gândul omului a început sã aparã o oarecare pãrere de sine si el a început sã gândeascã înalt pentru sine, îngãduie sã se întãreascã împotriva lui ispitele, pânã îsi va cunoaste neputinta sa si se va umple de smerenie pentru Dumnezeu (Sf. Isaac Sirul).
Zadarnice sunt ostenelile aceluia care posteste mult si duce nevointe mari, fãrã smerenie (Avva Isaia Pustnicul).
Dacã sãvârsesti rugãciunile si nevointele cu smerenie, ca un om nevrednic, atunci ele vor fi bine primite de Dumnezeu. Dacã însã îti vei aduce aminte de un altul care doarme sau care nu e sârguitor si te vei înãlta cu inima, atunci osteneala ta va fi zadarnicã (Avva Isaia Pustnicul). Nimic nu se poate sã se compare cu virtutea smereniei. Ea este mama, rãdãcina, hrana, temelia si legãtura oricãrui bine (Sf. Ioan Hrisostom).
Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru tine nu te smeresti, ci te înalti si te înfumurezi (Sf. Macarie cel Mare).
A spori în virtute înseamnã sã sporesti în smerenie (Sf. Vasile cel Mare).
Nu te îngâmfa si nu te înãlta cu credinta si sfintenia ta, ci petreci pânã la ultima ta suflare în smerenie (Avva Isaia Pustnicul). Pe când mândria este moartea virtutilor si viata pãcatelor, smerenia este moartea pãcatelor si viata virtutilor (Sf. Ioan Hrisostom).
Dumnezeu întâi smereste pe cei înalti; diavolul întâi înaltã, apoi smereste (Sf. Ioan Hrisostom).

Nepătimirea

„ Lumina nezidită, care purcede din Dumnezeul Cel nepătimitor, arătându-se, împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.
Dar întrebarea este: ce este nepătimirea? Judecând după formarea filologică a cuvântului, acest concept pare negativ; nu cumva şi realitatea înţelesului lui este negativă? Nu cumva prin aceasta se înţelege o “dezbrăcare” a vieţii? Nicidecum. Nepătimirea, în înţelesul creştin, nu înseamnă a se “dezbrăca” de fiinţă, ci a se înveşmânta cu o viaţă nouă, sfântă, veşnică, adică cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “… noi nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ce este muritor să se înghită de viaţă” (2 Cor 5,4).
Tânjind spre nepătimire, nevoitorul ortodox tânjeşte spre o împărtăşire vie şi adevărată cu Dumnezeu pe care-L ştie a fi nepătimitor.
Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva static, mort; firescul Lui nu este a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu înseamnă o absenţă de mişcare, de compătimire, de dragoste. Însă de-abia pronunţăm aceste cuvinte şi în mintea noastră deja apare viziunea limitativă, empirică a acestor concepte, şi cu aceasta se naşte un şir întreg de nedumeriri: mişcare, compătimire, iubire – oare prin acestea nu introducem o anume relativitate în Fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu nevrednicia unui antropomorfism?
Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumină în care nu este nici un întuneric, adică întunericul stricăciunii şi al morţii, întunericul neştiinţei, al nefiinţei sau al răului, întunericul nedesăvârşirilor şi contradicţiilor lăuntrice nedepăşite, al surpărilor şi izbucnirilor fiinţei. Dumnezeu este Dumnezeu viu, dinamic; însă dinamica vieţii dumnezeieşti este o plinătate fără de sfârşit şi fără de început a fiinţei, care exclude orice fel de evoluţie a devenirii (teogonie).
Dumnezeu este nepătimitor, dar nu în sensul că nu ia parte la viaţa făpturii. Dumnezeu iubeşte, miluieşte, împreună-pătimeşte, Se bucură, dar toate acestea nu introduc în Fiinţa Lui stricăciune (descompunere), relativitate, patimă. Dumnezeu poartă de grijă făpturii Sale până în cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat, în toată istoria omenirii, în viaţa fiecărui om; dar aceasta nu introduce nici schimbare, nici clătinare, nici desfăşurarea vreunei evoluţii în Însăşi Fiinţa dumnezeiască.
Dumnezeu trăieşte toată tragedia lumii, dar aceasta nu înseamnă că şi în Însuşi Dumnezeu, în sânul Dumnezeirii, ar avea loc vreo tragedie, vreo luptă ca urmare a unei proprii neîmpliniri sau al vreunui întuneric ce s-ar afla în El Însuşi şi ar fi rămas nedepăşit.
Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă şi chiar moare după trup, fără să înceteze a rămâne neschimbat în Fiinţa Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte tot aşa de nepătimitor, precum îmbrăţişează simultan şi fără desfăşurare, în veşnicia Sa, toate desfăşurările şi înşiruirile vieţii făpturii. În Dumnezeu, momentul static şi cel dinamic formează un tot aşa de desăvârşit, încât nici unul din diferitele noastre concepte nu I se poate aplica.
Năzuind la nepătimirea cea după asemănarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o înţelege pe aceasta nu ca o “indiferenţă rece”, ca o “detaşare de o existenţă iluzorie”, ca o contemplaţie “dincolo de bine şi de rău”, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.
Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de purtare de grijă, dar toate acestea izvorăsc din Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca “dobândirea Duhului Sfânt”; ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina unei noi vieţi care naşte în om noi simţiri sfinte, noi gânduri dumnezeieşti, noua lumină a înţelegerii (“raţiunii”) veşnice.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit nepătimirea “învierea sufletului mai înainte de obşteasca înviere” (Sf. Ioan Scărarul), “pătrunderea întru neţărmurita neţărmurire” (Ava Talasie 1,56).

Dragostea

Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologice (celelalte două fiind credinţa şi nădejdea) precum spune apostolul Pavel (1Cor13.13). ,,Dumnezeu este dragoste” (1Ioan4.8,16) şi dragostea este de la Dumnezeu (1Ioan4.7), arată apostolul Ioan. Ea este nesfârşită (1Cor8.8), asemenea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel învaţă că fără iubire toate virtuţile (darul grăirii în limbi străine, darul proorociei, darul cunoaşterii totale, darul credinţei perfecte, darul milei absolute, darul ascezei) nu folosesc la nimic. Cel ce are dragoste nu suferă de păcate– continuă apostolul Pavel- căci dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire. Cel ce iubeşte are şi celelalte virtuţi, este şi îndelung-răbdător, şi bun, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul, încheie Pavel (1Cor13.4-7). ,,Cine acoperă o greşală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.”, învaţă Solomon (Prov17.9) Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile, arată acelaşi Solomon (Prov10.12). ,,Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău.”, învaţă acelaşi Solomon (Prov16.6). Porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui cuprind toată Legea şi toţi proroocii, după cum spune Iisus (Mat22.37-40). Tot Mântuitorul spune că trebuie să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El.(Ioan13.34) Există mai multe feluri de iubire: iubirea oamenilor de către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu (de către oameni), iubirea aproapelui. Iubirea aproapelui are mai multe cazuri particulare: iubirea bărbat-femeie, iubirea părinţi-copii, iubirea vrăjmaşilor, iubirea străinilor, iubirea stăpânului de către rob, iubirea dintre prieteni, iubirea de sine.

SUGESTII BIBLIOGRAFICE PENTRU LECTURA SUPLIMENTARĂ

*** Biblia sau Sfânta Scriptură

*** Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși,vol. I-XII, trad., introd și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, 1947-1991.
*** Patericul, Alba Iulia, 1990.
*** Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate (Pelerinul rus), trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001
*** Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus, vol. I-II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
*** Viețile sfinților, Ed. Episcopiei Romanului.
Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dinamica despătimirii, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.
Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei,Spiritualitate creștină pe înțelesul tuturor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.
Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mânăstirea Lainici, 1998.
Bunge, Ierom. Gabriel, Practica rugăciunii personale după tradiția Sfinților Părinți, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii,trad de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Ed. IBMBOR, București, 1997.
Colliander, Tito, Calea asceților, trad. de Laura Bădulescu, Ed. Scara, București, 2002.
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, vol I-II, trad. de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 1996-1997.
Iosif Vatopedinul, Asceza, maica sfințeniei, trad. de Ieromonahul Agapie, Ed. Bizantină, București, 2000.
Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2001.
Moshu, Ioan, Limonariu sau livada duhovnicească, trad. de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae și D. Fecioru, Alba Iulia, 1991.
Sf. Nicodim Aghioritul, Deasa împărtășire cu preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.
Paladie, Lavsaicon,Alba Iulia, 1994.
Schmemann, Pr. Prof. Alexander,Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, București, 2001.
Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Postul cel Mare, trad. de Andreea Stroe și Laurențiu Constantin, Ed. Univers enciclopedic, București, 1995.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea domnească tâlcuită de Sfinții Părinți, trad. de Boris Buzilă, Ed. Anastasia, București, 1997.
Teșu, Pr. Ioan C.,Din iadul patimilor spre raiul virtuților,Ed. Christiana, București, 2000.
Ware, Kallistos, Împărăția lăuntrică, trad. de Sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, București, 1996.
Ware, Kallistos, Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă, trad. de Gabriela Moldoveanu și Maica Siluana Vlad, Ed. Christiana, București, 2003.

Rugăciunea

2. Sfânta Liturghie – locul central în viaţa duhovnicească

3. Postul

4. Curăţirea de patimi prin virtuţi