Fișa SINELG aici…; Modelul (obligatoriu) de copertă pentru Portofoliu (modicați după cerințe) aici…

Programa

S 1-2 Istoricul Mănăstirii Neamț;  Doxologia;   Istoricul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț;Doxologia
1. Aspecte generale

S3 Definirea Spiritualităţii ortodoxe  * Doxologia
S4 Sfânta Scriptură * Doxologia Fișa SINELG
S5 Literatura duhovnicească.  „Predare reciprocă”;

2. Ţinta Spiritualităţii ortodoxe

S6 Iisus Hristos Mântuitorul  Fișa SINELG
S7 Mântuire şi sfinţenie  * Fișa SINELG
Dobândirea harului Duhului Sfânt S8 
Ţinta Spiritualităţii ortodoxe: îndumnezeirea S9 Îndumnezeirea omului în Hristos (portofoliu – fişa SINELG)

3. Viaţa în Hristos

Lucrarea harului Duhului Sfânt şi lucrarea noastră S10  Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului? Fișa SINELG
Dobândirea vieţii în Hristos prin Sfintele Taine S11 De citit și fișat Jurnal dublu : Nicolae Cabasila – Despre viața în Hristos
Botezul S12
Mirungerea S13 TEST: IMPAR, PAR
Euharistia S14 FILM  – Taina Euharistiei sau Impartasania – Pe intelesul tuturor –
Marile etape ale vieţii duhovniceşti S15 Film – Prima perioadă;  A doua și a treia perioadă;  Evaluare – „jurnal dublu”)

4. Pocăinţa

Păcatul şi patima S16 „Predare reciprocă”

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup
Dintre toate patimile, două sunt mai grele
Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat
Semnul iertării stă în a te socoti pururea dator

Pocăinţa S17 Formular
   a.Spovedania. Cum ne spovedim S18
   b.Legătura cu duhovnicul S19
   c.Ascultarea de duhovnic S20
Cele opt gânduri ale răutăţii şi terapia lor. Lectură suplimentară

a. Lăcomia pântecelui S21 TEST IMPAR PAR 
   b.Desfrânarea S22 Citiți articolul…; Completați formularul pentru notă…; 
   c.Iubirea de arginţi S23
   d.Mânia S24
   e.Întristarea S24
   f.Lenevia sau akedia S26
   g.Mândria S27
   j.Slava deşartă S28
Evaluare semestrială S29

TESTE SUMATIVE S30-32

Definirea Spiritualităţii ortodoxe

Spiritualitatea ortodoxă „prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor” [1]. Aşadar, Spiritualitatea sau Teologia Ascetică şi Mistică prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire (II Petru 1, 4), aceasta fiind desăvârşirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48); aceasta este „starea bărbatului desăvârşit”, aceasta este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Dar dezvoltarea organică şi desfăşurarea doctrinei ascetice creştine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (abneget semetipsum), să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (sequatur Me)” (Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34). Pornind aşadar de la acest adevărat rezumat al întregii învăţături ascetice a Evangheliei [2], completat de experienţa în Duhul a Părinţilor – care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viață învăţătura evanghelică -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele Summae theologicae. Până atunci tratatele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate şi cuprindere având doar Scara sfântului Ioan Scărarul, egumenul Raitului (+ către anul 600) – în Orient – şi Convorbirile (Collationes summorum Patrum) sfântului Ioan Casian (+ probabil în anul 435) – în Occident.
Până la sinteza Părintelui Dumitru Stăniloae în cursul său academic de „Spiritualitate ortodoxă. Ascetică și Mistică”, unii autori au încercat să separe asceza și mistica.

Definirea Spiritualității ortodoxe după Nichifor Crainic
Nichifor Crainic, în cursul său de „teologie mistică” (publicat de editura Trinitas în 1993 sub numele de „Sfinţenia – împlinirea umanului. Curs de teologie mistică, 1935-1936”), definește teologia mistică sub sintagma de „ştiinţa îndumnezeirii omului”, și o deosebește astfel de mistica altor religii, care nu pot conduce la desăvârșire și îndumnezeire: „Mistica are în vedere viaţa de pe culme a desăvârşirii în Duh sau a sfinţe­niei. […] Culmea de realizare a unei personalităţi creştine se numeşte perfecţiune sau sfinţenie. Culmea sfinţeniei sau a desăvârşirii o reprezintă unirea teandrică, faptul central al misticii”. Ca să o plaseze în contextul academic al teologiei, Nichifor Crainic consideră că mistica este „o împlinire vie şi o încununare a dogmaticii şi a mo­ralei. Mistica e viaţa religioasă realizată la maximum”.
Ca și alți autori occidentali, Nichifor Crainic urmează distincției scolastice occidentale între asceză (ascetică) și mistică, abordare abandonată de autorii ortodocși începând cu a doua jumătate a secolului XX.
Această schimbare de paradigmă teologică, numită de unii neo-patristică, apare încă din 1944, odată cu publicarea unei cărți de referință în teologia ortodoxă: Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, a teologului de origine rusă Vladimir Lossky. Pentru Vladimir Lossky, Mistica și Dogmatica sunt una, și de aceea folosește sintagma de „teologie mistică”.
Părintele Dumitru Stăniloae adaugă „teologiei mistice” practica ascetică filocalică, și sintetizează această întrepătrundere completă în „Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și Mistica”.

Trăsăturile spiritualităţii creştine

Astăzi, datorită situaţiei favorizante în care ne aflăm, anume pentru faptul că putem să avem mai uşor viziuni de ansamblu asupra întregii istorii a spiritualităţii creştine, putem şi să punctăm trăsăturile cele mai importante ale spiritualităţii creştine şi ortodoxe.
Părintele Dumitru Stăniloae, cu înălţimea şi profunzimea teologică ce l-au caracterizat, desprinde următoarele trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe:
„1. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.
„2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.
„3. Această unire se înfăptuieşte atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu şi ea este totodată cunoaştere şi iubire.
„4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de harisme”.
Trăsăturile spiritualităţii ortodoxe sub o altă formă:
a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toţi autorii spirituali din Orient şi aproape toţi din Occident – după cum observa la începutul secolului al XVII-lea Francisc de Sales – au tratat o singură spiritualitate, pe care cei mai mulţi teologi ortodocşi o numesc, convenţional, „monastică”. E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul Ioan Hrisostom le cere credincioşilor săi – care nu erau nicidecum monahi, ci creştini obişnuiţi – nu numai să citească „Viaţa Marelui Antonie”, ci să şi facă cele ce citesc, fără să-şi mai caute – în zadar – scuze.
b) Învăţătura ascetică ortodoxă este esenţialmente evanghelică, având ca « piloni » principali lepădarea de sine – abneget semetipsum – şi urmarea lui Hristos – sequatur Me. Iar dinamica interioară a acestui cuvânt – fericit completat de restul învăţăturii ascetice evanghelice şi, apoi, dezvoltat şi explicitat de asceţi – este: cu cât lepădarea de sine şi asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârşită va fi urmarea lui Hristos. Cu precizarea că există o fază a înălţimii duhovniceşti în care, după ce ascetul s-a despătimit şi a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar şi ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorinţa, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neaşteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar.
c) O a treia trăsătură a spiritualităţii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici iubirea aproapelui. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit şi a desăvârşit Legea. Într­-adevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele, iar pe Dumnezeu L­-au iubit posesiv şi cu avariţie.
d) În sfârşit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură, care se face remarcată. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă – lupta cu demonii, lupta cu «lumea», lupta cu patimile. Mai mult, după cum remarca cu un oarecare reproş Pourrat, „scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut și de distrus, și aproape niciodată pe descrierea bucuriilor și frumuseţilor virtuţii de practicat”. Totuşi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, ” îndrăgostit de rău, zice sfântul Iustin Popovici, omul a devenit învăţător în cele ale răului, și tocmai în lumea lui umană răul și-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului”.

Concluzii

Aşadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: „Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun așa cum este) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) – cum vor naturiştii – ci pesimism psihologic (omul nu e bun) și optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală si de religie)” . Pe de altă parte însă, e adevărat – experienţa marilor asceţi o arată – că este imposibil a se menţine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găsește în mod personal, de o manieră proprie, unică și irepetabilă, și care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseşte e transmisibil – ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modalităţile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însuşi Domnul în taina ascultării şi în măsura împlinirii poruncilor.

Sfânta Scriptură – cuvântul lui Dumnezeu adresat noua

Sfânta Scriptură sau Biblia ca mijloc de transmitere a Revelaţiei(sau Descoperirii) dumnezeieşti şi ca depozitară a Revelaţiei, cuprinde o dublă colecţie de cărţi: Colecţia Vechiului Testament şi Colecţia Noului Testament.
Vechiul Testament cuprinde Revelaţia făcută de Dumnezeu prin patriarhii vechi şi prin prooroci, timp de aproximativ 1000 de ani (sec. XV – sec. V î.d.Hr.), fiind „călăuză spre Hristos” (Galateni 3,24), pregătind venirea Lui.
Noul Testament cuprinde Descoperirea supranaturală făcută nu prin trimişi ai lui Dumnezeu, ci prin Însuşi Dumnezeu Fiul (Evrei 1,1-2), pusă în scris ocazional de către unii dintre Apostoli sau ucenicii acestora. Cea mai mare parte a Descoperirii făcute de Mântuitorul s-a transmis pe cale orală, fiind fixată în scris mai târziu, de către Sfinţii Părinţi ai primelor secole creştine.
Noul Testament desăvârşeşte Descoperirea făcută de Dumnezeu prin Legea lui Moise (cuprinsă în Pentateuh – primele cinci cărţi ale Bibliei) şi prooroci, din perioada Vechiului Testament, după cuvintele Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu i în acelai timp este despre Dumnezeu Cuvântul, Iisus Hristos. Sfânta Scriptură reprezintă Descoperirea Lui Dumnezeu despre El Însui, Cuvântul lui Dumnezeu spus în cuvintele oamenilor. Biblia este o mărturie a Descoperirii dumnezeieti, şi o parte a Sfintei Tradiţii care este vie i lucrătoare în Biserică. Astfel, dacă Sfânta Tradiţie înseamnă viaţa Bisericii, Sfânta Scriptură este limba principală a acestei vieţi.
Biblia—atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament—este hristocentrică şi hristologică. În întreaga Biblie se vorbete despre Mesia. În timpul Vechiului Testament venirea Mântuitorului este proorocită i pregătită, pe când Noul Testament a fost scris întocmai pentru că Hristos înviase deja din morţi, iar prin moartea Apostolului Iacov, Biserica înţelesese că martorii oculari ai Mântuitorului nu vor fi pe pământ încă mult timp. La început, Apostolii au transmis Sfânta Evanghelie prin viu grai; prin aceasta, Cuvântul Lui Dumnezeu s-a răspândit şi a întemeiat Biserica. Ulterior, în acest context, Biblia a putut fi compusă i canonizată. În mod firesc, oamenii mai întâi predică(oral) Adevărul i apoi înregistrează în scris cele auzite. Primele cuvinte ale lui Moise rostite către poporul lui Israel după Paştile evreilor au fost ca acetia să spună copiilor cele întâmplate. Primul lucru pe care l-a săvârit Sf. Maria Magdalena după ce L-a văzut pe Iisus Înviat a fost să îi spună îndată i Sf. Petru. Mai târziu, aceste evenimente au fost trecute în scris spre mărturie nestrămutata pentru următoarele generaii.
Deoarece Biblia este un document despre credină, se cuvine să ii respectăm integritatea ca fiind Descoperire definitivă a credinei Cretin Ortodoxe. Nici o altă carte în afară de cele menionate mai jos nu este recunoscută de Canonul Sfintei Scripturi. Deşi Biblia nu constituie un rezumat exhaustiv al Descoperirii dumnezeieti, nu ni s-a dat o Descoperire mai nouă. Chiar i în cazul în care un nou text s-ar afla de către cercetători, i ar fi dovedit în unanimitate de către acetia că provine din mâinile Apostolului Pavel sau ale lui Moise (spre exemplu), nu s-ar adăuga la Canonul Sfintei Scripturi. De asemenea, nici nu s-ar scoate din Canon un text care s-ar dovedi fără îndoială a nu aparine autorului căruia i se atribuie în mod tradiional.
Sfânta Scriptură există pentru motivul pe care îl dă Sfântul Apostol Ioan îl dă în Evanghelia sa (20, 30-31):
Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.
Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.
Prin urmare, Biblia a fost scrisă ca să putem crede i să fim mântui.

Literatura duhovnicească: Pateric, Filocalia, Vieţile sfinţilor etc.

În lucrarea „Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate―, austriacul Konrad Lorenz, inventariind cu fineţe evagriană cauzele regresului modern, omite cel mai devastator păcat al „omului recent―: insensibilitatea alarmantă faţă de sfinţenie şi nefireasca raportare la registrul ei subsumat. Omul de astăzi, confuz şi sărăcit de repere, nu-şi mai pune sieşi întrebări în zona fundamentală a fiinţei sale, nu se mai chestionează vocaţional şi nu se interoghează valoric. Lamentaţia lui Leon Bloy, „Nu există decât o singură tristeţe şi anume că nu suntem cu toţii sfinţi―, a devenit strigătul celui ce în pustia veacului nostru nu mai seduce pe nimeni. Ca să regăsim omul „în strălucita lui normalitate―, ca să putem rezolva crize noi cu răspunsuri vechi şi totodată actuale, apelul la Pateric, Filocalie şi Proloage nu este o opţiune, nu ţine de sfera facultativului, ci e o prioritate.
Oricine voieşte astăzi să devină actant într-o istorie a frumosului sau să devină istoriograful ei cel mai avizat va trebui, cu discernământ şi migală, să exploreze universul cuceritor şi ofertant al sfinţilor, paradigmatice realizări ale omenescului în har ce „coboară pe pământ surâsul Tatălui― (Paul Evdokimov). De veacuri, cu o carieră impresionantă şi rod însutit, istoria frumosului la nivelul de vârf a atins trei mai culmi: Patericul, Filocalia şi Proloagele. Despre aceste culmi mărturiseşte Andrei Pleşu: „Sunt cel mai eficient antidot al orgoliului. E o lectură care mă pune în inferioritate, care, cum ar spune Noica, desfiinţează omuleţul din mine. Aproape că nici nu e nevoie să citesc. Simpla existenţă a unui asemenea text e orientativă, e stimulatoare. Cum zice Sfântul Epifanie: e destul să vezi astfel de cărţi spre a te domoli…―.
Apelăm la sfinţi, personajele centrale ale triadei Pateric-Filocalie-Proloage, că să ne alfabetizăm şi noi, cei de azi, în sculptarea celui mai frumos chip al lui Dumnezeu din istorie, aşa cum nu a mai fost şi nu va mai fi. Aluat copt la flacăra transfiguratoare a dumnezeirii, sfântul este, după mărturia lui Iustin Popovici, „literă într-o Evanghelie nouă, a cincea, pe care Duhul Sfânt o scrie până la sfărşitul veacurilor.― Cât timp Duhul Sfânt lucrează în Biserică, perspectivele sunt deschise: file noi se adaugă în sinaxar, cuvinte întemeietoare prelungesc Filocalia, iar fapte memorabile dobândesc iz paterical. De aceea, atât Proloagele, dar şi Patericul şi Filocalia continuă în mod firesc Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Timpul sfinţilor este timpul Duhului. Nu au nevoie de biografii îndelung meşteşugite. Biografia lor se confundă cu Evanghelia. Nici moderni, nici postmoderni, oameni lucrători şi dincolo de veac, tămăduiţi de dileme prin experienţe şi convingeri deloc cotidiene, aceştia sunt sfinţii. Anonimi în logica lumii, sfinţii nu sunt nobelişti, dar sunt nobili la suflet; ei nu expiră niciodată, ci inspiră. Aşezaţi în Pateric şi Filocalie pe drumul anevoios sau cărarea îngustă a Împărăţiei cu obstacole, căderi şi ridicări, victorioşi şi consolidaţi în Proloage, sfinţii sunt mărturia iubirii neţărmuite a lui Dumnezeu care face „din pescari apostoli şi din păgâni mucenici.
Simion Mehedinţi preciza că „un neam şi un popor valorează atât cât a înţeles din Evanghelie―. Considerăm că valoarea unui om, a unui popor sau a unui secol este garantată şi de cât s-a raportat la Pateric, de cât şi-a asumat din Filocalie şi, mai ales, de cât s-a interogat pe sine vizavi de Proloage.

Iisus Hristos Mântuitorul

1. Iisus Hristos a vorbit si a lucrat in numele, cu autoritatea si puterea lui Dumnezeu Tatal, a marturisit inaintea Apostolilor si a oamenilor misiunea Lui dumnezeiasca, a avut o viata morala de o curatie si inaltime unica si incomparabila. El a dat invaturi sublime in cuvinte, parabole si imagini de o simplitate, sinceritate, adincime, frumusete si intelepciune supranaturala. Invatatura Lui n-a fost depasita si nu poate fi depasita de nici una dintre religiile naturale ale lumii, sau de vreun alt sistem de gindire religios, ea fiind de origine dumnezeiasca, revelata.
Evanghelia, adica Vestea cea buna, propovaduita de Iisus Hristos este un mesaj religios si moral, nu social, politic sau economic. Prin invatatura Sa, Mantuitorul urmareste mintuirea omului, care inseamna curatirea si eliberarea lui de pacate, restaurarea firii umane, reinnoirea, sfintirea si indumnezeirea omului.
Ideea centrala a propovaduirii Mantuitorului este <<Imparatia lui Dumnezeu>>sau <<Imparatia cerurilor>> (Matei 3, 2; 4, 17; 10, 7; Marcu 1, 15). Aceasta imparatie este inteleasa ca o noua ordine religioasa si morala a lumii. Prin credinta intr-un singur Dumnezeu spiritual si nevazut, prin respectarea virtutilor morale si a poruncilor divine, omul poate dobindi multumirea si fericirea, chiar din timpul vietuirii pamaintesti, iar in viata de dincolo, mintuirea si fericirea vesnica. In imparatia cerurilor, vor intra toti cei ce cred in Iisus Hristos si in preceptele Lui, se renasc <<din apa si din Duh>> (Ioan 3, 5), se schimba sufleteste si traiesc o viata religioasa morala noua si curata.
Desi Iisus a predicat iudeilor, invatatura lui are caracter universal, fiind destinata intregii lumi. El insusi ne incredinteaza: <<Si se va propovadui Evanghelia aceasta a imparatiei in toata lumea spre marturie la toate neamurile>> (Matei 24, 14). Acest universalism religios, asa cum l-a vestit Mantuitorul, era o noua conceptie, ca si toate marile adevaruri revelate de El.
In noua religie, ideea existentei unui singur Dumnezeu spiritual, nevazut, inefabil si infinit este esentiala. Exista un singur Dumnezeu adevarat in trei persoane sau ipostasuri: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care formeaza Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Ideea de Dumnezeu este mult adincita prin invatatura lui Iisus Hristos si ea atinge cea mai inalta treapta a revelatiei divine.
Prin Fiul Sau, prin Domnul Iisus Hristos, care a imbracat chip de om, Dumnezeu Tatal Sa facut cunoscut oamenilor.
Iisus Hristos Si-a afirmat dumnezeirea Sa nu numai prin cuvintele si invatatura Sa, ci mai ales prin faptele, minunile si profetiile Sale. Minunea cea mai mare, care a confirmat ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, este invierea Sa din morti. De asemenea, propriile Sale profetii confirma dumnezeirea Sa.
2. In invatatura crestina este implicata si conceptia despre om, antropologia, care sta in strinsa legatura cu conceptia despre Dumnezeu. Sfinta Scriptura invata ca omul a fost creat de Dumnezeu <<dupa chipul si asemanarea Sa>> (Fac. 1, 27), ca implinire si desavirsire a intregii creatii. Chipul lui Dumnezeu din fiinta omului orienteaza omul spre indumnezeire, iar dreptii care traiesc viata curata si sfinta se fac << partasi firii dumnezeiesti>> -(II Petru 1, 4). << Caci stim ca atunci cind se va arata Iisus, ne incredinteaza Sf. Apostol Ioan, vom fi asemenea Lui, fiindca Il vom vedea precum este>> (I Ioan 3, 2).
In morala, Evanghelia lui Iisus Hristos aduce o innoire si un progres tot atit de mare. Principiul si temeiul raporturilor dintre oameni este iubirea, iar semenii nostri devin prin iubire fratii nostri.
Iubirea este cea mai mare porunca data de Iisus Hristos si cea mai mare realizare a vietii crestine: iubirea fata de Dumnezeu, ca Tatal ceresc al tuturor oamenilor, si iubirea de oameni ca fii ai lui Dumnezeu si frati ai nostri. <<Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, spune Domnul nostru Iisus Hristos, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si cea dintii porunca. Iar a doua, la fel cu aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti>> (Matei 22, 37 – 39; Marcu 12, 29-31; Luca 10, 27).
Dupa marturia Sfintului Apostol Ioan, <<dragostea este de la Dumnezeu… caci Dumnezeu este iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintii>> (I Ioan 4, 7-8, 19).
Iisus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, ci a si dat pilda dumnezeiasca a unei vieti de iubire, bunatate, iertare si curatie sufleteasca, la care fiecare trebuie sa nazuiasca, spre desavirsirea sa.
3. Iisus Hristos a unit strins credinta si fapta, religia si morala. Prin conceptia Sa spiritualista, prin accentuarea nemuririi omului si a raspunderii lui inaintea lui Dumnezeu, prin curatirea si intensificarea sentimentului religios si moral, prin conceptia despre Dumnezeu si om, Iisus Hristos a ridicat considerabil sensul si valoarea religiei si a largit orizontul ei ca religie revelata, dumnezeiasca.
Iisus Hristos (gr. Ἰησοῦς – Iēsoûs; aramaică – Ieşua sau Ieşu) este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, întrupat pentru mântuirea omului la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4).
Iisus s-a născut fie în anul 7 fie în anul 4 î.Hr. în Betlehem sau în Nazaret şi a murit în anul 30, 31 sau 33 în Ierusalim.
Iisus a fost menţionat în textul grec al evangheliilor ca Ιησούς Χριστός, în transcriere latină Iesus Christus.
Prenumele vechi evreiesc e Iehoşua, având ca diminutiv forma „”, Ieşua, însemnând „YHWH mântuieşte”. Această formă a fost transcrisă sub forma Iησοσς Iēsoûs, în greacă, de către traducătorii Septuagintei, cu referire la alte persoane purtând acelaşi prenume. Pe de altă parte, forma grecească Χριστoς, Khristós este o traducere a evreiescului „” maşiach.
4. Prenumele în limba româna provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la iniţială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj). Grafia Iisus este corectă deoarece reproduce şi η din Ιησούς, care în latină a fost redat e. Tendinţa de a se citi ca i în greacă a început din Evul Mediu şi de aceea grafia Iisus în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe şi în majoritatea literaturii ortodoxe moderne, este corectă, ea imitând citirea greacă modernă. De altfel, însăşi lectura numelui în limba română, nu accentuează prima silabă (i.e., ca în latină sau engleză: Je’-sus), ci ultima (ca în greacă, sau spaniolă, franceză etc.) Acesta este un motiv în plus de a favoriza lectura numelui lui Iisus cu un scurt aproximant iniţial [j], cum sugerează dublarea lui „i”, precum şi grafia cu doi de „i”: Iisus, care nu este deloc redundantă, având temeiurile ei atât fonologice cât şi etimologice. La temeiurile etimologice se adaugă faptul că, pe lângă limba greacă, sursa tuturor limbilor europene pentru numele „Iisus”, atât în ebraică (Iehoşua, Ieşua), cât şi în limbile europene începând cu latina (Jesus, în care „j” nu este cel din franceză, ci aproximantul latin [j]) numele este pronunţat cu două sunete înainte de primul „s”, anume [i-e/i] sau [j-e], iar în limbile moderne sunetul iniţial poate fi [ž] (fr. Jésus) sau [ğ] (eng. Jesus). Aceste paralele etimologice motivează pe deplin utilizarea a două litere înainte de „s” şi în limba română. (Cf. Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic român, Universidad de la Laguna, Tenerife 1958-1966; Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998; A. Bailly, Le Grand Bailly, Dictionnaire Grec-Français, Hachette, Paris, 2000; Irina Panovf, RomanianEnglish – English-Romanian Dictionnary, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, Ed. Lucman, 2002, 2004; Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988)

Mântuire şi sfinţenie

Mântuirea este scopul Creştinismului şi obiectivul Bisericii. Teologia mântuirii este numită soteriologie. Creştinismul ortodox afirmă cu fermitate că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată să se facă Dumnezeu. Acest concept al Îndumnezeirii, respinge faptul că mântuirea este un rezultat pozitiv la o dilemă juridică, ci este de fapt un proces de vindecare. Ortodoxia consideră înclinarea omului spre păcat ca un simptom al unei boli care necesită tratament, nu doar o încălcare a legii care necesită o pedeapsă. Una din trăsăturile distincte ale gândirii creştine ortodoxe este aceea că vede mesajul Evangheliei nu ca pe un cod de lege ci ca o relaţie, o legătură. Vorbeşte despre taina Sfintei Treimi în termenii unei legături de iubire care există între ei. Să intrăm în această iubire este lucrarea care duce la mântuire. Dar din cauza căderii omului, Întruparea nu este numai un act de iubire ci şi un act de mântuire. Iisus Hristos, prin unirea omului cu Dumnezeu în propria Sa Persoană, a redeschis pentru om calea unirii cu Dumnezeu. În propria Sa Persoană, Hristos a arătat ce înseamnă să fi cu adevărat ‘asemenea lui Dumnezeu’, iar prin sacrificiul său răscumpărător şi victorios el a pus iarăşi la îndemâna omului această asemănare. Hristos, al Doilea Adam, a venit pe pământ şi a reparat efectele nesupunerii primului Adam. Mântuire înseamnă că lumea nu se încheie prin ea însăşi. Este o realitate care trimite spre realitatea cea mare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toate care ne înconjoară. Lumea, timpul, istoria, vieţile noastre sunt „o Teofanie a lui Dumnezeu, un mijloc al revelării, prezenţei şi puterii sale.”
Dumnezeu nu şi-a abandonat poporul după Înălţarea la Cer a lui Hristos, ci începând cu Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica Sa încă este cu noi şi astăzi.
Hristos îi va judeca pe toţi oamenii exclusiv pe baza felului cum ei i-au slujit lui slujinduşi unul altuia, celui mai mic dintre fraţi. Aceasta va arăta cum l-a iubit fiecare persoană pe Dumnezeu şi pe cei din jurul lui. Dragostea de Dumnezeu şi pentru om devin una şi aceeaşi dragoste. Este împlinită în Hristos şi este Hristos. Ca să iubeşti cu această iubire înseamnă să iubeşti cu dragostea lui Hristos şi să împlineşti „noua sa poruncă” – „iubiţi-vă unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit pe voi.” (Ioan 13:34-35, 15:12) În aceasta stă plinătatea vieţii spirituale. În aceasta, şi numai aceasta, omul va intra la judecata de pe urmă. Este încoronarea tuturor virtuţilor şi rugăciunii, ultimul şi cel mai perfect fruct al Duhului lui Dumnezeu în om.
A doua venire a lui Hristos va fi Judecata tuturor oamenilor. Însăşi prezenţa Sa va fi judecata. Pentru aceia care îl iubesc pe Domnul, prezenţa sa va fi bucurie nesfârşită, viaţă veşnică în Împărăţia Cerurilor. Pentru aceia care îl urăsc pe Domnul, aceeaşi prezentă va fi tortură nesfârşită, iad şi moarte nesfârşită.
„Fie ca toţi să fie unul,” s-a rugat Hristos la Cina cea de Taină; „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17:21). După cum cele trei persoane ale Treimii ‘sălăşluiesc’ una în cealaltă într-o neîncetată mişcare de iubire, tot aşa şi omul, făcut după chipul Treimii, este chemat să ‘sălăşluiască’ în Dumnezeul Trinitar. Sfântul Ciprian scrie: ‘un om nu îl poate avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu are ca Mamă Biserica’. Dumnezeu este mântuire, iar puterea salvatoare a lui Dumnezeu este mijlocită în om prin Trupul lui Dumnezeu, Biserica. Acelaşi lucru este spus diferit de George Florovsky: ‘în afara Bisericii nu există mântuire, pentru că mântuirea este Biserica’.
Biserica este unitatea acelora care sunt uniţi cu Sfânta Treime. Singura Biserica este unită aşa cum Cele Trei Persoane din Sfânta Treime sunt unite. Dacă omul se foleşte cum se cuvine de Biserică, adică pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, atunci el va deveni ‘asemenea’ cu Dumnezeu, el se va îndumnezeii; după spusele lui Ioan Damaschinul, el va fi „asimilat în Dumnezeu prin virtute”. Pentru a fi asemenea lui Dumnezeu trebuie să fii îndumnezeit, ceea ce insamnă să devii dumnezeu după har.[nu după Fiinţă, sau Esenţă]

Dobândirea harului Duhului Sfânt

Pentru teologia ortodoxă, harul este darul concret al prezenței și lucrării reale și personale a lui Dumnezeu în creația Sa. Prin har, Dumnezeu iartă păcatele și îl schimbă pe omul (făcut după chiupul Său) ca acesta să devină din ce în ce mai mult după asemănarea lui Dumnezeu. Harul nu este doar un dar nemeritat făcut de Dumnezeu omului, ci și aspectul concret al atitudinii iubitoare a lui Dumnezeu față de om. Harul este energia divină necreată prin care Dumnezeu se împărtășește omului prin Sfintele Taine și toate binecuvântările Lui. Creștinii consideră că sunt mântuiți prin har, care este un dar al lui Dumnezeu și nu o recompensă pentru fapte bune; totuși, faptele bune însele sunt o împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu, iar harul schimbă pe om în mod real, cu efecte vizibile în viața omului.
Dimensiunea trinitară
Harul nu este o energie impersonală. Biserica Ortodoxă crede că harul este dat omului prin persoanele Sfintei Treimi și că orice acțiune sau lucrare a lui Dumnezeu către om vine „de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt”, după o formulare a Sfântului Chiril al Alexandriei.
Voința umană și harul lui Dumnezeu
Biserica învață că harul lui Dumnezeu îi cheamă pe toți, dar nu silește pe nimeni, ci trebuie ca omul să răspundă din proprie voință chemării dumnezeiești: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Apocalipsa 3,20). Omul nu poate ajunge la unirea desăvârșită cu Dumnezeu (theosis) fără harul și ajutorul lui Dumnezeu, însă are un rol important de jucat în conlucrarea sa cu Dumnezeu. Cu toate că lucrarea lui Dumnezeu este incomparabil mai mare decât cea a omului, Harul dumnezeiesc și voința umană liberă trebuie să conlucreze.
Tainele
Sfintele Taine sunt considerate ca „vehicule ale harului”, dar nu într-un chip mecanic sau legalist, ci pentru că Dumnezeu este prezent și activ în Biserica Sa.
Harul și asceza
Biserica pune în evidență rolul Duhului Sfânt în viața creștinilor. Ea a păstrat disciplina ascetică a postului și milosteniei, dar aceasta nu este înțeleasă doar ca o formă de pocăință pentru păcatele trecute sau ca mijloc de dobândire a harului. În Biserica Ortodoxă, asceza este o formă de „antrenament” spiritual menit să ajute omul să se elibereze treptat de păcat, să se curățească de „omul vechi” pentru a permite harului dumnezeiesc să lucreze cât mai liber în el. De aceea, doctrina purgatoriului și ideea de „recompensare a meritelor” dobândite prin asceză nu își are sensul și rostul în Biserica Ortodoxă.
Părinții Bisericii despre har
Acoperișul casei se sprijină pe temelii și pe restul construcției. Fundațiile sunt ele însele săpate pentru a susține acoperișul. Acest lucru este în același timp util și necesar, căci acoperișul nu se poate susține fără temelie, iar temeliile nu slujesc la nimic fără acoperiș. Tot astfel, harul lui Dumnezeu se păstrează prin respectarea poruncilor, iar urmarea poruncilor slujește drept temelie, prin darul lui Dumnezeu. Harul Duhului nu poate rămâne în noi fără ținerea poruncilor, însă ținerea poruncilor nu ne poate sluji la nimic fără harul lui Dumnezeu.”[1] De citit și fișat Sf. Serafim de Sarov – Despre dobândirea Duhului Sfânt

Ţinta Spiritualităţii ortodoxe: îndumnezeirea

Îndumnezeirea (în engleză „deification,” „divinization”) este procesul prin care un adorator se eliberează de hamártía („lipsit de particularităţi”), unindu-se cu Dumnezeu, începând cu viaţa aceasta şi desăvârşind-o după învierea trupului. Pentru creştinii ortodocşi, Îndumnezeirea (a se vedea 2 Pet. 1:4) este mântuire. Îndumnezeirea presupune că încă de la început, oamenii au fost creaţi pentru a conlucra în Viaţă şi în Natură cu Sfânta Treime deplină. Aşadar, un copil sau un adult adorator este salvat din starea de lipsit de sfinţenie (hamartía — care nu trebuie să fie confundată cu hamártēma ―păcat”) pentru participarea la Viaţa (zōé, nu simpla bíos) Treimii — care este nesfârşită.
Aceasta nu trebuie să fie confundată cu învăţătura eretică (apothéōsis) –
„Îndumnezeirea în Firea lui Dumnezeu”, care nu poate fi împărtăşită. Declaraţia Sfântului Atanasie din Alexandria: „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca noi să ne facem Dumnezeu ” rezumă foarte frumos acest concept. În II Petru 1:4 se spune că noi trebuie să devenim ” . . . părtaşi dumnezeieştii firi.” Atanasie măreşte semnificaţia acestui vers atunci când spune că Îndumnezeirea este „devenirea prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură” (De Incarnatione, I). Ceea ce altfel ar părea absurd, omul căzut, păcătos poate deveni sfânt aşa cum Dumnezeu este sfânt, lucru posibil prin Iisus Hristos, care este Dumnezeu întrupat. În mod natural, afirmaţia de căpătâi a creştinilor cum că Dumnezeu este Unul, stabileşte o limită absolută a înţelesului Îndumnezeirii – nu este posibil pentru nici un fel de fiinţă creată să devină, ontologic, Dumnezeu sau chiar un alt dumnezeu.
Prin teorie, cunoaşterea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, fiinţele umane ajung la cunoaşterea şi experimentarea a ceea ce înseamnă să fii om deplin (imaginea creată a lui Dumnezeu); prin comuniunea lor cu Iisus Hristos, Dumnezeu se revelează El Însuşi rasei umane, pentru ca ei să împlinească tot ceea ce este Dumnezeu în cunoaştere, dreptate şi sfinţenie. De asemenea, Îndumnezeirea afirmă restaurarea deplină a tuturor oamenilor (şi a întregii creaţii), ca principiu. Acest lucru se bazează pe înţelegerea pocăinţa pusă înaintea a orice de către Sfântul Ireneu de Lyons, numită „recapitulare.” Pentru mulţi părinţi, îndumnezeirea merge dincolo de simpla restaurare a oamenilor la starea lor de dinainte de Căderea lui Adam şi Eva, propovăduind că deoarece Hristos a unit natura umană cu cea divină în persoana Sa, acum este posibil pentru cineva să experimenteze o relaţie cu Dumnezeu mai apropiată decât cea a lui Adam şi a Evei, experimentată în Grădina Raiului, şi aceşti oameni pot deveni mai asemenea lui Dumnezeu decât erau la vremea aceea Adam şi Eva. Unii teologi ortodocşi merg mai departe şi afirmă că Iisus s-ar fi întrupat fie şi numai pentru acest singur motiv, chiar dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit niciodată.
Toată umanitatea este pe deplin restaurată la potenţialul maxim de umanitate deoarece Fiul lui Dumnezeu a luat El Însuşi natura umană prin naşterea Sa din fecioară, şi, de asemenea, a luat asupra Sa suferinţa datorată păcatului (deşi El Însuşi nu este un om păcătos ci este Dumnezeu neschimbat în fiinţa Sa). În Hristos, cele două naturi umană şi divină nu sunt două persoane ci una singură; astfel, prin Hristos s-a făcut unirea dintre Dumnezeu şi întreaga umanitate. Deci, Dumnezeu cel Sfânt şi omul cel păcătos sunt împăcate, în principiu, în omul fără de păcate Iisus Hristos. (A se vedea rugăciunea lui Hristos din Ioan.)
Această împăcare devine actuală prin lupta (podvig în rusă) pentru conformarea cu modelul lui Hristos. Fără luptă, exemplu, nu există credinţă reală; credinţa duce la acţiune, fără de care este moartă. Fiecare trebuie să-şi unească voinţa, gândirea şi fapta cu voinţa lui Dumnezeu, cu gândurile şi faptele Lui. Fiecare persoană trebuie să-şi ducă viaţa astfel încât să fie o oglindă, o asemănare deplină cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, deoarece Dumnezeu şi umanitatea sunt mai mult decât asemenea în Hristos ci mai degrabă o unire cu adevărat, vieţile creştinilor sunt mai mult decât o simplă imitaţie şi sunt mai degrabă o unire cu viaţa lui Dumnezeu Însuşi: astfel, cel care lucrează pentru mântuirea sa, este unit cu Dumnezeu lucrând în acesta, atât în voinţă cât şi în a face ceea ce doreşte Dumnezeu. Grigorie Palama a afirmat posibilitatea unirii umanităţii cu Dumnezeu în energiile Sale, în acelaşi timp afirmând că, din cauza transcendenţei lui Dumnezeu şi totalei Sale deosebiri, este imposibil pentru om sau orice altă creatură să cunoască sau să fie unit cu esenţa lui Dumnezeu. Încă, prin credinţă putem ajunge la discernământ, o înţelegere a credinţei Bidericii.
Călătoria spre îndumnezeire include multe forme de practică. Trăirea în comunitatea bisericii şi participarea cu regularitate la Sfintele Taine şi, în special Euharistia, este necesară pentru accederea la îndumnezeire. De asemenea, este importantă practicarea „rugăciunii inimii” şi rugăciunea neîncetată, aşa cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Tesaloniceni (1 şi 2). Această rugăciune neîncetată a inimii este una din temele dominante din scrierile Părinţilor Bisericii, în special în cele adunate în Filocalia.

Lucrarea harului Duhului Sfânt şi lucrarea noastră

Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu Creatorul sau : „Sa facem pe om după chipul si asemănarea Noastră…”, a zis Dumnezeu (Fac. 1, 26) „și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau” (Fac. 1, 27). Asemănarea i-a fost data omului doar in stare de potență, i-a fost înscrisă în ființa sa ca ceva ce trebuie realizat. Fiind îndreptat de la început spre asemănarea cu Dumnezeu, omul are ca sens al vieții sale realizarea acestui dat originar. Este proprie omului înaintarea spre Dumnezeu. Omul „poseda în el însuși arvuna împărăției si toată viata sa consta în mod precis în a valorifica modul cel mai deplin posibil aceasta arvuna, pentru a descoperi de aici fericirea promisa celor aleși”. De aceea, a vorbi despre asemănarea omului cu Dumnezeu sau despre „transfigurarea” credinciosului înseamnă a fi în miezul problemei mântuirii și în centrul preocupărilor duhovnicești ale creștinului. Angajat de la începutul existentei sale în înaintarea spre îndumnezeire, omul se afla în situația de „posse non mori”. Prin păcat însă a pierdut acea posibilitate si a rătăcit calea de aur a înaintării spre Dumnezeu. Prin Iisus Hristos omul se împacă cu Dumnezeu pentru a relua urcușul spre îndumnezeire întrerupt odinioară; el este înscris din nou pe drumul unirii cu Dumnezeu prin asemănare și „de atunci împărăția lui Dumnezeu se binevestește și fiecare se sileste spre ea” (Luca 16, 16). A înțelege importanta transfigurării credinciosului în Biserică inseamna a înțelege sensul și importanta întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum si a lucrarii Sale in Biserica prin Duhul Sfânt. Transfigurarea este dezideratul tuturor marilor induhvniciti crestini, iar in perspectiva eshatologica, starea tuturor celor mantuiti, caci „vedem acum ca prin oglinda, iar atunci, fata catre fata” (1 Cor. 13, 12). In acest sfant ideal trebuie cautata ratiunea insingurarii si renuntarii la grijile lumesti in schimbul unei vieti de rugaciune si lupta duhovniceasca, imbratisate de nenumarati atleti ai lui Hristos.

Dobândirea vieţii în Hristos prin Sfintele Taine

Mantuirea noastra, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este in raport cu intalnirea noastra cu Mantuitorul, care este Calea, Adevarul si Viata si care ne spune ca: „Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine” (Ioan 14, 6).
Or, aceasta ar inseamna ca, odata cu inaltarea Mantuitorului la cer, legatura noastra cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garantie a mantuirii ar inceta, ar disparea. Cuvintele Mantuitorului spun insa clar: „Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi” (Ioan 16, 7), si aici, si in cele ce urmeaza acestui verset, ni se reveleaza pentru prima oara importanta Sfintelor Taine pentru mantuirea noastra, Taine – de data aceasta in sensul restrans al cuvantului – in sensul de sacramente crestine.
Harul Duhului Sfant, trimis de Mantuitorul Apostolilor Sai si prin ei Bisericii Sale, are misiunea de a invata toate si a aduce aminte de toate cele spuse si faptuite de Mantuitorul (Ioan 14, 26).
Harul transmis prin Sfintele Taine va face simtita prezenta Mantuitorului fata de toti oamenii: „Si iata Eu cu voi sunt in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20)”. Absenta intalnirii vizibile cu Mantuitorul va fi implinita de Harul revarsat in Sfintele Taine, care sunt o permanenta sarbatoare a Cincizecimii pentru sufletele credinciosilor, sarbatoare cu reale urmari ontologice.
Dar asteptarea „intalnirii depline” poate fi inteleasa numai prin faptul ca noi si acum il intalnim pe Domnul cel preamarit, caci El face vizibila si palpabila intre noi prezenta Sa harica, activa, prin Sfintele Taine”.
Deci, Sfintele Taine sunt lucrari vizibile, acte personale ale Mantuitorului, in vizibilitate pamanteasca, prin mijlocirea carora „ne intalnim cu Omul preamarit Iisus” si prin care venim „in contact viu cu misteriul cultic sfintitor al lui Hristos”.
Valoarea si importanta lor deosebita pentru mantuire rezida in caracterul lor mai mult decat simbolic, cu totul real, al actului care se savarseste asupra credinciosului. Ele sunt si simboale, dar mai mult decat atat; ele sunt simboale in sensul in care simbolul este domeniul in care „vazutul este o parte a nevazutului si ca atare il cuprinde, caci o parte poate reprezenta intregul, pe baza participarii: de pilda, capul este trupul intreg”. Important, in Sfintele Taine, este nu numai faptul de a preinchipui, dar si de a cuprinde o anumita putere, o anumita forta ce lucreaza asupra fiintei omenesti si anume aceea a harului care se pogoara asupra credinciosului.
Faptele Mantuitorului sunt fapte savarsite cu putere dumnezeiasca, mantuitoare prin trup, Sfintele Taine care se savarsesc intru pomenirea Lui ne vor impartasi aceeasi putere divina, mantuitoare a Iui Hristos. Mai mult decat atat,sacramentele crestine nu au ca scop obtinerea bunurilor naturale ci a celor spirituale, ele fiind o anticipare si o pregustare a realitatilor eshatologice.
Simbolismul Sfintelor Taine nu numai preinchipuie ci si afirma realitatea legaturii intre om si Dumnezeu, prin harul si actiunea lui asupra credinciosului, actiune transfiguratoare si desavarsitoare.
Sfintele Taine desavarsesc lucrarea de propovaduire a Cuvantului lui Dumnezeu prin care suntem chemati la unire cu Hristos. Prin ele ne impartasim de puterea lui Hristos si chiar mai mult ni se comunica El insusi unindu-Se real cu noi. Ca si Cuvantul lui Dumnezeu, Sfintele Taine se cer primite cu credinta, deoarece efectul lor se produce „pe plan transempiric, supraconstient, la radacinile constiintei noastre”, fapt care depaseste capacitatea noastra de a simti imediat puterea comunicata.

Botezul

Botezul creştin este taina începerii unui nou fel de viaţă prin moartea celei vechi şi naşterea din nou la o viaţă în Hristos. În Biserica Ortodoxă, botezul este pentru „spălarea de păcate” (conform cu Crezul de la Niceea) şi intrarea în Biserică. „Şi mărturisim un botez spre iertarea păcatelor.”
Aceste cuvinte, din Crezul Niceo-Constantinopolitan, simplu şi totuşi clar afirmă învăţătura ortodoxă despre botez. Evenimentul botezului este adesea considerat evenimentul creştin de bază.
Cuvântul a boteza vine din baptizo, forma transcrisă din greacă a cuvântului βάπτειν sau βαπτιζω. Într-un context istoric, acesta înseamnă „a scufunda, a plonja (prin imersiune)” ceva în întregime, de exemplu în apă. Cu toate că de obicei este asociat cu botezul creştin, acest cuvânt este cunoscut ca având şi alte contexte. De exemplu, un autor din secolul al II-lea numit Nicandru a scris o reţetă de murături care ilustrează folosirea uzuală a acestui cuvânt. El spune prima dată trebuie scufundate (bapto) în apă fierbinte, apoi scufundate complet (baptizo) într-o soluţie de oţet. De asemenea, cuvântul este folosit pentru a prezenta procesul de scufundare a hainelor într-o soluţie de vopsire. Ritualul creştin de botezare în apă merge înapoi în timp până la Sfântul Ioan Botezătorul, despre care Sfânta Scriptură spune că îi boteza pe mulți, inclusiv pe Iisus. Anumite forme de botez erau practicate şi în Vechiul Testament. Adițional, botezul era practicat şi în cadrul unor religii păgâne ca simbol al morţii şi renaşterii. În contrast cu punctele de vedere protestante obișnuite, botezul este mai mult decât un act simbolic de îngropare şi înviere (cf. Romani 6, 3-5; Coloseni 2, 12 i 3,1-4).
Botezul se face prin cufundarea în apă de trei ori a unei persoane în numele Sfintei Treimi. Adică, o persoană este scufundată „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, câte una pentru fiecare Persoană a Sfintei Treimi. Botezarea prin stropire în loc de cufundarea în apă nu este învăţată sau practicată de Biserica Ortodoxă așa cum este ea practicată în alte Biserici precum cea romano-catolică sau în Bisericile protestante. Botezul este urmat imediat de Mirungere şi de Sfânta Împărtășanie la următoarea Sfântă Liturghie, indiferent de vârstă. „…În privinţa apei, desigur, este scris, referindu-se la israeliteni, că ei nu trebuie să primească botezul care duce la iertarea păcatelor, dar trebuie să-şi găsească altul pentru ei însăşi…” (Epistola lui Barnaba, Capitolul 11, Roberts-Donaldson)
„Binecuvântaţi sunt aceia care, punându-şi speranţa în cruce, au fost scufundaţi în apă… într-adevăr noi suntem coborâţi în apă plini de păcate şi pângăriri, dar suntem ridicaţi, aducând rod în inima noastră, cu frică de Dumnezeu şi cu speranţa în Iisus în sufletul nostru” (Epistola lui Barnaba, Capitolul 11, Roberts-Donaldson)
„El s-a născut şi botezat, astfel încât prin Răstignirea Sa, El să cureţe apa.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie Teoforul, Capitolul 18, Roberts-Donaldson)

Mirungerea

Mirungerea (uneori numită confirmare) este una din cele 7 Sfinte Taine, prin care o persoană botezată primeşte darurile Duhului Sfânt prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir sfinţit de Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale. Dacă Botezul este participarea personală la moartea şi învierea lui Hristos, Mirungerea este participarea personală a celui botezat la Pogorârea Duhului Sfânt. Spre deosebire de bisericile apusene (ex: romano-catolică şi anglicană), unde confirmarea este în mod tipic rezervată celor „maturi” (sau „vârsta raţiunii”), în Biserica Ortodoxă mirungerea este aplicată în mod normal copiilor imediat după botez şi imediat (sau la scurt timp) înainte de primirea primei Sfinte Împărtăşanii de către o persoană. Mirungerea se face prin ungerea noului creştin cu Sfântul și Marele Mir (după grecescul myron) care este ulei sfinţit în condiţii speciale. Sfântul Mir este un „amestec de 40 de substanţe aromate şi ulei pur de măsline” (Gialopsos, 35). Pregătirea şi sfinţirea lui se face de către episcopii delegaţi de Sfântul Sinod al unei Biserici locale (vezi aici și aici. Noul botezat este uns cu acest ulei în semnul Sfintei Cruci pe frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare. De fiecare dată când unge cu sfântul mir, preotul spune „Pecetea Darului Duhului Sfânt„.
Sfânta Taină a Mirungerii este o extensie a Cincizecimii, zi în care Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor. Prin Mirungere o persoană devine membru al poporului lui Dumnezeu: „mirean” (de la sl. mirĕaninu) sau „laic” (de la gr. laos – „poporul lui Dumnezeu”). Episcopul Kallistos (Ware) de Diokleia explică: Prin mirungere fiecare membru al Bisericii devine profet, şi primeşte o parte din preoţia împărătească a lui Hristos; toţi creştinii deopotrivă, prin mirungere, sunt chemaţi să acţioneze ca martori conştienţi ai Adevărului. ‘Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate’ (I Ioan 2:20) (Ware, 279).
Deşi în mod obişnuit se face împreună cu botezul, în unele cazuri mirungerea este făcută singură pentru a primi convertiţii la Ortodoxie prin exercitarea iconomiei. Deşi practicile în această privinţă variază, în general dacă un convertit vine la Ortodoxie de la o altă confesiune creştină şi a fost supus anterior ritualului de botezare prin scufundare prin formula Trinitară („În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”), el sau ea poate fi primit în Biserica Ortodoxă prin mărturisire de credinţă şi Sfânta Taină a Mirungerii, după care primeşte Sfânta Împărtăşanie. Dacă un convertit vine de la o confesiune creştină care botează doar în „Numele lui Iisus” (cum ar fi bisericile penticostare) sau de la una care nu practică deloc botezul (cum ar fi Quarters sau Armata salvării), botezul este o necesitate înainte de mirungere. Folosirea iconomiei este la discreţia episcopului local, fiind supusă canoanelor impuse de acesta. De citit pentru test aveți aici.

Euharistia

Cuvântul Euharistie provine din expresia care în limba greacă înseamnă a aduce mulțumire. Euharistia este cunoscută și sub numele de Sfintele Daruri, Dumnezeieştile Taine, Împărtășania sau Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă învață că Dumnezeu este cu adevărat prezent (iar nu doar ca semn, ca simbol) în Sfintele Daruri, după sfinţirea lor. Euharistia în Biserica Ortodoxă se află în centrul vieții creștine, deoarece Biserica este în primul rând o comunitate euharistică. Euharistia este desăvârșirea tuturor celorlalte Taine ale Bisericii și este izvorul și ținta tuturor învățăturilor și instituțiilor Bisericii.
Majoritatea teologilor care au scris despre Cina cea de Taină nu cred că ar fi fost vorba de cina obișnuită de Paștile evreiești, poziție coerentă cu povestirea păstrată în Evanghelia după Ioan. Există o minoritate care consideră totuși că aceasta fusese o cină de Paști (seder), bazăndu-se pe Evangheliile sinoptice. Însă, după cum afirmă Enrico Mazza, părerea minorității „rămâne o interpretare teologică. Realitatea istorică este că Cina cea de Taină nu a fost o celebrare a Paștilor evreiești, și prin urmare că liturghia acesteia nu a fost cea a Paștilor evreiești.”. Biserica Ortodoxă mărturisește că Euharistia este aducerea unei jertfe (sacrificiu). După cum auzim în Liturghie, „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate” .
În Euharistie, jertfa adusă este Hristos Însuși, și Însuși Hristos este Cel care aduce Jertfa: este atât preot cât și jertfă. Ție îti aducem. Euharistia este Jertfă adusă lui Dumnezeu Cel în Sfânta Treime – nu doar Tatălui, ci și Sfântului Duh și lui Hristos Însuși. Deci ce este Jertfa euharistică? Cui Îi este oferită? La ambele întrebări, răspunsul este: Hristos.
[Ție Îți] aducem… pentru toate: conform teologiei ortodoxe, Euharistia este o jertfă de împăcare, adusă atât în numele celor vii, cât și al celor adormiți.
Biserica învață că Jertfa nu este doar un semn, un simbol, ci un adevărat sacrificiu. Nu pâinea este jertfită, ci Însuși Trupul lui Hristos. Iar Mielul lui Dumnezeu S-a jertfit o singură dată, pentru totdeauna. Astfel, Jertfa euharistică nu este jertfirea sângeroasă a Mielului, ci jertfă nesângeroasă, unde pâinea se preschimbă în Mielul de jertfă.
Momentele jertfei lui Hristos – Întruparea, Cina cea de Taină, Răstignirea, Învierea i Înălţarea Domnului sunt actualizate în Euharistie, nu sunt repetate.
Euharistia este atât simbolică, cât și mistică. De asemenea, în Biserica Ortodoxă Euharistia este considerată a fi adevăratul Trup și Sânge al Mântutorului Hristos, tocmai pentru că pâinea și vinul sunt taine și simboluri ale adevăratei și deplinei prezenșe a lui Dumnezeu și ale manifestării Lui față de noi în Hristos.
Înaintea Tainei Sfintei Împărtășanii, ortodocșii refuză orice analiză și explicație în termeni pur rașionali și logici. Căci Euharistia, ca și Hristos însuși, este o taină a Împărăției Cerurilor care, după cum ne-a spus Domnul Iisus, „nu este din lumea aceasta”. Euharistia, întrucât aparține Împărăției lui Dumnezeu, nu este în nici un fel ținută de regulile logicii pământești a umanității marcate de păcat.
Iată ce ne spune în legătură cu aceasta Sfântul Ioan Damaschin: „Dacă te întrebi cum se petrec acestea, destul își este ție să afli că e prin Sfântul Duh… nu știm nimic mai mult decât aceasta, că este adevărat, lucrător și atotputernic cuvântul lui Dumnezeu, dar că lucrează într-un chip de nepătruns [pentru mintea omenească]”.

Marile etape ale vieţii duhovniceşti: curăţire, iluminare, desăvârşire

Sfinţii Părinţi vorbind despre cele trei faze ale vieţii spirituale, văd pusă în lucrare puterea primită prin Taine în fiecare dintre ele: harul Botezului în etapa curăţitoare; harul Mirului în etapa iluminatoare; harul Sfintei Euharistii în faza unirii sau desăvârşirii.Viaţa spirituală are trei etape sau trei faze şi anume: curăţirea, iluminarea şi desăvârşirea. Sub acest generic au şi fost traduse în româneşte de către Părintele Stăniloae cele douăsprezece volume ale Filocaliei: calea cum se poate omul curăţi, ilumina şi desăvârşi.

Curățirea

Practic, înşiruirea acestor trei faze, a acestor etape în viaţa duhovnicească, nu e mecanică. Nu putem spune, planificându-ne, că anul acesta parcurgem toată etapa curăţitoare; am terminat cu ea şi începem etapa iluminatoare; am terminat cu aceasta şi începem etapa unirii sau a desăvârşirii. Nu! În mare, ele se succed. Dar între ele există şi interferenţe, pentru că pe măsură ce ne curăţim de păcate, sufletul ni se luminează şi ne unim cu Hristos. Locul din care îl izgonim pe satana nu-l putem lăsa gol. Neapărat trebuie să-I lăsăm loc lui Hristos să umple acest gol. Am smuls patimile, trebuie neapărat să plantăm virtuţile.
Nu există din punct de vedere duhovnicesc o stare de neutralitate. A sta pe loc din punct de vedere duhovnicesc înseamnă, de fapt, a regresa. A nu urca din punct de vedere spiritual înseamnă, nu a sta pe loc, ci a merge înapoi. Fericitul Augustin, ne spune că: „Nu putem să ne oprim de-a nu aluneca înapoi, decât forţându-ne mereu de a sui. Îndată ce ne oprim, coborâm; şi a nu înainta înseamnă a coborî; încât, dacă nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a înainta fără a face popas.”
S-au căutat multe comparaţii sugestive referitor la acest adevăr. Iată una dintre ele: Să presupunem că intrăm în torentele unui râu repede de munte. Nu se poate sta pe loc. Dacă vrem să ne păstrăm echilibrul trebuie să suim împotriva curentului, pentru că altfel suntem daţi jos. Astfel, şi din punct de vedere spiritual nu există stare pe loc. A sta în nelucrare, înseamnă a regresa.
Am zis că înşiruirea fazelor nu e mecanică; urcăm, ne purificăm; mai recădem, iar ne urcăm; este un zbucium, un zbucium permanent, precum ne spun Sfinţii Părinţi. Îl întreabă de pildă ucenicul pe Avva Sisoe: Avo, am căzut, ce să fac? Ridică-te! Am căzut din nou? Ridică-te! Iar am căzut! Ridică-te din nou! Până când părinte? Până când vei rămânea în picioare, până când vei birui.”
În faza curăţitoare realizăm lucrarea pentru care am primit puterea prin Botez. Cum mai şi cădem, ne purificăm din nou prin pocăinţă, prin Spovedanie, taină care ne dă puteri noi. Cea mai obositoare dintre cele trei faze este această fază curăţitoare, fază în care ne răstignim cu Hristos şi înviem împreună cu El. Ne readucem aminte de cuvântul Sfântului Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.”Nu e deloc uşoară răstignirea omului vechi. E grea şi anevoioasă. Puterea ne-o dă harul lui Dumnezeu. Noi însă adăugăm lucrarea.
Pentru a ne spori râvna lucrării, Părinţii ne-au lăsat diverse imagini. Iată o imagine a răstignirii omului vechi: Dacă privim icoana lui Hristos, Îl vedem ţintuit pe Sfânta cruce cu patru cuie. Şi omul păcatului, omul vechi, trebuie ţintuit pe crucea lui Hristos, duhovniceşte vorbind, cu patru cuie. Un răstignit nu mai are libertate, el este imobilizat, este legat de cruce. Un creştin care doreşte să răstignească, să omoare omul cel vechi, pentru a îi lua locul cel nou, înnoit prin harul lui Hristos, se răstigneşte. Nu mai este liber să facă orice, să umble de capul lui, ci stă ţintuit pe crucea Domnului. Stă lângă Domnul Hristos. Stă împreună cu Domnul Hristos.
Care sunt cele patru cuie cu care se răstigneşte creştinul pe cruce? Care sunt cele patru cuie ce îl ajută să rămână lângă Hristos şi să omoare omul vechi din el? Cele patru cuie sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecată, aducerea aminte de rai şi aducerea aminte de iad. Patru realităţi peste care nu se poate trece, pe care trebuie să le avem mereu înfipte în minte ca nişte piroane, pentru că ele ne vor ţine lângă Domnul nostru Iisus Hristos.
Cine îşi aduce aminte de moarte îşi drămăluieşte foarte bine gândurile, vorbele şi faptele. Zice Înţeleptul Isus, fiul lui Sirah, că „Dacă îţi aduci aminte de moarte nu mai păcătuieşti”.
Nu numai că murim, dar suntem şi judecaţi de Dumnezeu. Deci, aducerea aminte de judecată ne ajută să fim mai atenţi cu viaţa noastră. Le-ar place oamenilor să se curme totul cu moartea; mai ales când viaţa lor a fost libertină, când nu şi-au pus problema credinţei. Din nefericire pentru cei necredincioşi nu se termină totul cu moartea sau, din fericire, pentru cei credincioşi. După moarte vine judecata. Urmează apoi eternitatea în care vei trăi veşnic, ori în rai, ori în iad. Atunci când doreşti să te purifici, să te curăţeşti de păcate, să te răstigneşti împreună cu Hristos, trebuie să ai în minte aceste patru cuie duhovniceşti.
Faza curăţitoare are la rândul ei mai multe trepte. Sfântul Maxim Mărturisitorul aminteşte de şapte trepte: „Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi de îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea la rândul ei, e născută din frica lui Dumnezeu. În sfârşit, frica e născută de credinţa în Domnul.”
Sfântul Maxim a început, în această enumerare, cu sfârşitul căii. Luând însă cele şapte trepte ale fazei curăţitoare în ordine crescătoare, le putem enumera aşa: prima treaptă este credinţa; a doua treaptă este frica de Dumnezeu; a treia treaptă este pocăinţa; a patra treaptă este înfrânarea; a cincia treaptă este răbdarea; a şasea treaptă este nădejdea; şi a şaptea treaptă este nepătimirea. De aceste şapte trepte ne vom ocupa pe îndelete în capitolele următoare. Trebuie să spunem, însă, că mai există şi alte formule. „Scara Raiului”, scrisă de Sfântul Ioan Scărarul, are treizeci de trepte.

Iluminarea

Precizăm însă că până ce nu ne curăţim de patimi, darurile Sfântului Duh, primite prin Taina Sfântului Mir, nu se arată deplin; iluminarea nu este posibilă. Iluminarea este în corespondenţă cu Taina Sfântului Mir şi o prelungire a ei, după cum curăţirea sau purificarea am considera-o în corespondenţă cu Botezul şi ca o prelungire a lui.
Botezul creştin este moarte şi înviere, este purificare, iar Mirungerea sau Taina Sfântului Mir este o confirmare şi o întărire a iluminării baptismale cu pecetea darului Sfântului Duh. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că reînnoirea primită prin Botez pune în lucrare puteri şi lucrări lăuntrice înrudite ―dar cel care le trezeşte la viaţă este Sfântul Mir. El este cel ce pune în lucrare una sau alta din puterile duhovniceşti, sau chiar mai multe de-o dată, după cât e de simţitor sufletul la lucrarea tainei. Ungerea cu Sfântul Mir aduce aceleaşi roade în cei botezaţi ca şi punerea mâinilor Apostolilor peste cei botezaţi de dânşii. Căci prin punerea mâinilor Apostolilor, spune Sfânta Scriptură, Duhul Sfânt se pogora peste cei de curând botezaţi. Tot aşa coboară şi azi Mângâitorul peste cei ce se ung cu Mir sfânt”.
Efectele harului Duhului Sfânt primit la miruire se vor manifesta mai târziu. Datorită purificării, datorită efortului nostru de curăţire şi dragostei faţă de Hristos, în fază iluminării darurile Duhului Sfânt devin evidente.
Odinioară Taina Mirului transmitea celor botezaţi harismele vindecărilor, profeţiei, limbilor străine, care arătau tuturor puterea supranaturală a lui Hristos. Aceste semne extraordinare erau necesare la vremea întemeierii Bisericii. Dar, chiar şi în zilele noastre, unii creştini cu viaţa purificată de păcate pot fi favorizaţi cu aceste harisme. Şi azi, în toţi creştinii ajunşi la despătimire, Duhul Sfânt intensifică puterile de cunoaştere ale sufletului şi de stăruire bărbătească în Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt luminează mintea şi o fortifică în orientarea ei spre Dumnezeu.Sfântul Ioan Teologul spune: ―Iar voi ungere aveţi de la cel Sfânt şi ştiţi toate”.
În faza iluminării Duhul Sfânt ne ajută ca în locul celor şapte păcate capitale, smulse în faza curăţitoare, să plantăm cele şapte virtuţi de căpetenie, şi anume: credinţa, nădejdea şi dragostea, numite şi virtuţi teologice, la care se adaugă înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea, numite şi virtuţi cardinale. Apoi, tot în faza iluminării, se fac văzute cele şapte daruri ale Duhului Sfânt: şapte pomenite de Sfântul Prooroc Isaia, sau zece, amintite de Sfântul Apostol Pavel.
Omul purificat de patimi, în faza iluminării are privilegiul contemplării lui Dumnezeu în creaţie. Toată natura este o carte deschisă. Duhul Sfânt îi luminează mintea şi citeşte în toate; Îl găseşte pe Dumnezeu citind în cartea naturii. Îl contemplă pe Dumnezeu în lucrarea mâinilor Lui.
Un alt dar din faza iluminării este acela al interpretării duhovniceşti a Scripturilor. Citirea Scripturilor este necesară tuturor creştinilor. Înţelesurile ei adânci, însă, le are doar omul purificat de patimi. De aceea este un mare pericol să se hazardeze cineva în interpretarea Scripturilor, atâta vreme cât este robit de patimi. Deci, darul Duhului Sfânt, din perioada iluminării, îl ajută pe om să înţeleagă duhovniceşte Scripturile.
Apoi, am mai putea adăuga un alt dar pe care îl face Dumnezeu omului purificat de patimi în această fază a iluminării, şi anume: cunoaşterea apofatică a lui Dumnezeu, adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu, cunoaşterea intimă a Lui. Ne aducem aminte că Domnul Iisus Hristos în rugăciunea arhierească spunea: ―aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care Tu Lai trimis”.Numai după ce ne-am purificat de patimi Îl putem cunoaşte tainic sau, cum spun teologii, apofatic pe Dumnezeu.
Tot o lucrare a Duhului Sfânt este rugăciunea curată. Omul ajuns în faza iluminării are o rugăciune curată, vorbeşte cu Dumnezeu în taina sufletului său, simte că Dumnezeu îl ascultă. Simte că Dumnezeu intră în dialog cu el.
În sfârşit, în această fază a iluminării omul poate fi părtaş la fenomene mistice extraordinare. Ceea ce n-a bănuit până atunci poate gusta. Poate fi părtaş la semne şi minuni, poate fi părtaş la harisme pe care Dumnezeu i le dă la fel ca în prima perioadă a Bisericii; poate face vindecări, poate face minuni.
Vladimir Lossky îl citează pe Sfântul Simion Noul Teolog, pentru a ne face limpede înţelesul afirmaţiei Proorocului David: „Întru lumina Ta vom vedea lumină.”Această afirmaţie se experimentează în faza iluminării: ―Este tocmai ceea ce percepem şi realitatea prin care percepem trăirea mistică. Pentru Sfântul Simion Noul Teolog trăirea luminii care este viaţa duhovnicească conştientă sau ―gnoza”, descoperă prezenţa harului dobândit de persoana umană. „Noi nu vorbim despre lucruri pe care nu le ştim – spune el – ci dăm mărturie despre ceea ce ne este cunoscut. Căci lumina străluceşte deja în întuneric, în noapte şi în zi, în inimile şi în minţile noastre. Această lumină fără apus, fără schimbare, nestricăcioasă, Care nu se întunecă niciodată, ne iluminează; ea vorbeşte, activează, ea este vie şi dătătoare de viaţă, ea preschimbă în lumină pe cei pe care îi iluminează. Dumnezeu este Lumină şi pe cei pe care îi învredniceşte să-L vadă, Îl văd ca lumină, cei care L-au primit, L-au primit ca lumină. Căci Lumina Slavei Sale premerge feţei Sale şi este cu neputinţă să se arate altfel decât în Lumină. Cei ce n-au văzut această Lumină nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină. Cei ce n-au primit această Lumină, n-au primit încă harul, căci primind harul, se primeşte lumina dumnezeiască şi Dumnezeu. Cei care n-au primit-o încă, cei ce nu s-au împărtăşit încă din Lumină, se găsesc mereu sub jugul legii, pe tărâmul umbrei şi al închipuirilor, sunt încă prunci ai roabei. Regi sau patriarhi, episcopi sau preoţi, prinţi sau slugi, mireni sau monahi ei vor fi de-o potrivă în întuneric şi călătoresc în beznă, dacă nu vor să se pocăiască aşa cum ar trebui. Căci pocăinţa este uşa care duce de la tărâmul întunericului la cel al Luminii. Deci, cei ce nu sunt încă în lumină, n-au trecut cum se cuvine prin uşa pocăinţei. Robii păcatului urăsc lumina, temându-se să nu se dea la iveală faptele lor ascunse. Dacă viaţa în păcat este uneori în mod voit inconştientă, viaţa în har este un progres neîncetat al cunoştinţei, o trăire crescândă a Luminii dumnezeieşti”.

Îndumnezeirea

A treia fază a vieţii spirituale, pe care o analizăm acum, este desăvârşirea. Ea presupune unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Este capătul drumului când Dumnezeu devine toate în toţi”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. În dumnezeire se va realiza deplin în veacul viitor, după învierea morţilor.
Ni se relatează în Pateric că unul dintre bătrâni, după ce Sfântul Antonie a plecat la Domnul, s-a rugat foarte mult ca să i se descopere unde petrec marii duhovnici ai creştinătăţii. Şi Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Îngerul l-a purtat în lumea de dincolo şi i-a văzut pe mulţi Sfinţi Părinţi. Dar nu l-a văzut pe Avva Antonie cel Mare. Şi atunci, bătrânul l-a întrebat pe înger: ―Unde este Avva Antonie? Iar el i-a răspuns: în locul unde este Dumnezeu acolo este el.”Cu alte cuvinte Sfântul Antonie cel Mare, desăvârşi fiind, petrecea în lumină. Era acolo unde este Dumnezeu.
În această viaţă încercăm încă, aşa cum am creionat în demersul nostru, să înaintăm încet, încet, înspre acest pisc, conlucrând cu Harul Duhului Sfânt. Desăvârşirea prin îndumnezeire presupune mai multe lucruri. Iată, le enumăr: unirea cu Dumnezeu; ajungerea la dragostea desăvârşită şi la nepătimire; atingerea stării de extaz, care îţi permite contemplaţia pasivă; o trăire crescândă a luminii dumnezeieşti; participarea la ospăţul împărăţiei. Toate aceste le vom lua pe rând.
Unirea cu Dumnezeu
Aşa cum spuneam primele două faze ale vieţii spirituale, curăţirea şi iluminarea, nu sunt un scop în sine. Curăţirea şi iluminarea au ca şi ţintă unirea cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune limpede acest lucru: ―M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”.
Nevoinţele ascetice, cu eroismul lor, ar rămâne tragedii zadarnice dacă nu s-ar raporta la scopul sfânt pe care îl urmăresc. De fapt nu există o despărţire tranşantă între cele trei faze ci, pe măsura curăţirii te iluminezi şi te uneşti cu Dumnezeu. Nu numai la capătul drumului te vei bucura de prezenţa lui Hristos, ci îl ai şi acum prin Duhul Sfânt. Şi în măsura în care te-ai curăţit de patimi te uneşti cu El. Aspiraţia credinciosului serios este aceea de a trăi în Hristos, de a trăi tot mai mult în El. Iisus este ―Calea, Adevărul şi Viaţa”. A te înduhovnici înseamnă a-L limita, adică a-i îndura patimile făcând nevoinţă, a te ilumina de adevărul descoperit prin El, pentru a ajunge la unirea deplină cu El. Vorbind de urcuşul duhovnicesc, unii autori, aseamănă purificarea sau curăţirea cu pruncia, iluminarea cu adolescenţa şi unirea cu maturitatea. Alţii, socotind că esenţa spiritualităţii constă în unirea în dragoste, aseamănă curăţirea cu perioada în care doi tineri se cunosc, iluminarea cu logodna, iar unirea mistică cu nunta.Analogia aceasta este foarte bine venită pentru că e de obârşie scripturistică. Ştiu foarte bine, cei ce iubesc Sfânta Scriptură, că în tot Vechiul Testament este prezentă această metaforă. Dumnezeu este soţul iar poporul ales, poporul Israel, este soţia. Adeseori necredincioasă, trădătoare. Oricum, legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său este considerată ca legătura dintre bărbat şi femeie.
În „Cântarea cântărilor”, acest poem extraordinar scris de înţeleptul Solomon, mireasa e Biserica, iar mirele este Hristos. Sau mirele este Hristos şi mireasa e inima înflăcărată de dragoste. În cămara de nuntă a Mirelui divin doreşte să ajungă orice credincios.
Mirele-Hristos, ―la uşă bătând zice: Deschide-Mi surioară, deschide-Mi iubita Mea, porumbiţa Mea, curata Mea. Capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii”. Se vede bine, din acest dialog, că pentru a nunti cu Mirele divin trebuie să te fi curăţit. Mirele îi spune: ―curata mea”. În luminânda din Săptămâna Patimilor creştinul se tânguieşte tocmai pentru lipsa acestei curăţii: ―Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”.
În tot Noul Testament Mirele Bisericii este Hristos. Parusia este văzută ca un ospăţ de nuntă. Şi zice o altă cântare, un tropar, tot din Săptămâna Patimilor, referindu-se la clipa minunată a celei de-a doua veniri a Domnului Hristos: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; şi nevrednică cea pe care pe care o afla lenevindu-se. Vezi doar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi”. În Apocalipsă ni se spune, textual, că Noul Ierusalim va fi împodobit frumos, gătit ca o mireasă pentru mirele său. Hristos este Mirele Bisericii. Hristos este Mirele sufletelor noastre. Pentru nunta mistică, pentru nunta tainică, pentru unirea cu Hristos, sufletul trebuie să se curăţească.
Sfântul Apostol Pavel, atunci când se referă la unirea dintre Hristos şi Biserica Lui în Epistola către Efeseni, foloseşte asemănarea binecunoscută nouă: unirea dintre mire şi mireasă. Iată de ce, prin analogie, ne dăm seama cât de înalt, cât de frumos şi cât de dorit este acest pisc al unirii omului cu Dumnezeu.
Este celebră pentru lumea creştină tâlcuirea făcută de Sfântul Grigorie de Nyssa la cartea ―Cântarea cântărilor”. Acest imn de nuntă, acest imn de dragoste, pe care Sfântul Grigorie îl vede ca un imn de dragoste dintre Hristos şi Biserica Lui. Mă voi limita doar la două citate din această lucrare.
În primul dintre ele Sfântul Grigorie ne îndeamnă: ―Intraţi în cămara neîntinată a Mirelui, îmbrăcaţi-vă în haina albă a cugetărilor curate şi neîntinate. Dar dacă vreunul, luând cu sine vreun gând pătimaş şi neavând veşmântul conştiinţei vrednic de nunta dumnezeiască, se va lipi de cugetările sale, atrăgând cuvintele Mirelui şi ale miresei spre patimile necuvântătoare şi prin ele se va îmbrăca în nălucirile de ruşine, va fi aruncat afară dintre cei strălucitori de fericire, primind în locul bucuriei din cămara de nuntă scrâşnirea şi plânsul. Aceasta o mărturisesc, începând tâlcuirea tainică a Cântării Cântărilor. Căci prin cele înscrise în ea e dus sufletul, ca o mireasă, spre însoţirea netrupească, duhovnicească şi nematerială, cu Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu, Care vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, arată aici chipul cel mai desăvârşit şi mai fericit al mântuirii, adică cel al iubirii.”
Şi un alt citat: Solomon ―curăţind inima de alipirea la cele văzute, introduce tainic prin Cântarea cântărilor înţelegerea în Sfintele Sfintelor dumnezeieşti, în care ceea ce se săvârşeşte este o rânduială de nuntă, iar ceea ce se înţelege este unirea sufletului omenesc cu Dumnezeu. De aceea, fiul din Proverbe se numeşte aici mire, şi înţelepciunea ţine loc de mireasă, ca să se logodească cu Dumnezeu omul ajuns mireasă curată şi lipindu-se de Domnul să fie un duh, devenind, prin unire cu cel neîntinat şi nepătimitor, în loc de trup greoi înţelegere curată. Fiindcă, deci, cea care grăieşte este înţelepciunea, iubeşte-o cât poţi din toată inima şi puterea, pofteşte-o cât poţi. Ba adaug cu îndrăzneală la aceste cuvinte şi: îndrăgosteşte-te. Căci e nevinovată şi nepătimaşă această patimă pentru cele netrupeşti, cum zice Înţelepciunea în Proverbe, legiuind dragostea pentru frumuseţea cerească”.

Păcatul şi patima – („predarea reciprocă”)

Patimile sunt un fel de fiinţe învârtoşate. Ele se aşază între lumină şi vedere şi împiedică deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le premerge iubirea de sine, după care vine mândria.
Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu necuvântătoarele. Orice patimă este o împletire dintr-un lucru supus simţurilor, dintr-o simţire şi dintr-o putere, abătute de la ceea ce este potrivit cu firea.
Unele patimi sunt trupeşti, prilejuite de trup, altele sunt sufleteşti, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părţii poftitoare ale sufletului.

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup
Patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau numai de cea raţională. Mai anevoie de biruit sunt patimile iuţimii decât cele ale părţii poftitoare; de aceea Dumnezeu a dat ca doctorie mai tare împotriva ei porunca dragostei. Patimile îşi au originea în noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu în Dumnezeu. De aceea, ele nu au nici o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele drăceşti (însoţirea), apoi de consimţirea sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; după acestea vine robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări, şi în sfârşit săvârşirea faptei din afară, a păcatului. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân, fără împlinire.
Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă trezvia îl alungă din suflet prin pocăinţă. Or, cel care nu este îmbrăcat cu veşmântul duhului este îmbrăcat cu ruşinosul şi necinstitul veşmânt al patimilor.
Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea, spune Sfântul Petru Damaschinul. Căci din neînţelepciune apare trândăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare izvorăşte iubirea de slavă din care creşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, cauza totalei necunoştinţe a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din acestea se nasc celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine curvia; apoi iubirea de argint, din care se naşte mânia; din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; şi în cele din urmă slava deşartă din care se trage mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima şi păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu.

Dintre toate patimile, două sunt mai grele

Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de o patimă, ea este luată în stăpânire de toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, puţinătatea sufletului, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, slava deşartă, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea ş.a. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu auxiliarele ei, necurăţia, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, uşurătatea, sulemenirea, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor lumeşti, viaţa iubitoare de trup, care nu lasă mintea niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de argint, din care îşi ia seva tot răul.
Patimile trupeşti şi cele materiale se micşorează şi se veştejesc prin suferinţele trupului, iar cele sufleteşti şi nevăzute se ating prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste. Când omorâm patimile şi stingem poftele şi supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea şi urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva decât omorârea patimilor şi arătarea vieţii celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea, a sufletului este dulcea pătimire, iar a minţii este aplecarea spre patimă.
Dintre toate patimile, două sunt mai grele: curvia şi trândăvia, care tulbură şi slăbănogesc sufletul, fiind în legătură una cu cealaltă şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut şi cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu desăvârşire de către om. Una creşte mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia amândurora, a sufletului şi a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul şi trupul. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire înainte de nepătimirea fericită, când sufletul primeşte puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire, putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească prin liniştire.

Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat

Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei, lupta lui pentru libertate. Cel mai greu este să te eliberezi de ceea ce te robeşte din tine, mai bine zis, de forţele nevăzute care stârnesc aceste patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe rugăciunea, te ia în robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire al lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi înşine. Omul nepătimaş este omul liber, omul care se mişcă după voia sa cea adevărată şi care stă în picioare chiar în faţa lui Dumnezeu care nu-l robeşte, ci îl iubeşte, deoarece a aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor şi îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva noastră, tărie luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile pocăinţei, urând înşelăciunea celor văzute, ne facem părtaşi de venirea Duhului Sfânt, văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de Dumnezeu.
Cât despre păcat, omul păcătuieşte prin răpire, prin amăgire, prin neştiinţă şi prin dispoziţie sufletească. Primele trei feluri aduc uşor pe om la recunoaşterea păcatului şi la pocăinţă, dar cel ce păcătuieşte din aplecare sufletească şi nu vine la pocăinţă nici în urma experienţei, nici cu trecerea vremii, în chip sigur va avea parte de chinuri. Când auzi pe Fiul lui Dumnezeu zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine“, aceasta nu se referă numai la averi, ci se referă la toate lucrurile păcatului. Toate păcatele bat mai întâi prin gânduri la uşa minţii, dar pe toate le taie virtutea cugetătoare a trezviei.
Tămăduirea şi leacul păcatelor din raţiune (necredinţa, erezia, hula, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ivite din partea pătimitoare) este credinţa adevărată în Dumnezeu, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu.
Tămăduirea şi leacul păcatelor iuţimii (cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea, cugetarea necontenită) este iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea.
Tămăduirea şi leacul păcatelor părţii poftitoare (lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti) este: postul, înfrânarea, reaua pătimire, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu.
Când amintirea păcatului te duce la pocăinţă, este de la Dumnezeu, iar când te duce la repetarea lui, este de la diavol. Or, pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat, iar păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi. În veacul ce va să fie nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică şi schimbătoare, ci fiindcă păcătuind, nu ne-am întors de la calea cea rea, după ce am primit putere şi vreme pentru pocăinţă, ca să arătăm şi mai mult că Dumnezeirea este bună şi nu pătimaşă, ca una ce pedepseşte şi nu se mânie. Pentru că ea pedepseşte păcatul şi nu pe păcătos, fiind în afară de orice patimă şi pedeapsă, deşi se conformează faptelor şi dispoziţiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viaţă.
Există păcat ce se face din slăbiciune, la care omul este atras fără voie; şi există păcat făcut cu voie şi din neştiinţă. Câteodată face cineva păcatul din vreo întâmplare; şi iarăşi uneori, din stăruirea şi deprinderea în rău. Toate aceste feluri şi chipuri ale păcatelor, deşi sunt toate vrednice de cercetare, privite din punctul de vedere al pedepsei ce li se cuvine, nu sunt deopotrivă, ci unul este mai mare decât altul. Şi precum Adam şi Eva şi şarpele au primit de la Dumnezeu aceeaşi răsplată a păcatului, dar au luat blesteme mult deosebite, aşa şi urmaşii lor: fiecare a luat asprimea pedepsei după intenţia şi după pofta lui de a păcătui.

Semnul iertării stă în a te socoti pururea dator

Până ce nu va fi urâtă, cu adevărat, pricina păcatului din inimă, nu te poţi elibera de plăcerea lucrării lui. Aceasta este lupta cea mai grea, ce se dă împotriva omului până la sânge. În ea se probează stăpânirea de sine a lui, în dragostea care uneşte toate virtuţile. Aceasta este puterea care aţâţă şi ridică la luptă. Aceasta este puterea mărimii păcatului, prin care vrăjmaşul obişnuieşte să zăpăcească puterile sufletului şi sileşte mişcările curate să facă o experienţă, pe care niciodată n-a făcut-o. Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte şi are în sine în chip desăvârşit credinţa în Dumnezeu, care-l naşte mereu spre dreptate, şi-şi oferă viaţa şi raţiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminţiei duhovniceşti, arătându-şi naşterea după Dumnezeu ca faptă a voinţei, nu a necesităţii.
Dumnezeu i-a acordat slăbănogului iertarea: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14). Semnul iertării, spune Sfântul Ioan Scărarul, stă în a te socoti pururea dator. Iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că cine nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte, dezumanizează, pierde condiţia de om şi care nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat. Iar cel ce nu iartă nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Când te rogi de cineva să te ierte îl ajuţi pe acela să iasă din rigiditatea lui pentru că unde se întâlnesc oamenii prin iertare este şi Dumnezeu, izvorul iertării, ca izvor al iubirii care vrea să-i cuprindă pe toţi în ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simţi pe El ca iertător.
„De le ierţi păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea aceasta pe care ai scris-o“, a spus Moise (Ieşirea 32, 31-32). Deci, fiecare popor este scris în cartea sau în atenţia lui Dumnezeu ca o formă unică a spiritualităţii create de gândul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este liber chiar faţă de El, sau de hotărârile odată luate ale Lui. El iartă păcatele unui popor când vede la acesta o întoarcere sau oameni nepierduţi cu totul în înstrăinare totală de Dumnezeu. Dar când nu le mai vede pe acestea, El poate şi pierde un popor. Pentru că „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ (Luca 5, 21). Iertarea reală a păcatului, ridicarea reală de pe conştiinţă a răului făcut cuiva, vindecarea reală a rănii lăsate de el în conştiinţă este o faptă pe care numai Dumnezeu o poate face. El îţi dă liniştea conştiinţei pentru veci. Şi prin aceasta îţi dă adevărata libertate. În faptul că omul poate ierta şi el sau simţi şi iertarea de la el ca o despovărare, ca o vindecare, se arată că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, că acesta a devenit în adevăr asemenea lui Dumnezeu sau că este chipul lui Dumnezeu, având pe Dumnezeu în Sine. Momentul adevăratei iertări a umanităţii a fost plinirea legii.

Pocăinţa

Sfântul Botez este tratamentul omului din boala păcatului şi renaşterea sa în Hristos. Însă, fiindcă şi după Sf. Botez suferim de păcate, Domnul ne-a dat medicamentul pocăinţei. „Păcatul este rana, iar pocăinţa este medicamentul. Precum sunt pentru trup rănile şi medicamentele, aşa sunt şi pentru suflet păcatele şi pocăinţa”.
Să primim pocăinţa aşadar „ca medicament mântuitor, să primim medicamentul care şterge păcatele noastre”. Toţi care nu au primit medicamentul au nevoie de acţiunea terapeutică a sa: „Medicamentele pocăinţei sunt câştig pentru toţi. Fiindcă nu este nimeni fără de păcate, devine vizibil că nu există nimeni care să nu aibă nevoie de pocăinţă”.
Medicamentul pocăinţei este pregătit pentru oricine dintre noi, ajunge să-l cerem. Vindecă orice boală duhovnicească, oricât de serioasă ar fi ea: „Nimeni să nu deznădăjduiască, fiindcă mari sunt medicamentele pocăinţei… Nu există rană incurabilă pentru suflet. Pentru trup există multe feluri de răni incurabile, dar pentru suflet nici unul”. Şi aceasta se întâmplă, fiindcă terapia nu este de la noi, ci de la Domnul, Iubitorul de oameni şi Medicul nostru. „Nu există nimeni fără de păcat, care să de-a înapoi şi să se îndepărteze în faţă puterii pocăinţei, sau poate în faţa puterii lui Hristos”.
Terapia cu care acţionează Hristos este „gratuită şi nedureroasă, şi oferă imediat sănătate. Domnul dăruieşte medicamente rănilor conform cu râvna şi dispoziţia credinciosului. Acela deci care doreşte să îşi restabilească sănătatea lui şi să se vindece de rănile sufletului său, să vină cu cumpătare, de vreme ce s-a îndepărtat de toate cele biologice. Să verse lacrimi fierbinţi, să arate multă dăruire… să aibă încredere în măiestria Medicului, şi îşi va găsi imediat sănătatea sa”.
Sufletul care este rănit de păcate va implora pe Domnul: Doamne, vindecătorul rănilor sufletului meu! Şi Domnul, văzând a sa pocăinţă reală, îl va vindeca imediat, spunândui: Vezi, de acum sănătos te-ai făcut; de acum nu mai păcătui.
Omul care trăieşte în păcat este în afară de el. Pentru ca să se pocăiască trebuie să vină la raţiunile sale, precum i-a venit celui din pildă: Venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Conştiinţa păcatelor este începutul pentru întoarcere la Tatăl, iubitorul de oameni.
În viaţa noastră adeseori vedem că iubitorul de oameni Dumnezeu ne conduce la atotînţelepciunea Sa, la conştiinţă şi la pocăinţă. O boală asupra sănătăţii noastre, un accident, o întâlnire „fericită” cu un om al lui Dumnezeu, o carte care a ajuns în mâinile noastre, sunt câteva din modurile nemăsurate pe care le foloseşte Dumnezeu pentru ca să ne schimbe.
Când păcătosul îşi revine din confuzia pe care o creează păcatul, înţelege starea în care se află şi bunurile pe care le câştigă toţi cei ce locuiesc împreună cu Tatăl lui. Acelaşi păcătos moare de foame. Cei ai Tatălui său câştigă deplinătatea vieţii. Când conştientizează acestea păcătosul plânge precum Adam, primul creat: „Denaturare am suferit, sărmanul de mine!… M-am îndepărtat de Dumnezeu, m-am privat de Rai din cauza senzualităţii, m-am separat de sfinţii Îngeri”.
Pericolul ce există după conştientizarea situaţiei noastre este deznădejdea. Ne protejează însă speranţa fermă în Dumnezeu Cel milostiv. Aşa a făcut şi cel necumpătat. Nu a deznădăjduit conştientizând starea sa, ci s-a întors la Tatăl său, „fiindcă a avut o speranţă fermă că îl va ierta”. Chiar dacă mulţimea şi mărimea păcatelor noastre este mare, putem să câştigăm mila lui Dumnezeu. „Încă şi în păcat de moarte de va cădea cineva, dacă se îndepărtează de acesta şi se întoarce la Domnul în mod efectiv şi adevărat, dacă are curaj şi mare speranţă, nu va rata viaţa veşnică şi mântuirea”.
După conştiinţa păcatului urmează hotărârea pentru pocăinţă. Este semnul de mare importanţă în par ul omului, care hotărăşte dacă va rămâne în întunericul păcatului sau se va întoarce la Dumnezeu. Fiindcă „pocăinţa este întoarcere la Hristos şi a vieţii înţelegere cu voia Lui”.
Dumnezeu, prin gura proorocilor, cheamă pe oameni să se întoarcă la iubirea Lui: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră… Întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci mare este mila Sa… Întoarceţi-vă la Mine, spune Domnul puterilor şi mă voi întoarce către voi…”.
Dumnezeu doreşte întoarcerea şi mântuirea omului, dar nu îl constrânge fiindcă respectă libertatea sa. „Domnul de multe ori de noi se milostivea şi răbda niciodată aşteptând să ne întoarcem la El, pentru ca să nu ne facă silă de ziua Judecăţii… Cum să nu dorim cu toţii să ne înfăţişăm întregi Domnului şi să-L iubim numai pe Acesta şi nimic altceva în afară de El?”
Omul, după cunoaşterea păcatului, trăieşte în tristeţe. Când percepe ecoul lui Dumnezeu ia hotărârea să se întoarcă la Acesta, chiar dacă are nevoie de orice sacrificiu. Într-adevăr cine se pocăieşte ia o asemenea hotărâre. Şi fiindcă „trăieşte pocăinţa cu multă râvnă, poate într-o clipă să şteargă greşelile cele de multă vreme”, deoarece „este posibil ca într-o clipă pocăinţa să schimbe toată viaţa noastră”.
Întoarcerea risipitorului se descrise în două cuvinte: Cel înviat a venit în faţa Tatălui său. S-a ridicat şi a venit la Tatăl său. Nici o menţiune nu este despre lupta pe care o face risipitorul, pentru ca să realizeze hotărârea sa. A avut cugetare de îndoială pentru iubirea tatălui său? S-a gândit vreo clipă să rămână în păcat? În mod cert drumul pocăinţei, şi desigur al începutului său, nu este deloc uşor. Este nevoie de fermitate din partea celor ce vor pocăinţa, şi atunci vine harul lui Dumnezeu care face ispitele slabe în faţa omului.
Hotărârea omului de întoarcere la casa Tatălui este hotărârea de întoarcere în spaţiul duhovniciei şi al învierii: Întoarce-te, suflete al meu, către învierea ta.

Spovedania

Spovedania este Taina prin care credinciosul primeste de la Dumnezeu iertarea pacatelor marturisite duhovnicului cu zdrobire de inima si cu hotararea de a nu le mai face.
Taina Spovedaniei se mai numeste si Taina pocaintei sau a Marturisirii.
Ea a fost fagaduita de Mantuitorul prin urmatoarele cuvinte, adresate apostolilor: Adevarat graiesc voua: Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer (Matei 18. 18).
Asezarea Tainei Pocaintei a avut loc, insa, dupa Inviere, cand Domnul a zis ucenicilor: Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, se vor ierta lor, si carora le veti tine, vor fi tinute (Ioan 20, 22-23).
Sf. Efrem Sirul asemana Pocainta cu un mare cuptor care primeste intr-ansul arama si o preface in aur, ia plumb si da argint.
Iar Sf. Isaac Sirul scrie: Dupa Botez este Pocainta; ea este a doua nastere din Dumnezeu.
Spovedania are in mod deosebit doua efecte. Primul efect al Pocaintei este iertarea pacatelor si reasezarea celui ce s-a spovedit in starea harica din care cazuse, iar al doilea este usurarea si linistea sufleteasca
Pentru ca Taina sa aiba aceste efecte, cel care se spovedeste trebuie sa faca o marturisire sincera, sa ia hotararea de a nu mai pacatui, sa aiba nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu si sa-si indeplineasca epitimia sau canonul dat de duhovnic. Orice pacat se poate ierta prin pocainta, oricat ar fi el de grav, dar si intoarcerea trebuie sa fie pe masura greselii.
Pacatul este un act de revolta impotriva cerului, este un act de mandrie, in timp ce marturisirea cere smerenie.
In Cuvantarea despre Puskin, Dostoievski scria astfel: Smereste-te, om mandru, si inainte de toate frange-ti mandria… De te vei birui, te vei smeri si vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi inchipuit vreodata. Si vei incepe o lucrare mareata si-i vei face liberi si pe altii si vei vedea fericirea, caci viata ti se va umple.
Mantuitorul si-a inceput activitatea cu o chemare catre cei cazuti: Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor (Matei 3, 2). Plecand de la aceste cuvinte, Sf. Parinti invata ca a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decat vederea ingerilor.
Pocainta este, de asemenea, singura posibilitate de a primi Revelatia dumnezeiasca si de a intelege cum a fost gandit omul, mai inainte de crearea lumii, in sfatul cel mai inainte de veci al Sfintei Treimi.
Un om care se caieste cu adevarat se poate ridica chiar pana la desavarsire, adica pana la imparatia Luminii necreate, caci cei care sunt in Lumina, au trecut nu prin usile groazei, ci usile pocaintei.
Intr-adevar, marturisirea pacatelor este insotita de o anumita doza de rusine. Dar tocmai aceasta rusine, care pe multi ii retine de la Spovedanie, are darul sa ne impace cu Dumnezeu.
Taina Pocaintei este Judecata milostiva a lui Dumnezeu ce o face cu noi atunci cand mergem de bunavoie, ca sa ne marturisim pacatele.
Daca noi nu facem aceasta, atunci ne prinde dreptatea dumnezeiasca, si deci ne pasc primejdii.
E bine sa se spovedeasca omul de la tinerete, nu doar la anii batranetii.
Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia nu. Iar omul cu ganduri viclene e acela care-si da cu toata voia tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-i dea o batranete distrusa.
Fericitul Augustin invata ca pocainta adevarata se cuprinde in doua miscari opuse ale inimii: una de ura fata de pacat si alta de iubire fata de Dumnezeu.
Atunci cand regele David a ucis pe Urie si a luat de sotie pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care in loc sa taie din turmele sale, a rapit saracului singura-i oaie si a pregatit-o oaspetilor sai. David auzind intamplarea a zis de bogat ca e vrednic de moarte. Dar Natan i-a raspuns: Tu esti acela.
Indata regele s-a rusinat si cu o adanca ura de pacatul facut a zis: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta… Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut… (Psalmul 50). Fara pocainta nu poate exista autocunoastere si nici descoperirea imparatiei din noi.
Cat este sub pacat, omul, ca si David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rau. El are nevoie de cineva care sa-l trezeasca si sa-i mijloceasca vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Si acesta este duhovnicul.
Pe langa ura fata de pacat, pocainta adevarata trezeste in om si sentimentul iubirii fata de Dumnezeu, atat pentru indelunga Sa rabdare, cat si pentru bunatatea Sa pe care neo arata.

Cum ne spovedim?

Aşa cum zilnic acordăm atenţie trupului, spălându-l, punând haine curate pe el şi hrănindu-l de câteva ori pe zi, tot astfel zilnic se cade a ne îngriji şi de suflet, spălându-l cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele săvârşite, îmbrăcându-l în hainele frumoase ale faptelor bune şi hrănindu-l cu rugăciune, citiri din cărţi de suflet şi mai ales cu Sfânta Împărtăşanie. Aceste lucrări duhovniceşti nu sunt rezervate doar posturilor, ci ele au un caracter permanent pentru cei ce doresc cu sinceritate mântuirea.
Pregătirea. Aşadar, ne putem spovedi şi împărtăşi şi în afara posturilor mari, deci în decursul anului, mai ales că în fiecare săptămână sunt rânduite două zile de post. Unii duhovnici recomandă chiar şi o a treia zi de post, ziua de luni, rânduială care se ţine îndeosebi în mănăstiri şi de unii credincioşi mai râvnitori. Am pomenit de post ca să înţelegem că pentru Sfânta Împărtăşanie, ca şi pentru spovedanie, trebuie să ne pregătim. Nu ne putem prezenta oricum în faţa duhovnicului.
Rugăciune pentru luminarea minţii. Când simţim nevoia de a mărturisi păcatele, mai întâi înmulţim rugăciunea, şi mai ales rugăciunea personală în care rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze mintea pentru a ne aduce aminte cu uşurinţă faptele cu care l-am supărat pe Dumnezeu. Căutăm să ţinem minte faptele rele pe care le-am făcut şi observând urmările lor în viaţa noastră şi a semenilor noştri, Îl rugăm pe Dumnezeu cu smerenie să ne ierte. De asemenea, Îl rugăm pe Dumnezeu să rânduiască ziua când ne vom prezenta înaintea slujitorului său pentru a ne mărturisi.
Rugăciune pentru duhovnic. Mărturisirea se face la duhovnic, adică la acel preot pe care îl simţim foarte apropiat sufletului nostru. El poate fi preotul din parohia noastră, dintr-o altă parohie, sau un preot de la mănăstire, cu care putem ţine legătura.
Dacă nu ai un asemenea duhovnic, apropiat sufletului tău, tot prin rugăciune se găseşte. Roagă-l pe Dumnezeu să-ţi rânduiască un astfel de om, prin care El să-ţi vorbească! Acesta este un aspect foarte important. La duhovnic merg ca Dumnezeu să-mi vorbească prin el, să-mi spună că m-a iertat şi prin duhovnicul meu să-mi dea iertarea şi să îmi spună ce să fac atunci când eu nu ştiu.
Înainte de Spovedanie mă rog deci pentru mine, dar mă rog şi pentru duhovnicul meu, ca Dumnezeu să rânduiască întâlnirea cu el şi să aşeze pe buzele lui cuvânt pentru mine.
Următorul pas este acela de a lua legătura cu părintele duhovnic. Îi spui că vrei să te spovedeşti şi îl întrebi când ai putea să mergi. E foarte important ca duhovnicul să fie liniştit, să aibă dispoziţie sufletească pentru spovedit, adică într-un fel să fie şi el pregătit, de aceea numai el îţi poate spune aceasta. E bine să procedezi aşa chiar dacă duhovnicul tău este preotul paroh. Are nevoie şi el de timp să se pregătească pentru a spovedi. De obicei, la parohie duhovnicii spovedesc după Vecernia pe care o slujesc împreună cu cei care doresc să se spovedească.
Mărturisim păcatele personale. La spovedanie trebuie mărturisite păcatele personale şi nu ale altora. Să ne gândim la vina noastră, nu să ne îndreptăţim, să ne găsim scuze sau să ne lăudăm cu virtuţile: „de postit am postit, de rugat m-am rugat, am miluit după putere, n-am făcut rău la nimeni, n-am omorât pe nimeni, ş.a.m.d.―
Sincer şi complet. Lăsând la o parte ruşinea şi folosind-o potrivit scopului cu care Dumnezeu ne-a dăruit-o, anume pentru a ne feri de păcat, vom spune la spovedanie toate păcatele pe care le-am făcut, fără a evita mărturisirea unora. Păcatul nemărturisit nu numai că rămâne neiertat, dar atrage cu sine o povară şi mai mare: rămân neiertate şi păcatele mărturisite. În loc să pleci uşurat de la spovedit, vei pleca mai împovărat decât cum ai venit.
Atunci când te mărturiseşti la duhovnic să spui nu numai ce ai făcut, ci şi ce ai spus, ce gânduri rele ai avut, ce ai poftit şi, în general, tot ceea ce este păcătos. Să ai în vedere păcatele cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu ştiinţă şi cu neştiinţă.
Mărturisim păcatul pe nume. Păcatul trebuie vădit, spus pe nume: am minţit, am gândit de rău pe aproapele meu, am primit gânduri de curvie, nu am păzit postul, nu m-am rugat, am făcut desfrânare, am furat etc. Mărturisite pe nume, păcatele nu mai au putere asupra ta, le-ai biruit mărturisindu-le. Evitând acest lucru prin expresii de genul „sunt cel mai mare păcătos, toate păcatele le-am făcut―, puterea lor de influenţă rămâne asupra ta, nu tu le-ai biruit, ci ele te-au biruit pe tine în felul acesta, deoarece ai refuzat să le mărturiseşti. Deşi spui că eşti cel mai mare păcătos, totuşi n-ai mărturisit nici un păcat care să dovedească aceasta. Ele rămân cuibărite în sufletul tău şi vor lucra asupra ta cu mai multă putere.
Spovedania nu este interogatoriu. Duhovnicul are de făcut o lucrare asemănătoare medicului. Doctorul se ocupă de trup, duhovnicul de suflet. Aşa cum spui doctorului ce te doare, la fel trebuie procedat şi la spovedanie. La această „consultaţie― duhovnicească trebuie să mărturiseşti duhovnicului ce probleme ai, ce slăbiciuni ai, ce păcate ai făcut. Duhovnicul nu are de unde să ştie starea ta sufletească dacă nu-i spui tu însuţi. De aceea nu aştepta să fii întrebat, ci mărturiseşte singur păcatele tale.
Secretul spovedaniei. Când duhovnicul vorbeşte, ascultă-l cu atenţie. Între cuvintele pe care le auzi se află şi cuvântul de la Dumnezeu pentru tine. Dacă asculţi cu atenţie inima ta va tresări, vei simţi un fior sfânt la auzirea unor cuvinte. Ia aminte la ele, fără să-l întrerupi pe duhovnic. Fără a destăinui altora cele ce ai auzit, împlineşte cum poţi cuvântul. Dumnezeu ţi-a vorbit prin duhovnic. Spovedania, ţinând de intimitate, are un caracter tainic, de aceea secretul spovedaniei trebuie păstrat atât de preot, cât şi de credincios! Ceea ce ai auzit la spovedanie ţi se potriveşte numai ţie, nu şi altora, e cuvântul lui Dumnezeu pentru tine, nu pentru alţii!
Sfânta Împărtăşanie. Spovedania este sau nu urmată de Împărtăşire. Există cazuri când Sf. Împărtăşanie îi poate face rău unui om, aşa cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor 11, 29-30). Oprirea temporară de la Împărtăşanie este deci spre sănătatea celui care vrea să se îndrepteze.
O spovedanie completă şi sinceră aduce uşurare sufletească şi bucurii de negrăit. Făcută cât mai des, ea ne ajută încet-încet să ne îmbunătăţim viaţa şi să prindem puteri în lupta cu păcatul. Iar străduinţa noastră zilnică ar trebui să fie acesta: Aşa să-ţi fie viaţa încât să meriţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie în fiecare zi. (Sf. Ambrozie al Mediolanumului)

Legătura cu duhovnicul

Nici un duhovnic nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decât numai daca cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept si este dezlegat de episcopul sau. Când cineva s-a marturisit la un duhovnic de mai multe ori si, din pricina ca a cazut în aceleasi pacate, se rusineaza de el si se duce la altul ca sa se rusineze mai putin si sa primeasca un canon mai usor, acela ―mai rau mânie pe Dumnezeu”.
Daca duhovnicul constata ca cineva nu este sincer, are datoria sa-l respinga de la spovedanie. Duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l dezleaga Dumnezeu si nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu.
În situatia când ne-am mutat la alt duhovnic, dupa ce în prealabil am luat binecuvântarea duhovnicului dintâi, suntem datori sa facem mai întâi o spovedanie generala din copilarie, ca acesta sa ne poata cunoaste bine si astfel sa ne rânduiasca un canon potrivit, spre îndreptare.
Spovedania este necesar sa înceapa la copii de la vârsta de 6-7 ani. De la aceasta vârsta este bine sa fie spovediti si apoi împartasiti la 30 sau 40 de zile pentru ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, în casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti. Copiii cei nevinovati, pâna la vârsta de cinci ani, este bine sa fie împartasiti, daca se poate, si în fiecare Duminica.
Reamintim ca batrânii si bolnavii este bine sa se împartaseasca la fel, la trei-patru saptamâni, daca nu au vreo oprire de la Sfânta Împartasanie. Daca au pacate cu totul grele, de moarte, Sfintii Parinti rânduiesc sa se împartaseasca numai pe patul de moarte sau cum va hotarî duhovnicul lor.
Daca cineva duce o viata imorala si cauta prin înselaciune sa primeasca Sfânta Împartasanie, va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemanându-se cu Iuda.
Daca cineva este pe patul de moarte si nu poate vorbi, i se poate da Sfânta
Împartasanie pe marturia celor din jurul sau, cum ca bolnavul este om credincios, ca s-a spovedit regulat si a dorit cele sfinte. Iar daca cineva, nici pe patul de moarte, nu vrea sa se împace cu aproapele sau refuza cele sfinte, nu trebuie împartasit.
Totdeauna, înainte de a ne împartasi, dupa ce ne-am facut metaniile, dupa ce am parasit pacatul si ne-am facut canonul dat de preot, trei zile cel putin n-avem voie sa bem vin nici sa mâncam de dulce sau cu untdelemn. Iar, în afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamâna de post sau macar trei zile, nu ne putem împartasi. Cel putin trei zile înainte de a ne împartasi sa nu mâncam cu untdelemn si sa nu bem vin; numai mâncare uscata.
Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici calugari, nici clerici, fara spovedania pacatelor si fara dezlegarea de la duhovnic, deoarece ―toti multe gresim”. (Iacob 3, 2)
―Luati Duh Sfânt, carora le veti ierta pacatele se vor ierta si carora le veti tine, tinute vor fi ― (Ioan 20, 23), Sfânta Scriptura ne arata de asemenea ca pacatul aduce moarte (Iacob 1, 15) si ca ―nimic necurat nu va intra în Împaratia lui Dumnezeu”.
Pacatosii, prin spovedanie si pocainta, întorc mânia cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mântuirea sufletelor. Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se spovedeste, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împartasit.
Sufletul nostru în toata clipa greseste lui Dumnezeu, de aceea trebuie sa avem convingerea ca nu exista clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, ori cu gândul, ori cu cuvântul, ori cu fapta, ori cu voie, ori fara voie, ori cu stiinta, ori cu nestiinta. Si pentru ca nu este clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipa când nu avem nevoie de ajutorul Lui. De aceea ne spune Scriptura, la Solomon: ―Cela ce se încrede în sine, va cadea, cadere jalnica”. Fiecare sa fie paznic pentru el si sa-si aduca aminte ca îngerul Domnului este permanent lânga dânsul.
Sfântul Ioan Gura de Aur, în cartea numita Putul, ne îndeamna: ―De este cu putinta, o, crestine, si-n fiecare ceas sa te spovedesti”.
Pentru smerenie si pentru ca omul sa nu uite neputintele lui, cu care a suparat pe Dumnezeu, Sfântul Nicodim Aghioritul spune: O data pe an, în Postul Mare, este bine sa faci spovedanie generala (din copilarie pâna în prezent). Ne va ajuta mult sa ne aducem aminte pacatele, pentru ca noi ne marturisim, dar dracul ne face sa uitam pacatele noastre cu care am mâniat pe Dumnezeu.
Este absolut recomandabil ca cel putin o data în viata sa cautam un duhovnic bun si iscusit si sa ne spovedim din copilarie pâna la momentul Spovedaniei.
În situatia când, în parohie avem un duhovnic de care suntem nemultumiti, va trebui: Ø sa ne rugam lui Dumnezeu pentru el, de cel putin doua ori pe zi, zicând ―Doamne, lumineaza-l, întareste-l si povatuieste-l spre calea cea buna pe parintele nostru pentru a ne putea mântui împreuna”;
Sa ne rugam pentru duhovnic înainte de a merge la Spovedanie. Nu trebuie sa asteptam un raspuns sau un sfat bun de la duhovnic si sa stam cu mâinile în sold, ci trebuie, în primul rând, sa-l ajutam pentru a ne putea ajuta. Sa ne rugam zicând: ―Doamne, pune în mintea si în gura duhovnicului meu raspunsul care îmi este de folos”. Daca nu ne vom ruga, vom primi un raspuns mai mult omenesc. Acel raspuns obiectiv, divin si folositor vine doar datorita starii sufletesti a penitentului (crestinului), a credintei sale, pentru ca prin glasul duhovnicului ne vorbeste însusi Dumnezeu.
Când ajungem în fata duhovnicului la Scaunul marturisirii trebuie sa cerem sfaturi pentru viata: ―Mântuirea sta întru mult sfat” spune Sfânta Scriptura sau ―Cine vrea sa se mântuiasca cu întrebarea sa calatoreasca” spun Sfintii Parinti în Pateric. De aceea, tot timpul, în viata sa nu facem nimic fara sfatul duhovnicului. Daca vom întreba întru smerenie, vom avea protectia Duhului Sfânt. Întrebarile în duh la scaunul marturisirii sunt foarte importante pentru ca putem, cu mila lui Dumnezeu, sa obtinem un raspuns de disciplinare a vietii. Daca Dumnezeu vede ca-l întrebam cu toata sinceritatea si cainta, nu numai ca ne da raspunsul adevarat, ci ne da si puterea de a-l realiza. O situatie delicata pentru duhovnici poate fi atunci când preotii, la botezul copiilor, din diverse motive (oboseala, graba etc.), n-au facut bine lepadarile de satana – ―Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui…” sau poate nici Botezul, vrajmasul gasind portita si intra înapoi în inima copilului. În acest sens în pravila sta scris: ―Copiii care se îmbolnavesc – si, uneori, nu se îmbolnavesc când sunt mici, ci când sunt mari – îi ia vrajmasul în primire, ca preotul n-a bagat de seama si n-a citit toate dezlegarile de satana”. Terapeutica consta în repetarea dezlegarilor de satana 10 zile la rând, dupa Sfânta Liturghie, perioada care trebuie sa fie precedata de rugaciune, postul si spovedania din copilarie a întregii familii.
Pacatele pe care le-a cunoscut omul ca sunt pacate si le-a marturisit la duhovnic si i-a parut rau si a facut canon pentru ele se iarta. Iar acelea pe care omul nu le-a stiut ca sunt pacate sau le-a uitat, nu din rea vointa, ci din neputinta, acelea se acopera din mila lui Dumnezeu, ca altfel nici un suflet nu ar ajunge în Rai.
„Fericiti carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele”.

Ascultarea de duhovnic

Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie. Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. » Dar ce inseamna sa fii ucenic ? In acest sens se exprima pr Galeriu : « – Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea neam trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu” (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea.
Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: „Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?” Si a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege” (In. 13, 6-7). Sa împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine” (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã. »
Asadar, relatia duhovnicului cu ucenicul sau se bazeaza pe o relatie de dragoste si de ascultare, ascultare care daruieste lipsa de griji si care se raporteaza la Hristos si nu la omul de care asculta cineva. Si cand ucenicul asculta fara ganduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasa inaintea Domnului. Sa ascultam doar din iubire pentru Hristos, si astfel drumul nostru catre El va deveni statornic si fara povarnisuri.

Cele opt gânduri ale răutăţii şi terapia lor

Sub numele de gandurile cele mai generale ale rautatii, a introdus Evagrie Ponticul in spiritualitatea crestina, cele opt patimi ale sufletului, generatoare ale tuturor maladiilor spirituale.

Lăcomia pântecelui

Definire
Lăcomia pântecelui constă în dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, folosirea fără înfrânare, fără disciplină şi discernământ a funcţiei nutritive
Această patimă nu priveşte hrana în sine ci constă în felul greşit în care omul se foloseşte de ea. A mânca şi a bea este o funcţie umană vitală, nu e un păcat în sine, dar devine păcat prin îmbuibare, atunci când omul pune dorinţa de hrană şi plăcerea de a o consuma înaintea doririi lui Dumnezeu. Predându-se acestei plăceri trupeşti omul se lipseşte de desfătarea de cele duhovniceşti. Aşadar nu în a mânca stă patima ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care o face. Lăcomia pântecelui este o patimă trupească cu implicaţii sufleteşti.
Forme
– priveşte cantitatea mâncării: plăcerea de a mânca mult, peste nevoile reale ale trupului (plăcerea pântecelui);
– priveşte calitatea mâncării: căutarea mâncărurilor alese, rafinate (plăcerea gurii, a gustului);
– beţia.
Rădăcini
Hrana întreţine viaţa biologică. Dumnezeu a rânduit ca omul să se hrănească pentru a înţelege că nu are viaţă în sine ci trebuie să o primească din afară. Pâinea, hrana nu are nici ea viaţă în sine ci este doar o imagine a hranei celei adevărate: Cuvântul lui Dumnezeu. Dar „diavolul a reuşit să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine, făcând din aceasta urmarea unui adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei, al medicinii” (Alexander Schmemann).
Pâinea (care simbolizează întreaga hrană) dă viaţă vremelnică, Cuvântul lui Dumnezeu e pâinea cea adevărată care dă viaţă veşnică. Domnul Hristos a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
Dumnezeu a pus o plăcere în consumul hranei pentru a ne face să dorim hrana cea adevărată: Cuvântul lui Dumnezeu. Menirea esenţială a hranei este de a fi consumată euharistic, să o primim ca un dar de la Dumnezeu şi, mulţumindu-I pentru ea, să intrăm în comuniune cu El. Sfântul Pavel arată ca Dumnezeu a făcut bucatele „spre gustare cu mulţumire” (I Tim 4, 3), de aceea „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor 10, 31).
Diavolul încearcă să deturneze consumarea euharistică a hranei în lăcomie făcând din plăcerea mâncării un scop în sine, dându-ne iluzia că dorul infinit după veşnicie, sădit de Dumnezeu în om, poate fi astâmpărat de mâncare sau băutură. Cuprins de lăcomia pântecelui omul voieşte să se desfete cu bucatele, uitând de Dumnezeu; şi în loc de a se folosi de mâncare pentru a se înălţa la El, face din ea stavilă între el şi Dumnezeu. Lacomul îşi face din pântece „dumnezeul lui” (Filip. 3, 19), el face din simţul gustului şi din funcţiile digestive centrul şi esenţa fiinţei sale. Pântecele devine astfel „împăratul patimilor”, „împreună lucrătorul dracilor şi sălaşul patimilor”, prin care vine căderea (Grigore Sinaitul).
Dar lăcomia nu aduce împlinire: „demonul lăcomiei pântecelui se aşează în stomac şi nu îl lasă pe om să se sature: săturat strigă că e lipsit şi ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi e foame” (Sfântul Ioan Scărarul).
Consecințe
Lăcomia pântecelui deschide poarta multor păcate. „Trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea molâie şi leneşă” (Sf. Diadoh al Foticeii), ducând la trândăvie şi negrijă, o mulţime de gânduri pătimaşe iscându-se în suflet (Sf Ioan Scărarul). De aceea părinţii o privesc ca pe „maica tuturor patimilor” afirmând că „mâncarea multă dărâmă virtuţile” (Sfântul Ioan Casian).
Terapie
Înfrânarea: ―mâncăm ca să trăim, nu trăim să mâncăm”
– respectarea unei rânduieli a mesei,
– să nu se mănânce până la saturare: când te ridici de la masă să simţi că mai poţi mânca (cantitatea de mâncare variază),
– să nu mănânci doar pentru plăcerea de a mânca,
– rugăciunea înainte şi după masă,
– mâncare simplă,
– respectarea posturilor Bisericii.
―Dacă lacomul atunci când e vorba de post se umple de frică la întâlnirea cu el şi caută să nu stea la masă împreună cu el, cel care încearcă să se înfrâneze, pe măsura împlinirii postului simte mireasma foarte dulce a acestuia, iar întâlnirea cu postul şi înfrânarea îi veselesc inima”( Sf. Isaac Sirul).
Recomandările părinţilor privind postul şi înfrânarea se întâlnesc cu descoperirile medicinei dovedind faptul că e potrivit firii omului să fie înfrânat şi nu lacom. În general asceţii au trăit mult (dacă nu au făcut excese) – dar nu postind pentru sănătate ci pentru Dumnezeu.
În legătură cu postul şi înfrânarea părinţii ne recomandă:
– Avva Pimen: ―Ne-am făcut omorâtori de patimi nu de trupuri”.
– Sfântul Antonie: ―Sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţă şi pentru că nu au avut dreapta socoteală departe de Dumnezeu s-au făcut.
– Sfântul Siluan: ―Trebuie să mâncăm atâta cât după primirea hranei să nu se întrerupă rugăciunea şi sentimentul prezenţei lui Dumnezeu”.

Desfrânarea

Patima curviei îl subjugă şi îl coboară pe om la nivel de animalitate făcându-l chiar inferior animalelor.
Este unul dintre cele mai mari păcate deoarece, potrivit Sfintei Scripturi, ―orice păcat pe care-l face omul este în afară de trup, dar cel ce curveşte păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor 6, 18) iar trupul nostru este ―templu al Duhului Sfânt” (I Cor 6, 19) ―mădular al lui Hristos” (I Cor 6, 15). Trupul nostru a fost ―cumpărat” cu sângele lui Hristos şi nu mai este al nostru ci al lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă: ―Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru”.
Mântuitorul ne atrage atenţia că şi poftirea este curvie (Mt 5, 28).
Formele curviei:
– toate relaţiile trupeşti care au loc în afara căsătoriei,
– perversiunile sexuale,
– practicarea abuzivă şi perversă a relaţiilor sexuale în cadrul căsătoriei, – autosatisfacerea (masturbarea),
– curvia din suflet şi minte: îndulcirea cu gândul păcatului.
Sfinţii Părinţi despre gravitatea păcatului:
Sfântul Ioan Scărarul: ―De nimic nu se bucură dracii aşa de mult ca de urâtul miros al curviei”.
Sfântul Grigorie Sinaitul: ―Curvia este începătura, împărăteasa şi stăpâna celorlalte patimi”.
Sfântul Ioan Casian: ―Curvia îl asaltează pe om din primul moment al tinereţii şi nu se stinge decât după ce au fost distruse toate celelalte patimi. Lupta împotriva curviei e mai crâncenă decât toate celelalte”.
Rădăcinile patimii
Dumnezeu este iubire. Omul se împlineşte prin iubirea faţă de Dumnezeu şi semeni care ne duce la unire. Dumnezeu a sădit în om aceasta pornire spre iubire, un dor infinit care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu.
Legătura bărbat-femeie este un exerciţiu al iubirii care înseamnă jertfă, răbdare, renunţare la tine. Bucuria trăită în iubire este chezăşuire a Împărăţiei cerurilor care este o Împărăţie a iubirii unde iubirea se revarsă către toţi (Nu se mai însoară şi mărită). Cei care pot trăi aceasta de acum aleg fecioria.
Atracţia bărbat-femeie a fost sădită de Dumnezeu în vederea iubirii, pentru a fi transfigurată. Bucuria iubirii se extinde şi la trup. Relaţia sexuală este subordonată însă dimensiunii spirituale a dragostei trebuind să fie precedată de unirea duhovnicească (cununia) ce îi oferă sens şi valoare. Ea se împlineşte în naşterea de prunci.
Diavolul perverteşte această energie pozitivă transformând-o în scop în sine – din iubire rămâne numai plăcerea trupească – nu aduce împlinire, ci sentimentul zădărniciei şi al goliciunii. Curvarul, ca orice pătimaş, nu e împlinit.
Întâlnindu-se cu filavtia, egoismul, persoana celuilalt este redusă la un obiect al plăcerii – taina celuilalt este redusă la trup – devine înlocuibil ca orice obiect. (Filavtia duce la curvie, violenţă – instinctele promovate astăzi cu aşa putere de mass-media.) Curvia distruge comuniunea.
Diavolul aduce războiul curviei punând înainte plăcerea trupească asupra omului. Dumnezeu îngăduie aceste ispite pentru a ne ajuta să găsim calea cea dreaptă către El. Cauze declanşatoare ale războiului curviei: lăcomia pântecelui, somnul peste măsură, judecarea semenilor, mândria, slava deşartă.
Terapia curviei
Conştientizarea păcatului şi hotărârea de a nu-l săvârşi.
Paza minţii – esenţială:
– sufletul să fie gata tot timpul ca un ostaş de strajă spre dracul curviei şi să se apere de la primele atacuri ale acestuia (Pimen 14/ 168 – gândurile ca mirosurile ce ne cheamă la cârciumă).
Apărarea constă în:
– rugăciune – chemând pe Dumnezeu în ajutor şi ţinând mintea ocupată cu rugăciunea. – să nu primim în suflet imagini erotice (TV, reviste) –gunoaie – diavolul se va folosi de ele pentru a le aduce în minte la rugăciune. Primirea gândurilor, imaginilor înseamnă a-l ţine în braţe pe diavol şi a curvi cu el (Pateric)
– să alungăm „amintirea trupului femeiesc” punând înainte chipul mamei, surorilor, prietenei, etc., putrejunea care aşteaptă acel trup.
– slăvind pe Dumnezeu pentru frumuseţea făpturii (cei eliberaţi de patimă).
Înfrânarea trupească prin lupta împotriva lăcomiei care este maica curviei şi împotriva somnului peste măsură.
Dobândirea smereniei şi a curăţiei minţii prin lupta împotriva mândriei, clevetirii şi osândirii aproapelui care sunt cauze ale curviei.
Mărturisirea deasă a păcatelor şi a gândurilor în faţa duhovnicului.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Sfântul Ioan Casian: „Dracul curviei nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţă şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei” (Filocalia I, p. 135).

Iubirea de arginţi

Înseamnă iubirea de bani şi de orice avuţie, dorinţa de îmbogăţire, visarea la îmbogăţire, teama de bătrâneţe, de sărăcia venită pe neaşteptate, de boală. Mai înseamnă şi zgârcenie, iubire de câştig, necredinţă în Dumnezeu, lipsă de nădejde în ajutorul Lui neîncetat, iubire bolnăvicioasă faţă de diverse obiecte, cufundarea în griji lumeşti, plăcerea de a primi daruri, împietrirea faţă de fraţii săraci şi de toţi cei aflaţi în lipsuri, furtul făcut din dorinţa de a se îmbogăţi.
(Sfântul Ignatie Briancianinov)
Nu orice om bogat e şi iubitor de arginţi, ci numai cel care îşi lipeşte inima de bogăţie. Pot fi şi săraci iubitori de arginţi, care invidiază pe aproapele care are mai mult decât ei. Iubitorul de arginţi, cu cât adună mai multă avere, cu atât ar aduna şi mai multă. De aceea, el e mereu îngrijorat, nefericit. După ce că se chinuieşte în griji toată viaţă (îi e frică de hoţi etc.), la moarte suferă, ştiind că averea lui rămâne altcuiva. Dar şi după moarte e în chinuri…
Din iubirea de arginţi se nasc: furtul, minciuna, mărirea impozitelor, luarea de mită, micşorarea salariilor slujbaşilor. Cel mai rău pentru societate este atunci când judecătorii suferă de această patimă sau când episcopul suferă de ea.
Iubitorul de arginţi se pocăieşte foarte greu, mai ales că trebuie să înapoieze ceea ce a furat şi să împartă ce a agonisit rău. Totuşi, nu e imposibil acest lucru, dovadă fiind Zaheu vameşul, care s-a mântuit. (Matei XVI, 26) (Sfântul Tihon din Zadonsk)

Mânia

Mania este fierberea sangelui din jurul inimii, care se produce prin exhalarea sau amestecarea fierii. Pentru aceea mania se numeste in limba greaca si colh si colos, adica fiere. Mania este uneori o dorinta de razbunare, caci fiind nedreptatiti sau socotind ca am fi nedreptatiti, ne mahnim. Atunci rezulta o stare sufleteasca care este amestecata din pofta si manie.
Felurile maniei sunt trei: iritarea, care se numeste in limba greaca colh si colos, adica fiere, resentimentul si ura. Cand mania incepe si se porneste, se numeste iritare, colh si colos. Resentimentul este atunci cand iritarea staruie; resentimentul se numeste si ranchiuna, care deriva de la a ramane si de la a fi predat memoriei.
Ura este mania care pandeste timp de razbunare. Numele sau deriva de la keisqai, care inseamna a sedea. Mania este sutasul ratiunii, razbunatorul poftei. Cand dorim un lucru si suntem impiedicati de cineva ne maniem contra lui, ca unii ce suntem nedreptatiti, prin aceea ca ratiunea judeca ca faptul intamplat merita indignarea la cei care pazesc oranduiala lor fireasca.
Hrana focului sunt lemnele, iar hrana celui manios este mandria mintii (Sf. Efrem Sirul). Curateste-ti mintea de manie, de amintirea raului si de ganduri urate. Atunci vei putea cunoaste salasluirea lui Hristos in tine (Sf. Maxim Marturisitorul).
Gandurile unui om manios sunt pui de vipera care devoreaza inima celui care le-a nascut (Sf. Nil Sinaitul).
Nu este asa de mare folosul de pe urma postului, cat e de mare paguba maniei (Avva Moise).
Maniosii nu pot ajunge la cunoasterea lucrurilor duhovnicesti si la lumina Dumnezeiasca (Sf. Casian Romanul).
Mania este impletita cu amintirea raului. Cel ce tine minte raul este nelegiuit (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mania este ciuma rugaciunii (Avva Evagrie Ponticul).
Mania este o betie. Nenorocirea acelora care sunt beti fara sa se fi imbatat de vin (Sf.Vasile cel Mare).
Maniosul este un epileptic sufletesc (Sf. Ioan Scararul).
Mania este o firma care arata ce este omul, chiar impotriva lui (Sf. Grigorie Teologul). Mania este semnul vadit al celor ce nu cinstesc pe Dumnezeu (Sf. Antonie cel Mare). Mania este in om o groapa pentru el; cine si-a frant mania, acela a trecut aceasta groapa (Sf. Efrem Sirul).
Mania este un primejdios sfatuitor pentru oricine. Tot ce se intreprinde la manie nu e niciodata chibzuit (Sf. Grigorie Teologul).
Mania este avocatul poftei (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mania nu trebuie sa fie cu cei ce se roaga. Ea este veninul serpilor (Avva Evagrie Ponticul).
Mania orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii (Sf. Casian Romanul).
Mania se da pe fata mai mult si mai des ca oricand atunci cand auzim cuvinte de contradictie, de demascare si de ponegrire din partea aproapelui. Toate acestea nu-l atata pe adevaratul crestin, asa cum laudele de la altii nu-i inalta inima (Sf. Marcu Ascetul).
Maniosul nu poate deosebi lucrurile rele de cele bune (Sf. Casian Romanul). Ce poate fi mai manios decat un om manios fara incetare? (Sf. Ioan Hrisostom).
Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul (Sf. Diadoh al Foticeei).
Duhul Sfant fuge din credinciosii maniosi (Sf. Casian Romanul).
Daca cineva s-ar infrana de la mancaruri si bauturi, dar prin gandurile sale ar intarata mania, acela se aseamana cu o corabie ce calatoreste pe mare avand pe dracul carmaci (Avva Evagrie Ponticul).
Niciodata si nicaieri nu gaseste diavolul un loc mai propriu si mai potrivit pentru el ca in manie si dusmanie (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce se manie si tine minte raul, oricat ar iubi rugaciunea, nu este nevinovat. Caci este asemenea celui ce vrea sa aiba vederea agera, dar isi tulbura ochiul (Avva Evagrie Ponticul).
Nu este biruinta mai mare decat sa-ti birui mania si iutimea (Sf. Tihon).
E ai bine sa tai mania printr-un zambet, decat sa te infurii ca o fiara neimblanzita (Sf. Efrem Sirul).
A te mania este in firea omului, dar ca sa inabusi mania este in firea crestinului (Fericitul Ieronim).
Nu ingadui maniei sa se ridice pana la gatlejul tau (Avva Isidor).
Maniosul, chiar de ar scula vreun mort, nu este primit de Dumnezeu (Avva Agaton).
Unde sunt rautatea si mania, acolo nu vine in zadar duhul blandetii (Sf. Ioan Hrisostom).
Iubirea este fraul maniei (Avva Evagrie Ponticul).
Mania, cand este supusa si ascultatoare fata de minte, este asemenea cainelui langa cioban (Sf. Vasile cel Mare).
O mare linistita e o priveliste placuta, dar o stare pasnica a duhului e si mai placuta (Sf. Nil Sinaitul).
Nimic nu umple cugetul de necuratie ca mania (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce se manie isi omoara sufletul (Sf. Efrem Sirul).
Cel mandru este si manios (Sf. Teofilact).
Mania este un foc. Mania este o betie mai cumplita decat cea a vinului (Sf. Ioan Hrisostom).
Scopul diavolului este ajutat foarte mult de mania noastra. Mania este vinul serpilor (Avva Evagrie Ponticul).

Întristarea

A cincea lupta o avem impotriva duhului intristarii, care intuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-l opreste de la toata lucrarea cea buna. Cand duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati. Ii pricinueste scarba fata de toate lucrurile si fata de insasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, intristarea tulbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facandu-l ca pe un iesit din minte si legandu-l de gandul deznadejdii.
De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata slrajuirea inima noastra din spre duhul intristarii. Caci precum molia roade haina si caria lemnul, asa intristarea mananca sufletul omului. Ea il face sa ocoleasca toata intalnirea buna si nu-l lasa sa primeasca cuvant de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i ingaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci invaluind tot sufletul, il umple de amaraciune si de nepasare. In sfarsit ii pune in minte gandul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de tulburare si nu-l lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste inauntru, facandu-se aratata cand vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranele sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobandeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecand si exercitandu-ne cu cei virtuosi.
Cand asadar pentru oarecare pricini, zise „indreptatite”, ne despartim de frati, n-am taiat pricinile intristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste inauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie impotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarale salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: „Fiarale salbatice vor fi cu tine in pace.”

Lenevia sau akedia

Lenea este in primul rand o deficienta de dorinta si de vointa, ceea ce inseamna ca mai intai trebuie sa o determinam ca forma psihopatologica. Inca de la inceput vom constata ca lenea reprezinta o paralizare a dinamismului sufletesc, care il orienteaza creator spre valori. Aceasta stare psihopatologica este cunoscuta sub numele de abulie (lipsa de vointa), reprezentand incapacitatea vointei ca putere de a preface dorintele si deciziile in fapte. In abulie nu este atinsa intru nimic luciditatea sau modul de a rationa. Cand doresti sa savarsesti binele, esti convins, ai toate argumentele ca ceea ce doresti este bun, dar nu ai suficienta putere de vointa sa transformi gandul sau decizia luata in fapta. Abulia se intalneste in neurastenii, psihastenii, depresii, schizofrenie, oligofrenii grave si toxicomaniile cu droguri si alcool. Acestea exercita o actiune nociva asupra vointei. Ele insele sunt boli ale vointei de care cu greu poti scapa, dupa ce iti dai seama de raul pe care ti-l provoaca. Pe langa abulie, se mai aminteste si de hipobulia, ca reducere a capacitatilor volitive, dar nu totala absenta a vointei.
Lenea este si produsul starilor de apatie, precum apatia constitutionala. Aceasta caracterizeaza indivizii care prin natura lor sunt indiferenti, nepasatori, indolenti. Apoi se intampla unora ca in perioada crizei adolescentei apatia sa apara cu un intreg cortegiu de simptome ale lentorii psihomotorii, cu diminuarea energiei pulsatorii, anume forme de pasivitate, ce merg pana la neincrederea in sine.
Se aminteste si de apatia ca epifenomen, ce apare pe disfunctii organice, cum este insuficienta tiroidiana, hipofizara si corticosuprarenala.
Pe langa aceste forme, apatia este si un simptom specific depresiei psihice. Vom adauga si temperamentele melancolice, cu inclinatia spre inchiderea in sine si retinerea de a se angaja in actiuni. Putem sa ne referim apoi si la anume tipuri de structuri psihice specific apatice cu atractie spre singuratate si respingerea vietii sociale si a relatiilor de grup. Apaticii sunt taciturni, indiferenti, inactivi, reactioneaza lent. Acestia nu sunt insa maladivi. Ei nu se manifesta in activitati dinamice si exterioare, dar pot indeplini cu multa constiinciozitate activitatile specifice.
Trecand la caracter ca implinire sau neimplinire a vointei, vom nota tipul amorf, definit ca nonactiv, nonemotiv, lipsit de energie. E tolerant si conciliant datorita indiferentei sale. Lipsit de spirit intreprinzator, calm, putin comunicativ. Este stimulat doar de placere. Acestea din urma nu sunt forme patologice, ci structuri psihice cu inclinatii specifice. Unii ca acestia nu sunt intreprinzatori, dar stimulati de placere indeplinesc actiuni dinamice si de calitate. Pe langa aceste forme specifice in care este implicata vointa lipsita de energia transpunerii deciziei de gandire, in fapte, sunt si formele involuntare, naturale, determinate de epuizari fizice si psihice, precum oboseala si stressul.
La acestea se pot adauga si unele indispozitii ale afectiunii, determinate de situatii externe cu aport de tristete si de durere. Au existat si pe plan religios conceptii care manifestau repulsie fata de munca si un cult al lenei. Sunt cunoscuti asiasistii, care rasturnand tabla de valori, au socotit munca a fi o adevarata crima, iar lenea era marea virtute, pe care ei o cultivau dormind. Sunt apoi si mesalienii eretici. Au aparut in secolul IV. Ei considerau ca harul se obtine numai prin rugaciune. Dar refuzau sa armonizeze rugaciunea cu munca. Sfidau orice activitate, traind fara buna randuiala a vietii, in hoinareala continua, asezandu-se in grupuri pe la marginile drumurilor.
Terapia lenei
Din cele de pana aici tratate am vazut ca lenea are un dublu aspect: cel dintai priveste lenevia duhovniceasca, ca lipsa de preocupare in directia unei activitati roditoare in fapte bune, in virtute. Cel de-al doilea aspect se refera la munca, la actiunea considerata singurul mijloc prin care castigam necesarul vietii de aici si de acum.
In terapia primului aspect se impune constientizarea faptului ca Mantuitorul ne cheama cu insistenta sa intram la lucru in via Sa, „pentru a primi ce va fi cu dreptate” (Matei 20, 6.7). Viata crestina este o viata activa, constand in neintrerupta innoire spre desavarsirea vietii duhovnicesti. „Imparatia lui Dumnezeu se ia cu asalt si numai cei ce se silesc o pot rapi” (Matei 11, 12). Cei ce s-au lepadat de pacat, trebuie necontenit sa priveasca inainte, la tinta chemarii Celui de sus si, asemenea alergatorului din arena, sa nu osteneasca atunci cand doresc sa obtina cununa nevestejita (Filipeni 3, 14) pe care Hristos o va da nu slugilor viclene si lenese, ci celor care „zilnic mor” (I Corinteni 15, 31), zilnic jertfesc pacatul (Evrei 12, 4), zilnic „rascumpara vremea” (Efeseni 5, 16), zilnic „lucreaza cu frica si cu cutremur la mantuire”
(Filipeni 2, 12), neintrerupt duc „lupta cea buna” (II Timotei 4, 7.8) pana la capat, fiindca „nimeni care pune mana pe plug si cauta inapoi, nu este vrednic pentru imparatia lui Dumnezeu”(Luca 9, 62). Acum, in aceasta viata nu e odihna; e lucrul, stradania, jertfa.
Dincolo e sarbatoarea si odihna, dupa cum spune atat de sugestiv un poet crestin: „Chiar daca arunci samanta ta / Scaldata-n lacrimi si sudoare, / Trudit semanator nu sta: / Destul e maine sarbatoare!” (Traian Dorz).
Pentru ca vointa noastra sa fie mereu in actiune, spre a transforma decizia in fapte, mintea trebuie sa fie mereu la datorie facand ca gandul lui Hristos sa prinda necontenit viata in tot ceea ce facem: „Tu insa fii treaz la toate, indura raul, fa lucru de evanghelist, indeplinind desavarsit slujirea ta. (II Timotei 4, 5). Si mai departe, indemnul apostolic ramane norma de viata pentru noi: „Dorim ca fiecare din voi sa arate aceeasi sarguinta spre adeverirea nadejdii pana la sfarsit, ca sa nu va leneviti, ci sa fiti urmatori celor ce mostenesc fagaduintele prin credinta si prin indelunga-rabdare” (Evrei 6, 11.12).
Depasirea leneviei duhovnicesti poate fi impulsionata de duhul smereniei. Cultivand smerenia ne dam seama ca ceea ce am realizat pe plan duhovnicesc este prea putin fata de ceea ce se cuvine sa faptuim, pentru a ajunge la implinirea nadejdii vesnice. Pe de alta parte, prin smerenie ne constientizam asupra neputintelor noastre spirituale, si neintrerupt mentinandu-ne in comuniunea harului divin, vom castiga acel dinamism sufletesc ce ne va intari vointa spre activitate sustinuta, avand ca tinta desavarsirea morala.
Cat priveste terapia lenei raportata la munca sau la activitatea prin care acumulam bunurile materiale si spirituale necesare vietii de aici si de acum, va trebui in primul rand sa constientizam faptul ca munca este un lucru sfant. Este randuita de Dumnezeu. Este o porunca divina data omului inaintea caderii in pacat, ca singurul mijloc de castigare a existentei si de stapanire a pamantului, prin ea devenind .impreuna lucratori cu Dumnezeu. (I Corinteni 3, 9) la desavarsirea creatiei. Apoi, dupa caderea in pacat nu munca a fost blestemata, ci firea inconjuratoare, ce face obstructie activitatii umane, incat activitatea omului este impreunata cu sudorile ostenelii. Munca a ramas „cea mai de pret comoara pentru om” (Pilde 12, 27).
Adevarata bucurie a vietii o simt numai cei ce aduna si folosesc bunurile vietii prin munca lor cinstita, aflata sub binecuvantarea lui Dumnezeu. Odihna este placuta si reconfortanta numai in urma ostenelilor depuse. Lenevia nu aduce nici un fel de multumire, fiindca ea face sa lancezeasca puterile trupului si energia sufletului. Ea creeaza firii omenesti o conditie statica, care ii este improprie, pentru ca o tine in moleseala si in lentoare. Propriu firii omenesti este dinamismul, care angajeaza persoana umana in actiuni sociale spre implinirea ei axiologica.
Am vazut ca lenea poate avea si o cauza involuntara. Aceasta rezida in formele de abulie determinate de diversele simptome psihastenice sau neurastenice. Adeseori emotiile endothime scapa si ele de sub puterea vointei, iar stapanirea de sine in savarsirea actiunilor dorite si deliberate scade si se paralizeaza si ea. Dar totusi nu moare. Ea poate fi salvata prin puterea judecatilor de valoare. Emotiile sunt asemenea baloanelor. Ele intuneca la un moment dat campul de actiune al constiintei, prin lipsa de putere a vointei de a transforma decizia in fapta. Insa la stimulul gandirii lucide si constante „baloanele” se sparg ca impunse cu acul, si atmosfera se degajeaza in favoarea vointei. Natural ca vointa astenica poate fi ajutata si prin medicatie adecvata. Inmpreuna cu aceasta, educatia vointei prin ratiune si luciditatea constiintei, ii vor reda dinamismul necesar angajarii ei intr-o activitate eficienta.
In ceea ce priveste greseala ereticilor in a considera lenea o virtute, iar munca o crima, a fost condamnata cu hotarare de Biserica, dar si de buna cuviinta. Spiritualitatea crestina si-a consolidat puterea de actiune tocmai prin imbinarea armonica a muncii cu rugaciunea. Munca angajeaza vointa spre actiune. De aceea ergoterapia a fost si va ramane una din incercarile cele mai uzuale si izbutite in psihiatrie pentru a scoate constiinta din zonele ei intunecate, orientand-o spre zarile de lumina ale unei activitati rationale valorificata prin puterea vointei.
Munca fizica si intelectuala este o mare proba de sanatate de normalitate a naturii umane. Cel ce nu o adopta prezinta o defectiune de personalitate. Dinamismul creator este specific persoanei morale. Sta inscris in onticul ei cel mai adanc. Prin el persoana devine creatoare de valori. Lipsa lui determina o atrofiere si chiar o paralizare a energiilor vitale ce isi cer dreptul de afirmare. Fara acest dinamism creator conditia persoanei umane va fi strangulata prin inchistarea predispozitiilor ei native, ce se doresc mereu exersate spre implinirea menirii lor. Pentru acest motiv, obnubilarea orizontului de activizare a potentialitatilor umane intra in sfera obsesiilor maladive. Iesirea la lumina este tocmai activizarea acestora. Daca abulia refuza sa transforme intentionalitatea in act, ergoterapia impune angajamentul de actiune al vointei. O chiar forteaza la inceput, asemenea unui automobil, oarecum defect, care pentru a-si lua avant, trebuie impins la inceput prin forta.
Si astfel ergoterapia antreneaza vointa intr-o directie afirmativa, in masura sa depaseasca sfera obsesiva care o imobilizeaza ca intr-o mlastina noroioasa. Deviza autentic crestina rezida in armonizarea muncii cu rugaciunea in cadrul aceleiasi activitati. Munca inceputa si sfarsita cu rugaciunea poarta in sine amprenta binecuvantarii lui Dumnezeu. Ea reprezinta o activitate efectuata in numele Domnului si sprijinita de harul puterii Sale. El ne-a si avertizat de altfel ca „fara de El nu putem face nimic” (Ioan 15, 5) sau ca „cel ce aduna fara Mine risipeste” (Luca 11, 23). „Cat de sfanta va fi munca ce poarta in sine pecetea divina!” Cata daruire va dovedi acela care „lucreaza pentru oameni ca pentru Dumnezeu!”. (Coloseni 3, 23) „Ce bucurie va avea cel ce culege roadele muncii sale cu binecuvantarea cereasca!” Ce „vrednic va fi lucratorul de plata sa!”. (Luca 10, 7).
Transformata in munca, lenea va depasi parazitismul de alta data, precum si furtul si inselaciunea ca mijloace de agonisire a bunurilor necesare existentei, stralucind prin generozitate in opere filantropice, dupa indemnul apostolic: „Cel ce fura sa nu mai fure, ci mai degraba sa se osteneasca lucrand binele cu mainile sale, ca sa aiba sa dea celui ce are nevoie” (Efeseni 4, 28).

Mândria

Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 2122), este pretţirea de sine peste masură şi atitudinea de superioritate sau de dispret faţă de ceilalţi oameni. Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9). Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: «Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie.
Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, il dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Apoi îş construieşte cetatea sa. Marturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa» 635 (Filocalia, vol. 1, p. 123).
Mântuitorul infierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6). Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (ICor. 4, 7) andria este mama viciilor, din pricina careia si diavolul s-a facut diavol, nefiind astfel mai inainte (Sf. Isaac Sirul).
Mandria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mandria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).
Mandria este iubirea de sine pana la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pana la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai buna infrangerea cu smerenie, decat biruinta cu mandrie (Patericul). Cand patimile s-au potolit, vine mandria, iar aceasta se intampla fiindca n-au fost taiate pricinile (Cuviosul Isihie Sinaitul).
Toate pacatele sunt urate inaintea lui Dumnezeu, dar cel mai uracios pacat este mandria (Sf. Antonie cel Mare).
Daca va incepe sa te stapaneasca mandria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mandria nu-i un semn al belsugului in virtute, caci, precum multe fructe inclina crengile pomului la pamant, tot asa prisosul virtutii creeaza un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la inaltime, ca sa nu cazi in adancime (Sf. Grigorie Teologul).
Mandria este defaimare de Dumnezeu, iar trufia este defaimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mandria este intaia nascuta a mortii. Ea a omorat pe ingeri in cer si pe Adam pe pamant (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desarta este alungata de lucrarea in ascuns, iar mandria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile (Sf. Maxim Marturisitorul).
Cand cazi, suspina, iar cand sporesti, nu te ingamfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi il iubesc, iar pe cel mandru si infumurat il urasc si oamenii care au acelasi duh de mandrie (Avva Iacov).
Sa gresesti si sa gandesti multe despre tine este mai rau decat pacatul insusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se pravaleste la pamant cel ce calca pe panza de paianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbracat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urma, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adica dorinta de a-si placea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuza, intrucat ea consta in doua nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mandreste cu darurile naturale, adica cu mintea ascutita, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecatii si cu alte capacitati capatate fara munca, acela nu va primi niciodata bunatatile supranaturale. Caci cel ce este necredincios in cele putine va fi necredincios si plin de slava desarta si in cele multe (Sf. Ioan Scararul).
Stralucirea fulgerului arata de mai inainte bubuitura tunetului, iar slava desarta, prin aparitia ei, vesteste mandria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este inaltimea smeritei cugetari; adanca este prapastia inaltei cugetari si de aceea va sfatuiesc sa o iubiti pe prima, sa nu cadeti in cea de-a doua (Avva Isidor).
Tu, Doamne, Te impotrivesti celor mandri. Dar ce mandrie mai mare ar putea exista decat afirmatia prosteasca ca as fi din fire ceea ce Esti Tu ? (Fericitul Augustin).
Trei gropi ne sapa noua demonii: intai dau lupta impotriva noastra pentru a ne opri de a face binele; al doilea, daca nu reusesc, cauta sa ne abata si sa faptuim binele fara Dumnezeu; daca nici asa nu reusesc, intrebuinteaza a treia groapa: ne lauda pentru binele faptuit, ca sa ne umflam de mandrie (Sf. Ioan Scararul).
Mandria este ca o umflatura a sufletului plina de noroi; daca e coapta, se sparge si pricinueste multa scarba (Sf. Nil Ascetul).
Mandria este o otrava care ucide nevinovatia (Fericitul Augustin).
Mandria este semnul osandei (Evagrie Ponticul).
Dupa cum cineva nu nimiceste numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa si mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci intreg sufletul (Sf. Casian Romanul). Doboara-ti gandul inaltarii mintii inainte de a te dobori el pe tine (Sf. Efrem Sirul).

Slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire, şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dau prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că citeşte din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: „Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemaţi―. Auzind fratele acestea a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.
Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor― (Ps. LIII, 6). Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

SUGESTII BIBLIOGRAFICE PENTRU LECTURA SUPLIMENTARĂ

 *** Biblia sauSfânta Scriptură

1. *** Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. I-XII, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, 1947-1991.

2. *** Patericul, Alba Iulia, 1990.

3. *** Viețile sfinților, Ed. Episcopiei Romanului.

4. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creștină pe înțelesul tuturor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

5. Bunge, Ierom. Gabriel, Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

6. Bunge, Ierom. Gabriel, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor șli pâinea îngerilor, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

7. Bunge, Ierom. Gabriel, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

8. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 2001.

9. Colliander, Tito, Calea asceților, trad. de Laura Bădulescu, Ed. Scara, București, 2002.

10. Hausherr, Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, trad. de Mihai Vladimirescu, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

11. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2001.

12. Moshu, Ioan, Limonariu sau livada duhovnicească, trad. de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae și D. Fecioru, Alba Iulia, 1991.

13. Sf. Nicodim Aghioritul, Deasa împărtășire cu preacuratele lui Hristos Taine,Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.

14. Paladie, Lavsaicon, Alba Iulia, 1994.

15. Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, București, 2001.

16. Sf. Seravim de Sarov, Convorbirea cu Montovilov,Alba Iulia, 1994.

17. Teșu, Pr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Ed. Christiana, București, 2000.

18. Ware, Kallistos, Împărăția lăuntrică, trad. de Sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, București, 1996.